Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1890/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția Civilă, de Muncă și Asigurări Sociale
pentru Minori și Familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1890/R/2009
Ședința publică din 8 octombrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Tripon
JUDECĂTOR 2: Dana Cristina Gârbovan
JUDECĂTOR 3: Traian
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâții CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și MINISTERUL FINANȚELOR împotriva sentinței civile nr. 1111 din 27 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr-, privind și pe reclamanții intimați, precum și pe pârâtul intimat TRIBUNALUL CLUJ, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale - indemnizații DNA DIICOT.
dezbaterilor a fost consemnat în încheierea ședinței publice din data de 6 octombrie 2009, când s-a amânat pronunțarea, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 1111 din 27 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr-, s-au espins excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR
S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR.
S-a admis acțiunea formulată de reclamanții, împotriva pârâților CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR - PRIN C și TRIBUNALUL CLUJ și în consecință:
Au fost obligați pârâții CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI și TRIBUNALUL CLUJ la calcularea și la plata în favoarea reclamanților a unei despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale dintre procurorilor de la DNA și DICOT și drepturile salariale încasate începând cu data de 01.04.2006 și pentru viitor, până la încetarea stării de discriminare, sume actualizate potrivit indicelui de inflație de la data scadenței și până la plata efectivă a acestora.
A fost obligată pârâta CURTEA DE APEL CLUJ să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanților mențiunile corespunzătoare acordării drepturilor salariale respective.
A fost obligat pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR - prin C să aloce fondurile necesare plății în favoarea reclamanților a drepturilor salariale mai sus arătate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000, în calitate de persoane discriminate, reclamanții au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrați în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii. În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art. 1 alin. 2 și art. 295 alin. 1 din Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art. 5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Potrivit Legii nr. 500/2002, a nr.HG 208/2005 și a nr.HG 386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete. De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art. 1 din nr.OG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Având în vedere aspectele reținute. instanța a respins excepțiile invocate de pârâtul Ministerului Economiei și Finanțelor.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin. 2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații similare.
Prin G nr. 27/2006 a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției. Conform art. 11 alin. 1 din G nr. 27/2006 și a art. II din Legea nr. 45/2007, procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr. 6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Cercetând sistemul de salarizare instituit prin G nr. 27/2006, este de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din Legea nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței. Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția esențială pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin. 1 lit. c din Legea nr. 303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nici o relevanță pentru salarizarea funcționarilor de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiției, Școlii Naționale de Grefieri și Institutul Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din Legea nr. 303/2004), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza G nr. 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).
În al doilea rând, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza nr.OUG 27/2006, pentru funcții diferite (de exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. A, nr. crt. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Școala Națională de grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art. 11 alin. 2 și 3, art. 16 din nr.OUG 27/2006, lit. A, nr. crt. 28 și lit. B nr. crt. 13 și 10 din anexa ordonanței. Însă toți care dețin o funcție judiciară, de judecător, asistent judiciar sau procuror, trebuie să aibă o vechime în magistratură de peste 3 ani pentru a beneficia de această salarizate prevăzută la lit. A nr. crt. 28 din anexa ordonanței.
A rezultat că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de G nr. 27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
Totuși, în cazul procurorilor din și, a fost în mod privilegiat eliminată corelația obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin. 1 lit. c din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din Legea nr. 304/2004).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul și li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel. Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin nr.OUG 27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul și ) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
În plus, nu toți procurorii din cadrul și funcționează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art. 5 alin. 1 din G nr. 43/2002 și art. 4 alin. 3 din Legea nr. 508/2004. De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că și sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin. 1 din nr.OUG 43/2002 și art. 1 din Legea nr. 508/2004. Apoi, apartenența procurorilor și la aceste structuri este doar temporară, conform art. 87 alin. 9 și art. 75 alin. 11 din Legea nr. 304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
A rezultat faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din și are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului.
Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul și CO. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de și ) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
Însă, în aceste condiții, s-a apreciat că este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul și CO. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza nr.OUG 27/2006, care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor din și CO. Mai mult chiar, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. VI/2007, cu forța obligatorie dispusă de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, următoarele: "folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial", iar "distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în senul art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice ". Deci, instanța supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției.
. acest lucru a apreciat Tribunalul că s-a produs în cazul procurorilor din cadrul și CO. care sunt salarizați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției. Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza G nr.27/2006), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio- profesională și de locul de muncă.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă. Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare.
Deci, s-a considerat că reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin. 1 - 3, art. 6 din nr.OG 137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza G nr. 27/2006 și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii și CO. Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică. Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii și CO. nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.
Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecății, ori pentru cele de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ și nici pentru cele din infracțiuni de corupție nu se cere o calificare superioară, aparte, a unora față de ceilalți. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc. ci dimpotrivă tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza G nr. 27/2006 are aceeași calificare. Nu se contestă faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe, calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare. Pe de altă parte, este total impropriu și injust a considera că procurorii ce instrumentează cauze de corupție al căror prejudiciu este, de exemplu, 200 EURO, sunt supuși unor presiuni și pericole " mai mari față de cei care soluționează o cerere de restituire a unor case naționalizate, în baza Legii nr. 10/2001 cu o valoare de peste 1.000.000 EURO, un litigiu de reorganizare judiciară cu o valoare foarte mare, un litigiu fiscal, etc. Chiar și în cadrul domeniului cauzelor penale, nu se poate pune semnul egalității între un litigiu privind o infracțiune de corupție cu un prejudiciu mic, față de o infracțiune contra vieții sau economico-financiară cu un prejudiciu imens. Activitatea judiciară desfășurată de personalul judiciar este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei reclamanților, a familiilor acestora și a bunurilor lor, precum și de o suprasolicitare neuropsihică evidentă. Activitatea judiciară vizează tranșarea unor conflicte judiciare cu implicații deosebite, cum ar fi conflictele sociale extinse și foarte tensionate inerente conflictelor de muncă (concedieri colective, greve, etc.), cauzele penale cu fapte de periculozitate mărită și consecințe deosebite, litigiile patrimoniale cu valori ridicate etc. Aceste împrejurări atrag un cortegiu de nemulțumiri, adversități, șicane și presiuni la adresa celor care desfășoară activități judiciare. De asemenea, nu se poate spune că litigiile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție care sunt lucrate anterior pe fond, apel, de către celelalte instanțe, au un grad de complexitate sporit față de soluționarea lor în alte grade de jurisdicție.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii sau Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față. Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, prevederile art. 11 alin. 1 din G nr. 27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă. Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară. Astfel, conform art. 295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile. În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art. 1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța a găsit-o întemeiată, procedând la admiterea sa. Astfel, potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, a legilor de rectificare, precum și a legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art. 3 din nr.HG 208/2005 și ale art. 3 din nr.HG 386/2007.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, art. 1 alin. 2 lit. e, pct. i din OG137/2000, art. 2 alin. 1-3, art. 29 pct. 2 din nr.OG 137/2000, art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art. 19 pct. 3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art. 5 și 6 din Codul muncii, instanța a apreciat ca întemeiată cererea reclamanților, urmând a proceda la admiterea acțiunii, în speță fiind incidente și dispozițiile 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art. 269, art. 165 și art. 292 din Codul muncii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Curtea de APEL CLUJ, solicitând admiterea acestuia și modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
În motivare, pârâta a arătat că nu există temei legal pentru obligarea acesteia la calcularea și plata despăgubirilor egale cu diferențele între drepturile salariale încasate de fiecare reclamant și cele ale procurorilor DNA și DIICOT.
În ce privește salarizarea procurorilor care activează în cadrul DNA și DIICOT, structuri organizate în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, conform nr.OUG 56/2009, de la data revenirii la parchetul de unde provin sau la alt parchet unde au dreptul să funcționeze potrivit legii, procurorii care au activat în cadrul acestor direcții își dobândesc gradul profesional de execuție și salarizarea corespunzătoare acestuia avute anterior sau pe cele dobândite ca urmare a promovării.
