Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1802/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1802/R/2009
Ședința publică din 05 octombrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Griga
JUDECĂTORI: Daniela Griga, Sergiu Diaconescu Eugenia Pușcașiu
- -
GREFIER: - -
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, MINISTERUL JUSTIȚIEI și CURTEA DE APEL CLUJ împotriva sentinței civile nr. 1378 din 17 decembrie 2007, pronunțate de Tribunalul Maramureș în dosar nr-, precum și recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva încheierii de ședință din data de 25 ianuarie 2008 a Tribunalului Maramureș, pronunțate în dosar nr-, privind și pe reclamanții, C, (), precum și pe pârâții TRIBUNALUL MARAMUREȘ și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în cauză, la prima și la a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care că prin memoriile de recurs pârâții recurenți au solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242.pr.civ.
Curtea constată prezentul recurs în stare de judecată și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 1378/17.12.2007, pronunțată în dosar nr- al Tribunalului Maramureș, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții, (), C, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Maramureș, Curtea de Apel Cluj, Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și, în consecință, pârâții 1-3 au fost obligați să plătească să plătească reclamanților sporul de confidențialitate de 15%, calculat la nivelul salariului brut lunar pentru fiecare reclamant în parte, începând cu luna septembrie 2004 și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii, la valoarea actualizată în funcție de rata inflației, la data plății.
Pârâții 1-3 au fost obligați să plătească sporul de confidențialitate de 15% reclamantei începând cu data de 01.07.2005, reclamantei până la data de 08.03.2006, reclamantei până la data de 01.08.2005, reclamantei până la data de 01.07.2007, reclamantei până la data de 01.01.2006, reclamantei începând cu data de 09.05.2006, reclamantei până la data de 25.09.2006, reclamantei începând cu data de 01.05.2006, reclamantei până la data de 01.01.2006, reclamantei începând cu data de 03.07.2006, reclamantei începând cu data de 04.07.2005, reclamantei pe perioada septembrie 2004-01 martie 2005 și începând cu data de 04.09.2006, reclamantei până la data de 01.01.2005, reclamantului începând cu data de 01.03.2006, reclamantei începând cu data de 01.07.2005, reclamantei începând cu data de 01.07.2005.
Pârâtul Tribunalul Maramureșa fost obligat să înscrie mențiunile corespunzătoare prezentei, în carnetul de muncă ale reclamanților.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să aloce fondurile necesare plății sumelor datorate reclamanților.
Au fost respinse celelalte capete de cerere.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În primul rând, instanța a apreciat ca întemeiate pretențiile privind acordarea despăgubirilor echivalente cu sporul de confidențialitate, pentru considerentele prezentate în continuare.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr.137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din G nr.19/2006, art.15 alin.1 din G nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din G nr.64/2006, art.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în niciun caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc.).
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al., "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art. 2 alin.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost prestată de reclamanți în condiții de confidențialitate, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța va aplica, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Cât privește decizia nr.232/29.08.2007 a Consiliului Director al CNCD, instanța reține că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicare legii), împrejurare confirmată și de art.27 din OG nr.137/2000, conform cărora acțiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares" (, "Justiția constituțională", Ed., 1995, p. 278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.
În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 cod civil (, "Teoria generală a obligațiilor", 1998, p. 385 - 392).
În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale G nr.177/2002 și G nr.27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit, conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Potrivit art.1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori, în speță, este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța a găsit-o întemeiată, drept urmare a admis-
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 și ale art.3 din HG nr.386/2007.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lit. e, pct. i din G nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, instanța apreciază ca întemeiată cererea reclamanților, urmând a proceda la admiterea acțiunii, în speță fiind incidente și dispozițiile 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art.269, art.165 și art.292 din Codul muncii.
În ce privește Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în conformitate cu dispozițiile art. 27 din OG 137/2000, acesta poate fi chemat doar pentru a-și expune părerea cu privire la problema discriminatorie pusă în discuție, actul normativ arătat reglementând expres procedura de sesizare a CNCD în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se constate discriminarea, astfel că față de acesta, a fost respinsă acțiunea.
În termen legal, pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, Ministerul Justiției și Curtea de Apel Cluj au formulat recursuri.
Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor s-a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii, invocându-se că reclamanții sunt salarizați în baza OUG nr. 27/2006 și că nu beneficiază de dispozițiile OG nr. 10/2007.
S-a subliniat că, fiind singurele categorii profesionale care au beneficiat de creșteri substanțiale atât în anul 2006, cât și în anul 2007, decizia luată de a nu acorda indexări sau majorări în cursul anului 2007 decât altor categorii din sectorul bugetar cu venituri mai scăzute, în scopul acoperirii creșterii inflației pe o perioadă determinată, nu reprezintă o situație care să fi avut drept rezultat plasarea magistraților într-o stare de discriminare prin nerespectarea dreptului la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției s-a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului s-au invocat motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.4 și 9.pr.civ.
În sprijinul motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.4 pr.civ. s-a susținut că, nu există temei legal pentru acordarea sporului de confidențialitate pentru personalul auxiliar.
Modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit de late categorii ori nereglementarea de către legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii, nu este o problemă care poate fi apreciată din punct de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin OG nr. 137/2000.
