Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 1996/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1996/R/2009
Ședința publică din data de 16 octombrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Anca Adriana Pop
JUDECĂTORI: Anca Adriana Pop, Carmen Maria Conț
- - -
Grefier:
S-au luat în examinare recursurile declarat de pârâții DIRECȚIA DE INVESTIGARE A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM B MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PE prin B - N, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BISTRIȚA - N, împotriva sentinței civile nr. 257/F din 27 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Bistrița - N în dosarul nr-, privind și pe reclamanții, -, -, -, -, și, având ca obiect calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare este îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, Curtea constată că la prima strigare a cauzei nu se prezintă nimeni și lasă cauza la a doua strigare pentru a da părților posibilitatea să se prezinte la dezbateri.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă nimeni.
Curtea constată că recursurile declarate de pârâții recurenți Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism B, Ministerul Economiei și Finanțelor Publice prin B - N, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistrița - N au fost declarate în termenul legal și comunicate intimaților, sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza prevederilor art. 15 lit.a din Legea nr. 146/1997.
Prin cererile de recurs pârâții recurenți au solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform prevederilor art. 242 alin.2 pr.civ.
Nefiind formulate alte cereri ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr. 257/F/27.05.2009, pronunțată de Tribunalul Bistrița N în dosar nr-, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice; s-a admis acțiunea formulată de reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public prin Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistrița N, DIICOT din cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ și, în consecință, pârâții Ministerul Public prin Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistrița N, DIICOT din cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ au fost obligați să calculeze și să plătească reclamanților sporul de confidențialitate în procent de 15% lunar, calculat la indemnizația brută lunară, începând cu data de 15.09.2005 la zi, sume actualizate cu rata inflației la data plății efective, cu excepția reclamanților menționați în dispozitivul sentinței și pentru care sporul se acordă de la data încadrării în muncă la zi, iar pentru reclamantele și pentru perioada 15.09.2005-07.01.2009, 15.09.2005-01.09.2007, conform datelor comunicate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistrița N; pârâții Ministerul Public prin Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistrița N, DIICOT din cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ au fost obligați să acorde și în continuare sporul de confidențialitate în procent de 15% reclamanților menționați în dispozitivul sentinței; s-a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, cu consecința obligării chematului în garanție să aloce fondurile bănești necesare plății acestor drepturi; Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistrița N și DIICOT din cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ au fost obligați să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al fiecărui reclamant.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței faptul că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice este neîntemeiată raportat la art. 19 din Legea nr. 500/2002 și la prevederile HG nr. 34/2007, coroborat cu art. 131 din Legea nr. 304/2004.
În ceea ce privește fondul cauzei, s-a arătat că acțiunea este întemeiată, conform dispozitivului sentinței, prin raportare la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XLVI/2008, ale art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, art. 90 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 introdus prin OUG nr. 100/2007, precum și art. 9 și 10 din Hotărârea CSM nr. 145/2005.
În baza art. 1082.civ. și art. 161 alin. 4. muncii, este întemeiată solicitarea reclamanților de actualizare a sumelor cuvenite cu indicele de inflație.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, DIICOT din cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ, Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B N, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistrița N, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței, cu consecința respingerii acțiunii reclamanților ca nefondată.
1. Prin propriul recurs, recurentul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B a invocat lipsa calității sale procesuale pasive, decurgând din absența oricărui raport dintre chematul în garanție și reclamanți, pe de o parte, iar pe de altă parte, dintre chematul în garanție și Curtea de Conturi a României ( 11-12).
2. Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistrița N a invocat nelegalitatea și netemeinicia sentinței recurate, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9. proc. civ. arătându-se că, deși reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile OUG nr. 137/2000, acest act normativ nu mai poate fi invocat, întrucât a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 821/03.07.2008 a, decizie prin care s-a constatat că art. 2 alin.1 și alin. 11 și art. 27 din acest act normativ sunt neconstituționale. Instanțele de judecată nu mai au competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme ori de a le substitui cu alte norme, întrucât prin aceasta încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituția României, precum și prevederile art. 61 alin. 1 din Constituție, potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
S-a mai arătat de către acest recurent că, în mod nelegal, instanța de fond a dispus plata și pentru viitor a drepturilor salariale solicitate, adăugând la legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate, schimbând practic sistemul de salarizare prevăzut de legiuitor prin Legea nr. 567/2004 și încălcând principiul neretroactivității legii, actul normativ pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile intrând în vigoare abia cu data de 01.02.2006, iar nu din anul 2005 cum au solicitat reclamanții. În sfârșit, arată recurentul, reclamanții nu sunt nici funcționari publici cu statut special și nici personal civil într-o instituție militară pentru a putea beneficia de prevederile Legii nr. 446/2006.
