Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1858/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1858/R/2009
Ședința publică din 07 octombrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Sergiu Diaconescu
JUDECĂTORI: Sergiu Diaconescu, Eugenia Pușcașiu Dana Cristina
- -
GREFIER:
S-au luat în examinare - în vederea pronunțării - recursurile declarate de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin a Jud. C și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE SI JUSTIȚIE, împotriva sentinței civile nr.669 din 15 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul civil nr-, privind și pe reclamanții intimați, precum și pe pârâții intimați PARCHETUL DE PE TRIBUNALUL CLUJ și CONSILIUL NATIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINARII, vând ca obiect calcul drepturi salariale- spor de risc 2004 și în continuare.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din 05 octombrie 2009, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.669 din 15.04.2008 a Tribunalului Cluj, s-a admis în parte acțiunea reclamanților, împotriva pârâților Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj și Ministerul Economiei și Finanțelor, fiind obligați pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în solidar la plata actualizată a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare pentru perioada 1.04.2004-15.04.2008.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor de încasat cu acest titlu.
S-a respins cererea privind obligarea plății sumelor menționate și pentru viitor și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, au fost reținute următoarele considerente:
Reclamanții au calitatea de magistrați la Parchetul de pe lângă Judecătoria Turda și Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj -
În Legea nr.50/1996 era prevăzut sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în art.47, care a fost abrogat de Guvernul României prin OG 83/2000.
În conformitate cu Titlul IV din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, pentru elaborarea actelor normative, completarea, modificarea, abrogarea actelor normative sunt evenimente distincte care pot fi dispuse și efectuate prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv evenimentul respectiv.
Prin urmare, abrogarea parțială a unui act normativ prin OG nr. 83/2000 reprezintă o modificare a acestuia efectuată printr-un act normativ de nivel inferior legii, respectiv printr-o ordonanță de guvern și nu se încadrează în limitele stabilite prin Legea nr. 125/2000.
Această intervenție a Guvernului României a prejudiciat magistrații și personalul auxiliar, deoarece ca urmare a specificului activității aceștia erau îndreptățiți să primească sporul de risc și suprasolicitare. Chiar dacă ulterior acestei intervenții au fost alte acte normative care au majorat indemnizațiile reclamanților, ele nu au privit acest spor, ci au adaptat în context general salariile persoanelor care lucrează în activitatea judiciară la situația economică a statului.
Întrucât toate aspectele avute în vedere la data adoptării prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 se regăsesc și în prezent în activitatea persoanelor vizate inclusiv a reclamanților, aceștia fiind și în prezent expuși riscului și suprasolicitării neuropsihice, dreptul reclamanților este actual și evident.
În acest sens, sunt de amintit și prevederile Directivei nr. 89/391/CEE, implementată în sistemul legislativ românesc prin Legea nr. 319/2006, care prin art. 6 prevăzut obligația generală a angajatorilor de a asigura securitatea și sănătatea angajaților sub toate aspectele legate de muncă. Ca urmare, art. 47 din Legea nr. 50/1996 se constituie într-un echivalent bănesc privind asigurarea securității și sănătății, iar sporul salarial indicat, fiind o compensație (în sensul îndeplinirii de către angajator obligației imperativ prevăzute de art. 6 alin. 1 în actul normativ amintit), pentru risc și suprasolicitare neuropsihică la care sunt supuși magistrații, se impune a fi menținut, cu atât mai mult cu cât pentru evitarea riscului magistrații sunt nevoiți să suporte cheltuieli suplimentare, cheltuieli interzise expres prin alin. 3 al art. 6 din Legea nr. 319/2006 și art. 7 alin. 6, care prevede că: "Măsurile privind securitatea, sănătatea și igiena în muncă nu trebuie să comporte în nicio situație obligații financiare pentru lucrători". Acest spor trebuie acordat tocmai ca o măsură eficientă pentru combaterea riscurilor în profesie și pentru evitarea consecințelor negative ale suprasolicitării neuropsihice.
