Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Sentința 1828/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția Civilă, de Muncă și Asigurări Sociale
pentru Minori și Familie
DOSAR NR-
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 1828/R/2009
Ședința publică din data 6 octombrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Tripon
JUDECĂTOR 2: Dana Cristina Gîrbovan
JUDECĂTOR 3: Traian
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR împotriva sentinței civile nr. 1206 din 20 IUNIE 2009 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr-, privind și pe reclamanții intimați, și, precum și pe pârâții TRIBUNALUL CLUJ și CNCD, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care,
Curtea, constatând că părțile au solicitat judecata în condițiile art. 242 proc.civ. apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.1206 din 20 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării B și în consecință s-a respins acțiunea față de acesta.
S-a admis acțiunea formulată de reclamantele, și în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, TRIBUNALUL CLUJ, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect drepturi bănești.
Pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, TRIBUNALUL CLUJ și CURTEA DE APEL CLUJ au fost obligați să calculeze și să plătească reclamantelor diferența de drepturi salariale aferente sporului de 10% primit de acestea, respectiv 10% din salariul brut și 10% din salariul de bază.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantele fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul unităților de justiție (grefieri), raporturile de muncă ale acestora fiind guvernate de dispozițiile Codului muncii, conform art.1 din acest cod.
Conform art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996, grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a actelor de executare penală și executare civilă, a actelor comisiei pentru cetățenie, precum și cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii, beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul brut, calculată în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activități.
Potrivit art.3 alin.8 din G nr.8/2007, grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de executare penală și executare civilă beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul de bază, calculată în raportul de timpul efectiv lucrate în aceste activități.
S-a reținut că aceste prevederi normative creează o diferență de tratament în cadrul aceluiași personal auxiliar de specialitate din unitățile de justiție, criteriul de distincție fiind categoria socio-profesională (locul de muncă).
Însă, unitățile de justiție (instanțele judecătorești) desfășoară o activitate complexă, atât pe linie judiciară (activitate de judecată, contencioasă și necontencioasă), cât și pe linie conexă administrativă. Această activitate complexă se reflectă în mod direct și asupra atribuțiilor personalului auxiliar de specialitate, care concură la îndeplinirea acestei întregi activități.
Astfel, conform art.38 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești (aprobat și Hotărârea nr.287/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii), grefierii sunt repartizați pe compartimente de activitate diferite.
Ca atare, fiecare grefier are ca activitate principală și permanentă activitatea corespunzătoare compartimentului de activitate în care a fost repartizat sau delegat, pe durata acestei repartizări sau delegări. Rezultă faptul că fiecare grefier îndeplinește atribuțiile aferente compartimentului de activitate la care este repartizat sau delegat. Însă, în toate cazurile, îndeplinește una și aceeași muncă (aceea de grefier, deci nu o muncă de natură juridică diferită), respectiv o muncă normală normată pentru acel compartiment (iar nu o muncă suplimentară, deoarece prin operațiunile juridice de "repartizare" sau de "delegare" se realizează tocmai stabilirea grefierului într-un anumit compartiment determinat de activitate pentru care îi este normată o muncă specifică, ceea ce exclude prestarea unei munci suplimentare, peste normă, atâta timp cât este în puterea respectivei repartizări sau delegări).
Deci, și grefierii delegați la biroul judecătorului sindic, la biroul de carte funciară, la compartimentul de executări civile, la compartimentul de executări penale, la comisia pentru cetățenie sau la comisia pentru cercetarea averii, îndeplinesc tot o muncă (atribuții) de grefier, specifică compartimentului de activitate la care sunt repartizați sau delegați (la fel ca toți ceilalți grefieri), iar pentru a putea îndeplini această muncă, legea nu le cere condiții de studii, de treaptă sau grad profesional diferite față de alți grefieri.
De asemenea, nu este obiectiv și rezonabil a se considera faptul că munca pentru care are loc această repartizare (reorganizarea judiciară, publicitatea imobiliară, executarea hotărârilor, acordarea cetățeniei sau cercetarea averilor) ar fi mai importantă sau mai însemnată cantitativ decât cea din alte compartimente de activitate (de pildă, decât cea din ședințele de judecată), dimpotrivă există aceeași dificultate și responsabilitate.
S-a concluzionat, că grefierii (inclusiv reclamanții) sunt tratați diferențiat în funcție de criteriul discriminatoriu al categoriei socio-profesionale (locul de muncă unde sunt repartizați sau delegați), cu încălcarea principiului legal "pentru muncă egală și pregătire profesională, salariul egal", cu toate că îndeplinesc aceeași muncă, cea de grefier.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea indemnizației de 10%, instanța a cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamantelor la personalul din unitățile de justiție, reclamanții prestând muncă de grefieri.
Toate persoanele din acest cadru al grefierilor din unitățile de justiție, inclusiv reclamantele sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă corespunzătoare funcției de grefier, indiferent de categoria socio-profesională (locul de muncă în care sunt repartizați sau delegați).
Deci reclamantele se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu grefierii delegați la activitățile prevăzute de art.19 din Legea nr.50/1999 și art. 3 alin.8 din OG nr.8/2007.
Însă, s-a reținut că reclamantele, deși își execută raportul de muncă și își îndeplinesc activitatea la care au fost repartizați, totuși nu primesc indemnizația de 10%, sub pretextul discriminatoriu că sunt repartizați la alte compartimente, cu faptul că îndeplinesc una și aceeași muncă de grefier.
Cu alte cuvinte, unul și același element în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu de grefier produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională (locul de muncă).