Curtea Constituțională a statuat în repetate rânduri că sunt neconstituționale dispozițiile legale din care se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs și pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare pârâtul arată că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9.proc.civ.
Acțiunea prin care s-a solicitat acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege sau acțiunea prin care se tinde la modificarea actelor normative este inadmisibilă, în considerarea principiului separației puterilor în stat.
Pronunțarea unei hotărâri prin care să se acorde drepturi salariale peste cele prevăzute expres de lege a fost considerată de Curtea Constituțională ca depășire puterii judecătorești.
Astfel, în ședința din data de 27 mai 2009, Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, reținând că în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin. 33 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Față de cele reținute de instanța de control constituțional, rezultă cu claritate că Decizia nr. 46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de reclamanți nu poate constitui temei pentru admiterea acțiunii de față prin care se solicită în fapt modificarea și completarea unor acte normative.
Totodată, Curtea Constituțională, admițând excepția de constituționalitate, a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 privind prevederea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
Pe fondul cauzei, consideră recurentul că în mod greșit prima instanță a reținut existența unei discriminări între magistrați și alte categorii profesionale.
Acordarea coeficienților de multiplicare 19-23 procurorilor de la DIICOT s-a făcut avându-se în vedere criteriul gradului instanței sau al parchetului unde funcționează, în acord cu dispozițiile art. 3 din nr.OUG 27/2006 și ale art. 74 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, modificată și completată.
Ca atare, motivarea instanței că art. 11 alin. 1 din nr.OUG 27/2006 instituie o discriminare este greșită, deoarece acordarea coeficienților de multiplicare 19-23 pentru procurorii din cadrul DIICOT este făcută în considerarea nivelului parchetului unde funcționează aceștia, chiar și pentru o perioadă de timp limitată.
În ceea ce privește încadrarea procurorilor la DIICOT și DNA, este de observat că legiuitorul a menținut regula numirii acestora, iar nu a promovării, a exercitării pe o durată temporară a funcției de procuror în cadrul acestui parchet, precum și revenirii pe postul deținut anterior.
Prin urmare, în vederea numirii în cadrul DIICOT și DNA nu este necesar ca procurorii în cauză să aibă grad profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - fără însă ca prin această numire să îl dobândească - ceea ce duce la concluzia inexistenței unor reguli diferite de promovare în profesie între judecători și procurori. O dată numiți în cadrul DIICOT, acestor procurori trebuie să li se recunoască un tratament salarial identic cu cel al procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, o tratare diferențiată din punct de vedere al salarizării fiind discriminatorie.
Criticile reclamanților privesc în primul rând nu dispoziții relative la salarizarea unor magistrați, ci reguli de organizare judiciară, respectiv modalitatea specifică de organizare a acestor direcții din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Raportat la argumentul necesității ca judecătorul de la tribunal sau curtea de apel, ori chiar de la judecătorie, ce soluționează un dosar de corupție sau de crimă organizată, trebuie să aibă o salarizare cel puțin egală cu cea a procurorului ce a efectuat urmărirea penală în cauza respectivă și care funcționează în cadrul DNA/DIICOT, se arată că deși atât judecătorii, cât și procurorii au calitatea de magistrați, desfășoară activități diferite, pe de o parte, înfăptuirea justiției, pe de altă parte apărarea intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor; de aici, posibilitatea stabilirii unor reguli diferite de organizarea și funcționare a instanțelor judecătorești comparativ cu parchetele, precum și a adoptării unor prevederi diferite în ceea ce privește raporturile de serviciu ale celor două categorii de magistrați, fără a se aduce atingere principiului nediscriminării, care în nici un caz nu presupune uniformitate.