Acordarea pentru viitor prin hotărârea pronunțată a unui spor de confidențialitate echivalează cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, prima instanță legiferând un drept salarial neprevăzut în legislația specifică, categoriei profesionale a personalului auxiliar.
Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. se întemeiază pe lipsa unui act normativ în vigoare care să prevadă sau să garanteze dreptul de a primi spor de confidențialitate personalului auxiliar.
Este eronată teza instanței fondului, ridicată la de principiu a dreptului muncii, potrivit căreia fiecărei îndatoriri privită analitic, în mod separat, îi corespunde un spor, aceasta neavând nici un temei legal sau doctrinar.
Personalul auxiliar de specialitate al instanțelor reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific reglementat de Legea nr. 567/2004, cu drepturi și îndatoriri specifice și cu drepturi salariale stabilite prin lege specială, dispoziții care însă nu privesc acordarea sporului menționat.
S-a subliniat că potrivit practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul egalității în drepturi și al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale ori analoge, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit în baza unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări
Recurenta Curtea de Apel Cluja subliniat în susținerea recursului că nu există temei legal pentru acordarea sporului de confidențialitate, fiind neîntemeiate argumentele conform cărora acordarea acestuia s-ar justifica prin prisma faptului că a fost acordat altor categorii de personal din alte instituții bugetare, întrucât legiferarea diferențiată nu constituie prin ea însăși, singură și în aceste condiții o faptă de discriminare.
La data de 04.03.2008, pârâtul Ministerul Justiției a formulat recurs împotriva încheierii de ședință din data de 25.01.2008, pronunțate în dosar nr- al Tribunalului Maramureș, solicitând admiterea recursului, întrucât înlocuirea datei de "08.03.2006" cu data de "02.10.2006" nu reprezintă o greșeală materială în sensul dispozițiilor art. 281. proc. civ. ci o greșeală de judecată, reclamanta cerând, prin cererea de chemare în judecată, plata drepturilor salariale pentru perioada 08.03.2006 și nu pentru perioada 02.10.2006.
Asupra recursurilor declarate, Curtea reține următoarele:
Recursul declarat împotriva sentinței civile nr.1378 din 17.12.2007
Reclamanții și intervenienții au calitatea de personal auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești, respectiv la Judecătoria Baia Mare.
Prin Decizia nr. 46 din 15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit:
"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. b din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din Codul deontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată raportat la art. 9 din Codul deontologic al acestora.
Constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar".
Potrivit art. 329 alin. 3. proc. civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanță.
Întrucât admiterea acțiunii, respectiv îndreptățirea reclamanților la plata sporului de confidențialitate, derivă din modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 raportat la art. 9 din Codul deontologic privind statutul personalului auxiliar, iar sentința s-a dat în sensul celor decise prin recursul în interesul legii, urmează a se aprecia că motivele de nelegalitate invocate în cele trei recursuri sunt nefondate.
Recursul împotriva încheierii de ședință din data de 25.01.2008
Se constată că, la data de 24.01.2008, reclamanta a formulat cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 1378/17.12.2007, pronunțate în dosarul nr- de Tribunalul Maramureș, solicitând îndreptarea acesteia, în sensul de a se trece ca dată la care aceasta și-a încetat activitatea la Judecătoria Baia Mare, ca grefieră data de "02.10.2006" în loc de "08.03.2006" întrucât data la care acesta a fost pensionată este 02.10.2006.
Potrivit dispozițiilor art. 281 alin. 1. proc. civ. erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri, pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.
Curtea apreciază că solicitarea reclamantei nu se circumscrie textului de lege menționat, neputându-se reține că aceasta este o greșeală de calcul.
Aspectul invocat este o chestiune care ține de fondul cauzei, întrucât vizează perioada pentru care i-au fost acordate reclamantei drepturile bănești solicitate, astfel că acestea nu pot fi puse în discuție în cadrul procedurii instituite de legiuitor prin art. 281 Cod de procedură civilă. Nemulțumirea reclamantei legată de perioada acordării drepturilor solicitate putea fi însă soluționată pe cale recursului, care însă nu a fost exercitat de către aceasta.
Întrucât nu s-a săvârșit o greșeală materială, în sensul celor evocate de reclamantă, recursul formulat de către pârâtul Ministerul Justiției urmează să fie admis.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE M, MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL CLUJ împotriva sentinței civile nr. 1378 din 17.12.2007 a Tribunalului Maramureș pronunțate în dosar nr-, pe care o menține.
Admite recursul formulat de MINISTERUL JUSTIȚIEI cu privire la încheierea de îndreptare a erorii materiale din 25.01.2008 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Maramureș, pe care o modifică, în sensul că respinge cererea de îndreptare a erorii materiale formulate de reclamanta, ca nefondată.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 05 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Daniela Griga, Sergiu Diaconescu Eugenia Pușcașiu
- - - - - -
GREFIER
- -
Red.DG/dact.MM
60ex./28.10.2009
Jud.fond: /
Președinte:Daniela GrigaJudecători:Daniela Griga, Sergiu Diaconescu Eugenia Pușcașiu