Tot în motivarea acestui recurs au fost invocate prevederile art. 47, art. 29 alin. 3 și art. 14 alin. 2 din Legea nr. 500/2002, arătându-se că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate, astfel încât plata sumelor reprezentând indicele de inflație se poate face numai prin intervenția legiuitorului.
În sfârșit, dispoziția instanței de fond privind obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința recurată, în carnetele de muncă, contravine dispozițiilor art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976 ( 21-25).
3. Prin propriul recurs, recurentul DIICOT din cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ ( Ministerul Public ) a invocat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii recurate, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9. proc. civ. arătând că, în mod nelegal, instanța a dispus plata și în continuare a drepturilor salariale solicitate către reclamanții ce sunt în activitate, adăugând la legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate, deoarece numai legiuitorul poate stabili acordarea sau neacordarea acestor drepturi, iar prin Decizia ÎCCJ nr. XLVI/2008 nu s-a recunoscut existența dreptului la sporul de confidențialitate de 15% și pentru viitor.
Instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la legea de salarizare a personalului auxiliar de specialitate, Legea nr. 567/2004, deși Decizia nr. XLVI/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu produce efecte de la pronunțare, ci de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României. S-a încălcat principiul neretroactivității legii, atunci când s-a dispus acordarea acestui spor începând cu anul 2005, deși, actul normativ pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile, art. 3 din Legea nr. 444/2006, pentru aprobarea nr.OG 19/2006, a intrat în vigoare la 01.02.2006.
Reclamanții nu sunt nici cadre militare în activitate, nici militari angajați pe bază de contract și nici personal civil din MAPN pentru a beneficia de acest spor.
Dacă legiuitorul ar fi dorit expres ar fi prevăzut acest spor și pentru reclamanți, așa cum s-a prevăzut prin art. 231alin. 3 din nr.OG 137/2000 pentru personalul din aparatul CNCD.
Instanța de fond a aplicat o Decizie în interesul legii a ÎCCJ, care nu a fost încă publicată în Monitorul Oficial al României.
În mod nelegal, s-a prevăzut actualizarea cu indicele de inflație a acestor drepturi bănești, câtă vreme DIICOT, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuiala, în acest sens fiind și dispozițiile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 508/2004, art. 14 alin. 2 din Legea nr. 500/2002, art. 29 alin. 3 și art. 47 din Legea nr. 500/2002, practic stabilindu-se în sarcina instituțiilor pârâte obligații imposibile.
Obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința fondului, în carnetele de muncă ale reclamanților contravine dispozițiilor art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976.
4. Prin propriul recurs, recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a invocat prevederile art. 304 pct. 5 și 9. proc. civ. arătând că instanța de fond a depășit limitele puterii judecătorești și a aplicat greșit legea, ignorând deciziile Curții Constituționale nr. 821/03.07.2008 și nr. 1325/03.12.2008, prin care prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 au fost declarate neconstituționale, și nefăcând aplicarea art. 31 din Legea nr. 47/1992.
Decizia nr. XLVI/2008 nu poate sta la baza motivării sentinței recurate, întrucât, la data pronunțării acesteia, încă nu era publicată în Monitorul Oficial.
S-a arătat că potrivit practicii CEDO, a distinge nu înseamnă a discrimina și că diferența de tratament devine discriminare numai dacă intervine în cazuri similare.
S-a arătat că sporul de confidențialitate nu este aplicabil personalului auxiliar din cadrul Parchetelor deoarece acesta nu se încadrează în categoria funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, a personalului CNSAS, a personalului, și altor categorii de personal sau, după caz, cadre militare (dintre categoriile prevăzute de nr.OG 9/2001, nr.OG 19/2006 aprobată prin Legea nr. 444/2006, Legea nr. 360/2002, nr.OG 137/2000).
S-a mai invocat practica CNCD în materia incidenței art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000, pentru a sublinia faptul că reclamanții nu sunt discriminați.
S-a arătat că, în mod greșit s-a dispus de către instanța de fond actualizarea acestor sume câtă vreme Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ este instituție bugetară și nu poate înscrie în bugetul propriu nicio plată fără a avea bază legală pentru cheltuiala respectivă, invocându-se în acest sens prevederile art. 14 alin. 2 art. 29 alin. 3 și art. 47 din Legea nr. 500/2002.
Recursurile sunt nefondate.