În ceea ce privește acordarea drepturilor solicitate pe viitor, solicită instanței respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat, având în vedere faptul că obiectul acestuia se referă la un drept care nu s-a născut încă, astfel încât reclamanții nu justifică un interes actual, drepturile solicitate pe viitor nefiind creanțe certe, lichide și exigibile.
Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice B, s-a solicitat admiterea acestuia, modificarea sentinței atacate și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată.
Invocă în drept art. 304 pct. 7,9 și 3041.proc.civ.
În motivarea recursului pârâtul arată că, acesta nu a avut nici un fel de raporturi juridice cu reclamanții, astfel încât aceștia să fie îndreptățiți să se îndrepte direct împotriva acestuia pe calea acțiunii ce face obiectul prezentului dosar.
Calitatea de pârât aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut acel drept.
În ceea ce inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanți direct împotriva Ministerului Finanțelor Publice, arată că prin Legea finanțelor publice nr. 500/2002, se reglementează constituirea fondurilor publice și prevederea cheltuielilor bugetare revine cu destinație precisă. Rolul esențial în procesul bugetar și în execuția de casa bugetară revine Guvernului și respectiv Parlamentului, potrivit art. 17 alin. 1 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, parlamentul este acela care adoptă legile bugetare anuale și legile de rectificare elaborate de Guvern. În acest sens sunt dispozițiile art. 18 din legea mai sus menționată.
În aceste condiții, admiterea acțiunii formulate de reclamanți împotriva Ministerului Finanțelor Publice ar echivala cu obligarea acestuia la plata din bugetul propriu (și nu din bugetul statului) a unor sume reprezentând drepturi salariale acordate unor persoane care nu se numără printre angajații Ministerului Finanțelor Publice, încălcându-se astfel regulile prevăzute la art. 14 din Legea nr. 500/2002, unde sunt prevăzute regulile ce guvernează angajarea cheltuielilor bugetare.
Pe de altă parte, potrivit art. 20 și 21 din aceeași lege, Ministerul Finanțelor Publice nici nu are calitatea de ordonator de credite, această calitate având-o ministrul, respectiv conducătorul pârâtului de rândul 1.
Acordarea drepturilor salariale solicitate prin sentința recurată echivalează cu stabilirea de către instanța de judecată a altor drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, instituindu-se astfel pe cale judiciară sisteme de salarizare paralele cu cele prevăzute prin actele normative și încălcându-se, astfel, rolul Parlamentului de autoritate legiuitoare a țării.
În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 821/03.07.2008, declarând neconstituționale prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000.
Reclamanții intimați nu au depus întâmpinare.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea reține următoarele:
Recursurile sunt nefondate și urmează a fi respinse ca atare.
Cât privește susținerea că nu există un temei legal pentru plata drepturilor solicitate prin acțiune, Curtea constată că acestea au fost în mod legitim acordate nu în cadrul unui litigiu pentru obținerea unor drepturi salariale prevăzute explicit prin lege în favoarea reclamanților, ci în cadrul unei acțiuni ce a tins la constatarea unei situații de discriminare și la repararea acesteia prin echivalent bănesc, pentru înlăturarea discriminării. Temeiul legal al acțiunii și implicit al sentinței de admitere a acesteia îl constituie textele legale interne și internaționale care permit o atare sancțiune a tratamentelor discriminatorii, indicate de altfel în hotărârea recurată.
S-a mai arătat în motivele de recurs că prin decizia Curții Constituționale a României nr. 818/2008, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000.
Trebuie observat, în acest context, că deși din această perspectivă instanțele sunt oprite de a mai cenzura prin hotărârile pronunțate situațiile de discriminare determinate de prevederi legale discriminatorii, rămân a fi aplicate în același domeniu dispozițiile legale internaționale, care au prioritate față de cele interne, potrivit art. 20 din Constituția României.
Or, hotărârea atacată face trimitere la toate dispozițiile legale internaționale incidente sub acest raport, motiv pentru care urmează a fi respinsă critica privind lipsa temeiului legal al hotărârii.