Așadar, afirmativa abrogare a art. 47 din Legea nr. 50/1996, dispusă prin OG nr. 83/2000 nu poate produce efecte juridice, deoarece guvernul nu avea abilitare legală pentru a interveni în această modalitate asupra Legii nr. 50/1996. Prin Legea nr. 125/2000 Guvernul a fost împuternicit să completeze sau să modifice actul normativ indicat, dar nu și să abroge dispoziții ale acestuia, iar abrogarea s-a efectuat cu încălcarea principiului stabilit de art. 56 din Legea nr. 24/2000, în sensul că această operațiune s-a efectuat printr-un act normativ inferior textului inițial;
Raportat la art.57 din Legea nr. 24/2000, dispozițiile OG nr. 83/2000 nu au produs efectele juridice asupra textului cuprins în art. 47 din Legea nr. 50/1996. Nici ulterior aceste dispoziții legale nu au fost legal abrogate, expres sau implicit.
În consecință, excepțiile ridicate de pârâți nu sunt întemeiate. Astfel, excepția inadmisibilității chemării in judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor a fost ridicată în considerarea faptului că acest pârât ar fi obligat la plata sumelor din bugetul propriu ceea ce nu este real, deoarece atât în acțiune cât și in chemarea în garanție acest minister a fost chemat pentru a efectua toate demersurile legale ce se impun în vederea asigurării acestor drepturi salariale.
Excepția prescripției nu poate fi luată in considerare, deoarece față de prevederile art.41 alin.2 și 53 din Constituția României abrogarea unui text legal făcută cu încălcarea Constituției nu a produs nici un efect în afară de acela al suspendării cursului prescripției extinctive.
Potrivit Deciziei 21 din 10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -secțiile unite, în dosar nr.5/2008 s-a statuat faptul că magistrații și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la sporul de 50% calculat la indemnizația brută, respectiv la salarul de bază brut lunar și după intrarea in vigoare a OG 83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001, decizie care conform art.329 alin.3 pr.civ. este obligatorie pentru instanțele judecătorești.
Fiind vorba de drepturi salariale considerate ca stabilite și actuale, excepția necompetenței materiale invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, urmează a fi respinsă, nefiind aplicabile prevederile art.36 alin.2 din OUG 27/2006. Totuși, drepturile salariale vor fi acordate până la data pronunțării, întrucât obligația angajatorului de a plăti salariul este stabilită în baza unei legi pe care ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a apreciat-o ca deplin valabilă și nu în baza hotărârii judecătorești care trebuie să se raporteze la legislație, în vigoare la data pronunțării, neputând constitui bază pentru un drept salarial în viitor.
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării aceasta a fost admisă, deoarece acest pârât nu are calitate de angajator și nici nu există vreo obligatie legală în sarcina sa referitor la drepturile salariale solicitate de reclamanți.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii.
Criticile aduse hotărârii instanței de fond vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel, Ministerul Economiei și Finanțelor a susținut că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, invocând și excepția lipsei calității procesuale pasive precum și inadmisibilitatea acțiunii.
Se susține astfel că reclamanții nu au nici un raport de muncă cu Ministerul Economiei și Finanțelor și acesta conform prevederilor art.14 din Legea 500/2002 privind finanțele publice nu poate face nici o cheltuială din fonduri publice dacă aceasta nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi legale.
În acest sens se învederează faptul că instanța de fond nu a ținut seama de aceste motive. Se mai susține că în temeiul art.36 alin.2 din OUG 27/2006 privind salarizarea procurorilor și judecătorilor, hotărârea este dată de o instanță necompetentă material, competența de soluționare a acestor litigii aparține Curții de Apel București, astfel că în cauză sunt aplicabile prevederile art.108 alin.1 pr.civ.
Recurentul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a criticat hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
Se susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței altei instanțe în condițiile în care potrivit art.36 alin.2 din OUG 27/29.03.2006 competența soluționării cererilor judecătorilor, procurorilor, ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor și ale asistenților judiciari revine Curții de Apel București.