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: C al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și C al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în munca de grefier în care au fost delegate sau repartizate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indemnizația de 10% din salariul brut. Din moment ce reclamantele sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul grefierilor sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al recunoașterii în mod egal și nediferențiat prin lege al aceluiași drept de vechime în muncă la fel ca și restul grefierilor, rezultă că reclamantele nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării indemnizației de 10%.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indemnizației este unul și același: calitatea de grefier care depune munca de grefier.
Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nici o relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamantelor (locul de muncă) pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, deoarece pentru aceeași muncă și aceeași pregătire se cuvine un salariu egal.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar acordarea indemnizației de 10% nu este justificată de aceste criterii, ci de simplul fapt al unui anumit loc de muncă (compartiment) arbitrar și discriminatoriu ales.
În concluzie, s-a reținut că prin neacordarea indemnizației de 10%, reclamantele sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție sau loc de muncă) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Deci, reclamantele sunt discriminate în sensul art.2 alin.1 -3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzată indemnizația nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acesteia (condiția prestării muncii de grefier repartizat în muncă), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Existența discriminării directe a reclamantelor, rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio - profesională (locul de muncă unde sunt repartizați), criteriu de diferențiere injust a grefierilor, fiind absurd și de neconceput a se accepta că munca de grefier se depune doar într-un anumit compartiment de activitate, iar în altul nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților ale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea indemnizației nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul grefierilor nu primesc indemnizația de 10% pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt repartizați la un loc (compartiment) de muncă (la fel ca și reclamanții).
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca de grefier a fost depusă și de reclamanți.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor indemnizații doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii completat cu cele ale legislației civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că aceasta răspund solidar.
În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Or, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 Cod civil.
În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale G nr.177/2002 și G nr.27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
În temeiul art.51 alin.1 din Legea nr.743/2001, art.40 alin.1 din Legea nr.631/2002, art.47 din Legea nr.507/2003, art.42 din Legea nr.511/2004, art.26 din Legea nr.379/2005 raportat la art.14 din G nr.208/2005 și a Hotărârii din 24 martie 2005 Curții Europene a Drepturilor Omului (publicată în Monitorul Oficial nr.1048/2005), pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are obligația de a acoperi întreaga sumă solicitată de reclamante, având poziția unui garant legal, astfel încât excepția lipsei calității procesuale pasive nu poate fi primită.
Analizând excepția invocată, s-a constatat că aceasta este întemeiată, în condițiile în care între reclamanți și pârâtul CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII nu există nici un raport juridic, motiv pentru care, în conformitate cu dispozițiile art. 137 Cod procedură civilă, instanța a admis excepția invocată și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât.
Referitor la cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța a reținut că, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Plata diferențelor de drepturi salariale se poate realiza numai după deschiderea de credite și după alimentarea cu fonduri a conturilor Ministerului Justiției de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată față de acest pârât.
În motivarea recursului a arătat că în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, deoarece rolul esențial în procesul bugetar și în execuția de casă bugetară revine Guvernului respectiv Parlamentului, potrivit art.17 alin.1 din Legea nr.500/2007 privind finanțele publice.
Consideră că admiterea cererii formulate împotriva pârâtului ar echivala cu obligarea acestuia la plata din bugetul propriu a unor sume reprezentând drepturi salariale acordate unor persoane care nu se numără printre angajații săi, încălcându-se astfel regulile prevăzute la art.14 din Legea nr.500/2002.
Mai arată că bugetul pe anul 2008 fost deja adoptat prin Legea nr.488/2007 astfel că obligarea pârâtului la includerea în bugetul pe anul 2008 sumelor solicitate este lipsită de suport legal și contravine tuturor dispozițiilor egale în domeniu.
Mai invocă excepția prescripției dreptului la acțiune, raportat la data introducerii acțiunii, respectiv 21.02.2008 și perioada pentru care s-a formulat acțiunea (01.11.2003 - 21.02.2005), potrivit art.3 din Decretul nr.167/1958, termenul de prescripție fiind de 3 ani, dacă nu există alte prevederi legale derogatorii.
Analizând recursul prin prisma motivelor de recurs invocate și a actelor dosarului, Curtea reține următoarele:
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului-recurent Ministerul Finanțelor Publice, respectiv Ministerul Economiei și Finanțelor, este nefondată.
Prin sentința atacată, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale către reclamante.
Este vorba de obligația ce îi revine acestui minister în temeiul Hotărârii Guvernului nr.34/2009, de elaborare a proiectului bugetului de stat pentru anul 2010, de a include în bugetul Ministerului Justiției și Libertăților, a sumelor necesare plății de către Tribunalul Sălaj, la care au fost obligați cei trei pârâți, în favoarea reclamantelor.
Prima instanță nu a afirmat nicidecum că între Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și Libertăților ar exista vreo obligație extralegală de plată pentru drepturi bănești pe care ar trebui să le plătească într-un raport concret de muncă, ci numai de obligațiile care îi revin MFP în virtutea dispozițiilor legale aflate în vigoare, în legătură cu bugetul de stat, izvorâte din Legea nr.500/2002 și din Hotărârea Guvernului nr.34/2009.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.304 pct. 9 și art.312 alin. (1) pr.civ. se va respinge recursul pârâtului MFP împotriva sentinței tribunalului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR împotriva sentinței civile nr. 1206 din 20.06.2008 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 6 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
- - --- - -
GREFIER
Președinte:Ioana TriponJudecători:Ioana Tripon, Dana Cristina Gîrbovan, Traian