S-a mai făcut trimitere la decizia prin care Curtea Constituțională a României a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, reținând că în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin. 33 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituția României, fără încă a putea institui, modifica sau abroga norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora. S-a apreciat că față de cele arătate, Decizia nr. 46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de reclamanți nu poate constitui temei pentru admiterea acțiunii de față.
În primul rând, Curtea constată că reclamanții au invocat în susținerea temeiniciei acțiunii lor Decizia nr. VI/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar nu decizia nr. 46/2008, aceasta din urmă vizând acordarea sporului de confidențialitate magistraților și neavând legătură cu cauza. În al doilea rând, trebuie observat că în cuprinsul deciziei nr. 838 din 27 mai 2009 Curții Constituționale a României, aceasta a subliniat că "apare ca evident că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce nici un efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329 din Codul d e procedură civilă.
De altfel, Curtea a statuat și cu alte ocazii că, potrivit competențelor sale, care sunt expres și limitativ prevăzute de art. 146 din Constituție și de Legea nr. 47/1992, aceasta asigură, pe calea controlului de constituționalitate, supremația Constituției în sistemul juridic normativ, nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătorești sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice (Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 24 noiembrie 2008)".
Ca atare, urmează a fi respins acest motiv de recurs invocat, fiind legitim ca instanțele să se raporteze la decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii și care au pertinență în soluționarea cauzelor cu care sunt investite. Decizia Curții Constituționale a României nu impietează asupra obligativității deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, raportat și la prevederile art. 329.proc.civ.
Pe fondul cauzei s-a apreciat că acțiunea este neîntemeiată, fiind justificată diferențierea de ordin salarial între procurorii de la DNA și DIICOT și reclamanți.
Curtea apreciază ca întemeiate reținerile instanței de fond sub acest aspect.
Chiar dacă ar exista o aparență de legalitate în acordarea unor coeficienți de multiplicare superiori procurorilor de la DNA și DIICOT, raportat la nivelul parchetului unde funcționează și la situația de egalitate ce trebuie asigurată în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în realitate, salarizarea superioară a acestora față de celelalte categorii de magistrați creează o situație de discriminare nelegală. Așa cum s-a subliniat, procurorul din cadrul DNA și DIICOT beneficiază, datorită prevederilor G nr. 27/2006, de o salarizare superioară judecătorului care judecă acele cauze instrumentate de acești procurori în faza de urmărire penală. Or, nu se pot admite argumentele extrem de generale aduse în cuprinsul recursului Ministerului Justiției în justificarea unei atari diferențieri. În mod evident, plusul de importanță a acestui gen de litigii se reflectă și în faza de judecată, magistratul însărcinat cu soluționarea cauzei prin pronunțarea unei hotărâri fiind în mod egal supus aceleiași dificultăți sporite. Pe de altă parte, sunt grăitoare, raportat la magistrații care nu soluționează cauze de corupție, argumentele aduse de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul deciziei nr. VI/2007 (invocate pe larg în motivarea sentinței atacate), care, chiar dacă nu reglementează situația dedusă judecății în prezenta cauză, se referă la o pricină asemănătoare, dată tot de discriminarea salarială între magistrații care la acea dată aveau atribuții efective în domeniul prevenirii, descoperirii și sancționării faptelor de corupție și ceilalți magistrați. Or, aceste considerente au fost avute în vedere de prima instanță și pot reprezenta o justă întemeiere pentru admiterea acțiunii, situațiile cenzurate în cadrul celor hotărâri fiind similare.
Apar ca nerelevante motivele de recurs privind caracterul temporar al prezenței procurorilor în cadrul DNA și DIICOT, dat fiind că situația de discriminare se verifică în raport de perioada în care aceștia funcționează în cadrul acestor direcții.