Se susține că litigiul nu este un litigiu de muncă în interesul Legii 168/1999 deoarece dispozițiile art.69 statuează că "nu sunt considerate conflicte de drepturi, conflictele dintre unitățile și persoanele care prestează diferite activități acestora în temeiul altor contracte decât contractul individual de muncă. Astfel că reclamantii magistrați beneficiază de legea specială de organizare și de un statut special.
Un alt motiv de recurs vizează faptul că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești dispunând în mod nelegal obligarea Ministerului Public la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară în situația în care actul normativ care prevede acordarea acestui spor a fost abrogat.
În ce privește fondul cauzei se susține că hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art.304 pct. 9 pr.civ. Curtea de Apel reține următoarele:
Reclamanții au înaintat acțiunea la 13.06.2007 solicitând obligarea pârâților la plata sporului de risc și suprasolicitare de 50% începând cu 1.04.2004 și până în prezent.
Instanța de fond a dispus obligarea pârâților la plata sporului de risc și suprasolicitare de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare pentru perioada 1.04.2004-15.04.2008 deși erau incidente dispozițiile art.3 din Decretul 167/1958 în ce privește excepția prescripției extinctive pentru perioada 1.04.2004-31.05.2004, în condițiile care drepturile solicitate pot fi acordate pe ultimii 3 ani anteriori mandatării acțiunii.
Astfel, doar sub acest aspect al incidenței prescripției extinctive pentru perioada 1.04.2004-31.05.2004, recursurile pârâților sunt admisibile în parte.
În ce privește celelalte aspecte cuprinse în motivele de recurs, instanța reține următoarele:
Prin Decizia nr.XXI/10.03.2008 pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție s-a stabilit cu caracter obligatoriu conform art.329 alin.3 pr.civ. că "judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, și după intrarea în vigoare a OG 83/2000 aprobată prin Legea 334/2001.
ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a pronunțat decizia în interesul legii menționată anterior în data de 10.03.2008, după intrarea în vigoare a OG 8/2007 invocată de recurent. Drept urmare, având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei pronunțate, Curtea apreciază că nu poate reține incidența unor dispoziții legale contrarii care existau la data pronunțării deciziei în interesul legii.
În consecință, întrucât instanța de fond a pronunțat hotărârea respectând interpretarea dată dispozițiilor legale aplicabile în cauză de către ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție prin Decizia nr.XXI din 10.03.2008, Curtea de Apel constată că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă nu este întemeiat.
În ceea ce privește recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice S se reține că art.118 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, stipulează că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Totodată, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, iar potrivit art.3 alin. 1 pct. 6 din HG 34/2009 privind organizarea și funcționara Ministerului Finanțelor Publice (dispoziție care este similară cu reglementarea anterioară din HG 386/2007) "elaborează pe bază de metodologii proprii, menținând în permanență un echilibru bugetar corespunzător, proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare".
Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, în lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata diferențelor bănești solicitate.
Ministerul Economiei și Finanțelor este cel care are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborare a proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Totodată, legea instituie răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru realizarea bugetului de stat după aprobarea acestuia de Parlament, precum și pentru luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului.
Într-adevăr, Ministerul Economiei și Finanțelor este și ordonator principal de credite pentru bugetul de venituri și cheltuieli proprii și ale unităților subordonate, la fel ca și Ministerul Public, calitate care nu îi permite utilizarea creditelor bugetare aprobate pentru finanțarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite conform prevederilor art.47 alin.4 din Legea nr.500/2002 respectiv plata salariilor altei instituții publice.
Însă Ministerul Economiei și Finanțelor este chemat în judecată în considerarea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțelor publice, în temeiul căreia exercită anumite funcții specifice cu privire la derularea procedurii bugetare (întocmirea proiectului bugetului de stat, executarea și încheierea exercițiului bugetar).
Pe cale de consecință, Ministerul Economiei și Finanțelor are calitatea procesuală pasivă în virtutea calității sale de instituție publică cu rol, de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.