Reclamanții au calitatea de personal auxiliar de specialitate, respectiv personal conex, desfășurându-și activitatea în cadrul Parchetelor de pe raza județului B N, dovadă în acest sens constituind-o datele furnizate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistrița N ( 81, 82 dosar fond), fiind salarizați potrivit OUG nr. 8/2007, referitoare la salarizarea și alte drepturi ale personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acesta, precum și potrivit Legii nr. 567/2004, act normativ care prevede în art. 78 alin. 1 că acest personal auxiliar de specialitate este obligat să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care au cunoștință în exercitarea funcției și cu privire la procesele aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat. În același timp, în conformitate cu art. 901din Legea nr. 567/2004, introdus prin OUG nr. 100/2007, prevederile acestei legi se aplică în mod corespunzător și personalului conex al instanțelor judecătorești. Potrivit art. 9 și 10 din Hotărârea CSM 145/2005, pentru aprobarea Codului deontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, personalul auxiliar de specialitate are obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile obținute pe parcursul desfășurării activității profesionale, și trebuie să se abțină de la orice încercare de a obține date sau informații pe care nu e îndreptățit să le cunoască.
Este adevărat că dreptul la sporul de confidențialitate de 15%, pretins de reclamanți, nu este prevăzut expres de legislația care reglementează statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea (Legea nr.567/2004), precum și salarizarea acestuia (OG nr.8/2007), astfel încât dreptul litigios nu îndeplinește cerința de a fi ocrotit de lege, însă nu este mai puțin adevărat că soluția de admitere a acțiunii de către instanța de fond s-a bazat pe reținerea eronată a unei stări de discriminare între personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor și alte categorii profesionale (personal militar și funcționari publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, funcționarii publici, salariații Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării).
Reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații, în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 5 din Codul Muncii, în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, fiind interzisă atât discriminarea directă, cât și cea indirectă.
În același timp, conform art. 155 din Codul Muncii, act normativ aplicabil și reclamanților, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, iar art. 154 alin. 3 din același act normativ prevede că la stabilirea și acordarea salariului este interzisă orice discriminare.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație, a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr. 111, privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost prestată de reclamanți în condiții de confidențialitate, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Având în vedere considerentele anterior expuse, se poate aprecia în sensul că reclamanții sunt victimele unei discriminări, în sensul pretins de dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, respectiv în sensul pretins de Protocolul adițional nr. 12 CEDO, adoptat la la data de 04.12.2000, care prevede în art. 1 pct. 1 interzicerea generală a discriminării, înțelegând prin aceasta exercitarea oricărui drept prevăzut de lege fără să fie asigurată nediscriminarea bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație, și care la punctul 2 arată că nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate în paragraful 1.
Este adevărat că Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din OUG nr. 137/2000, prin mai multe decizii pronunțate în acest sens, ( a se vedea Decizia nr. 821/03.07.2008), dar nu este mai puțin adevărat că această împrejurare nu este de natură să impieteze asupra soluționării favorabile a pretențiilor reclamantului, pe de o parte având în vedere că, potrivit celor anterior precizate, reclamanții sunt victimele unei discriminări chiar și în absența incidenței OUG nr. 137/2000, iar pe de altă parte, având în vedere că Decizia în interesul legii nr. XLVI din 15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanțele de judecată în ceea ce privește dezlegarea problemelor de drept.
Acordarea despăgubirilor solicitate de către reclamanți nu se confundă cu o adăugare la lege, nici cu o încălcarea a principiului separației puterilor în stat, prin subrogarea instanței de judecată puterii legiuitoare, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Nefondat este și motivul de recurs referitor la depășirea atribuțiilor judecătorești de către prima instanță, având în vedere că instanțele judecătorești au, în virtutea dispozițiilor art. 5, art. 269 și art. 295 din Codul Muncii, coroborat cu art. 26 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, paragraful 1 al Protocolului nr. 12 la CEDO și art. 14 din CEDO, prorogativa de a constata existența unor acte și fapte discriminatorii și de a obliga la repararea prejudiciilor cauzate prin acestea.
Sunt nefondate susținerile recurenților, în sensul că aceste sume nu puteau fi actualizate cu indicele de inflație, având în vedere că această dispoziție de actualizare a sumelor cuvenite reclamanților cu indicele de inflație este fundamentată juridic pe prevederile art. 1082.civ. și art. 161 alin. 4. muncii, pentru a se asigura o reparație echitabilă și integrală a prejudiciului suferit de reclamante, în acord cu prevederile art. 1088. civ.