Cât privește susținerea că diferențierea salarială se justifică în raport de nivelul instanței unde funcționează magistrații între care se face comparația, Curtea constată că, așa cum s-a arătat în sentința atacată, argumentul este formal, întrucât cauzele instrumentate de acești procurori sunt judecate de instanțe de nivel inferior Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât diferențierea nu se justifică nici sub acest raport, existând din acest punct de vedere procurori din cadrul DNA și DIICOT care funcționează în structuri teritoriale, analog structurii celorlalte instanțe și parchete.
La fel de formal apare și argumentul privind numirea procurorului în cadrul DNA și DIICOT, fără a dobândi grad profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; modalitatea de numire nu diminuează cu nimic situația de discriminare ivită între magistrați și nici nu o justifică, fiind doar sursa acesteia. De asemenea, apărarea privind sursa situației de tratament diferențiat, anume, regulile de organizare judiciară incidente, nu înlătură caracterul nelegal al discriminării astfel făcute.
Sentința pronunțată a fost criticată și sub aspectul acordării pentru viitor a despăgubirilor solicitate. Critica este nefondată, întrucât obligarea pârâților la diferențelor salariale până la ziși în continuarenu reprezintă o legiferare a acestora, ci doar repararea unui prejudiciu viitor cert, legat de neplata acestor diferențe în viitor. În literatura de specialitate s-a agreat considerarea unui prejudiciu ca cert, chiar dacă se va produce în viitor, în măsura în care acesta este determinabil sub raportul cuantumului. Evident, sintagma "și în continuare" vizează doar perioada în care se vor menține condițiile avute în vedere la pronunțarea sentinței, anume, caracterul datorat al diferențelor și refuzul acordării lui de către angajator.
Raportat la recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, Curtea reține caracterul nefondat al excepției lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că prima instanță, admițând acțiunea în contradictoriu cu acest pârât, a înțeles să îl oblige la alocarea fondurilor necesare pentru plata sumelor de bani cuvenite reclamanților, astfel încât nu se pune problema ca prima instanță să fi avut în vedere existența unor raporturi juridice directe între reclamanți și acest pârât. A fost avut în vedere rolul acestui pârât în elaborarea bugetului de stat din grija pentru a se asigura caracterul efectiv al hotărârii pronunțate. Nu se pune problema alocării sumelor necesare achitării drepturilor recunoscute reclamanților din bugetul propriu al acestui minister, ci, așa cum s-a arătat, asigurarea efectuării demersurilor necesare pentru includerea în bugetul de stat, pentru Ministerul Public, a sumelor necesare achitării acestor drepturi.
Chiar dacă nu este în atribuția acestui minister adoptarea bugetului, ministerul este cel care elaborează proiectul de buget precum și al legii de rectificare bugetară, astfel încât cu această ocazie se impune a se avea în vedere de către pârât includerea sumelor încuviințate prin prezenta hotărâre în bugetul de stat.
Critica privind situația creată prin pronunțarea unei hotărâri de obligare la plata unor sume care nu au fost aprobate prin legea bugetară anuală nu poate fi reținută, având în vedere că există posibilitatea rectificării legii bugetare, iar pe de altă parte, acest argument vizează momentul punerii în executare a hotărârii, deci nu este pertinent pentru soluționarea cererii pe fond. Obligația de a se pune la dispoziție surse financiare pentru acoperirea sumelor datorate este subsecventă celei de a se plăti aceste sume de către instanța la care reclamanții își desfășoară activitatea.
În drept, se reține incidența prevederilor art. 14 și 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, art. 1 din nr.OUG 22/2002, art. 3 alin. 1 pct. 2 din nr.HG 34/2009.
Față de toate aceste considerente, Curtea urmează a respinge ca nefondate recursurile formulate, având în vedere și prevederile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 și 4 și art. 3041.proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Curții de APEL CLUJ, Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 1111 din 27 aprilie 2009 Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o menține
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 8 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
- - - - -
GREFIER
Red.T/.
7 ex./09.11.2009
Jud.fond: și
Președinte:Ioana TriponJudecători:Ioana Tripon, Dana Cristina Gârbovan, Traian