În ceea ce privește criticile hotărârii primei instanțe referitoare la fondul cauzei Curtea constată că susținerile recurentului referitoare la abrogarea dispozițiilor legale ce reglementa dreptul salarial pretins contravin deciziei menționate anterior, pronunțată în cadrul unui recurs în interesul legii, motiv pentru care sunt apreciate ca neîntemeiate.
Referitor la recursul declarat de Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție se constată că primul motiv de recurs este similar cu cel invocat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj, iar pentru considerentele expuse anterior acest motiv de recurs este apreciat ca fiind neîntemeiat.
De asemenea, elativ la al doilea motiv de recurs care poate fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct.4 Cod procedură civilă, se reține că prima instanță în temeiul art.27 alin. (1) din G nr.137/2000 instanțele judecătorești nu a adăugat la lege, nu a legiferat și nu și-a depășit atribuțiile, ci a acordat despăgubiri conform art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă, iar art. 3 din Codul civil interzice denegarea de dreptate.
De asemenea, art. 1 paragraful 1, din Protocolul nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevede în sarcina statelor interdicția generală a discriminării (obligație pozitivă): beneficiul drepturilor și intereselor legitime prevăzute de lege va fi făcută fără discriminare pe nici un criteriu (cum ar fi statutul persoanei). Acest text a înlăturat dependența art. 14 din Convenție față de celelalte texte ale acesteia care garantează numai anumite drepturi. Ca atare, toate persoanele, aflate sub jurisdicția statelor contractante ale Convenției, pot invoca în mod independent și de sine stătător încălcarea principiului nediscriminării nu numai cu privire la drepturile prevăzute în Convenție, ci și cu privire la orice alt drept prevăzut în legislația internă a statului respectiv. Conform art. 124 din Constituție, instanțele judecătorești sunt independente în stabilirea stării de fapt și aplicarea legii în cauzele deduse judecății, existența sau inexistența unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanțelor de judecată. De asemenea, instanțele de judecată sunt independente în aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 1 alin. 2 și art. 295 alin.(1) din Codul muncii, ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale Protocolului nr. 12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne (inclusiv față de deciziile Curții Constituționale invocate de recurent), conform art. 11 și art. 20 din Constituție.
Mai mult, art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile, consacrând astfel dreptul la un tribunal, instanța română trebuind să aibă jurisdicție deplină, respectiv să analizeze toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei.
Contrar susținerilor recurentului, Curtea apreciază că actualizarea sumelor cuvenite intimaților-recurenți cu titlu de spor de vechime este justificată prin aceea că neacordarea sporului solicitat se analizează conform art. 40 alin. (2) lit. c din Codul muncii, iar conform art. 161 alin. (4) din Codul muncii " întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului". Drept urmare, neacordarea drepturilor cuvenite la timp atrage obligația de a le plăti actualizate cu rata inflației, pentru a acoperi astfel prejudiciul produs reclamanților prin devalorizarea monedei naționale între momentul când dreptul era cuvenit și cel când se plătește efectiv. În caz contrar, nu s-ar produce o reparare totală a prejudiciului suferit. În consecință, nici acest motiv de recurs nu este întemeiat.
Astfel, față de cele expuse instanța urmează a admite în parte recursurile pârâților Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă ÎCCJ și a modifica în parte hotărârea instanței de fond în sensul că respinge ca prescrisă acțiunea reclamanților pentru drepturile salariale aferente perioadei 1.04.2004-31.05.2004 și menține celelalte dispoziții ale hotărârii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite în parte recursurile declarate de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă îCCJ împotriva sentinței civile nr.669 din 15.04.2008 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o modifică în parte în sensul că respinge ca prescrisă acțiunea reclamanților, pentru drepturile salariale aferente perioadei 01.04.2004-31.05.2005.
Menține celelalte dispoziții.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 7 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
- - - - ---
Red.PE/CA
12.11.2009 - 15 ex.
Jud.fond.;
Președinte:Sergiu DiaconescuJudecători:Sergiu Diaconescu, Eugenia Pușcașiu Dana Cristina