Nu se poate vorbi nici despre o încălcare a principiului neretroactivității legii, câtă vreme acordarea acestui spor în favoarea reclamanților s-a făcut în temeiul unei decizii în interesul legii, care se impune a fi respectată și a primi deplină eficiență juridică, chiar dacă la momentul pronunțării hotărârii fondului se cunoștea doar dispozitivul acestei decizii, iar nu și motivareain extensoa considerentelor sale. Pe de altă parte, acordarea sporului de confidențialitate în favoarea reclamanților, prin hotărârea fondului, nu s-a făcut în baza Legii nr. 444/2006, ci în temeiul considerentului existenței unei discriminări în privința reclamanților.
Este adevărat că Ministerul Public nu are alte surse de finanțare decât cele alocate prin lege, însă, aceasta nu constituie un impediment pentru admiterea acțiunii reclamanților, dat fiind că Ministerul Finanțelor Publice, ca și chemat în garanție, are obligația de a aloca fondurile bănești necesare plății drepturilor cuvenite reclamanților, sub acest aspect fiind nefondată susținerea acestui recurent, conform căreia nu justifică în cauză o calitate procesuală pasivă.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost chemat în garanție pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat să pună la dispoziția Ministerului Public sumele necesare achitării drepturilor bănești pretinse prin petitul acestei cereri.
Într-adevăr, acest pârât nu a fost chemat în garanție pentru a fi obligat direct către reclamanți la plata drepturilor de natură salarială restante, ci pentru a fi obligat să aloce și să pună la dispoziția Ministerului Public sumele achitării acestor drepturi, în condițiile art. 19 din Legea nr. 500/2002, coroborat cu art. 3 din nr. 34/2009.
Pe cale de consecință, Curtea constată că acest pârât justifică o calitate procesuală pasivă în cauză, el fiind dator să aloce fondurile bănești necesare plății drepturilor restante pretinse de reclamanți, această îndatorire fiind una legală, prevăzută de textele legale mai sus menționate.
Astfel, potrivit prevederilor HG nr. 83/2005 și ale Legii nr. 304/2004, activitatea instanțelor este finanțată de la bugetul de stat, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice coordonând acțiunile privind sistemul bugetar, respectiv, pregătind proiectele legilor bugetare anuale și de rectificare. În plus, prin adoptarea OUG nr. 75/2008 și emiterea ordinului comun nr. 1859/C/2484/26650/131/3774/C, s-au clarificat doar obligațiile Ministerului Finanțelor Publice în faza executării silite a titlurilor executorii având ca obiect acordarea drepturilor salariale cuvenite personalului din sistemul de justiție, fără a afecta calitatea de parte a acestui minister în prezenta cauză.
Nu este fondat nici motivul de recurs prin care se invocă pretinsa depășire a limitelor puterii judecătorești, motiv de recurs ce se în cadrează în prevederile art. 304 pct. 4. proc. civ. în mod eronat indicat ca punctul 5 prin recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, câtă vreme instanța de fond nu a făcut altceva decât să se conformeze dispozițiilor imperative ale art. 329. proc. civ. din perspectiva aplicării unei Decizii date în recurs în interesul legii, și a existenței unei discriminări în persoana reclamanților - discriminare întemeiată pe cu totul alte temeiuri decât nr.OG 137/2000 -, conform celor anterior expuse în paginile prezentei decizii, fiind irelevantă declararea de către a neconstituționalității art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000.
Nu poate fi reținută nici încălcarea prevederilor art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976, câtă vreme, drepturile pretinse de reclamanți cu titlu de spor de confidențialitate au caracterul unui drept cu caracter permanent (spor cu caracter permanent), impunându-se deci înscrierea acestui spor cu caracter permanent în carnetele de muncă ale reclamanților, conform art. 1 din Decretul nr. 92/1976.
Se constată, așadar, de către C că, în cauză, nu se poate vorbi despre o încălcare a atribuțiilor puterii judecătorești și nici despre o aplicare greșită a legii, în sensul art. 304 pct. 4 și 9. proc. civ. motiv pentru care va respinge ca nefondate prezentele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarat de pârâții DIRECȚIA DE INVESTIGARE A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM B, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PE prin DGFP B - N, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BISTRIȚA - N, împotriva sentinței civile nr. 257/F din 27 mai 2009 Tribunalului Bistrița N pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 16 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
--- - --- - -- -
Red./dact.MM
34 ex./20.10.2009
Jud.fond: /
Președinte:Anca Adriana PopJudecători:Anca Adriana Pop, Carmen Maria Conț
