Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 2149/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2149/R/2009
Ședința publică din 23 octombrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Carmen Maria Conț
JUDECĂTORI: Carmen Maria Conț, Ioan Daniel Chiș
-- -
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE, recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, recursul declarat de pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și recursul declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ, împotriva sentinței civile nr. 1420 din 21 mai 2009 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, privind și pe reclamanții intimați, () și T (), având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale spor de 15%.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, la prima strigare a cauzei, instanța constată lipsa părților și lasă cauza la a doua strigare, pentru a da părților posibilitatea de a se prezenta la dezbateri.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, nu se prezintă nimeni.
Curtea constată că procedura de citare cu pârâtul recurent Ministerul Finanțelor Publice este viciată întrucât acesta a fost citat din B, sector 5,-, conform dovezii de îndeplinire a procedurii de citare aflată la 24 din dosarul cauzei, deși acest pârât și-a ales domiciliul procesual la mandatara sa - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Jud. C, cu sediul în C-N, nr. 19, însă acest viciu de procedură se acoperă datorită faptului că a fost citată în cauză și mandatara sa - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Jud.
Curtea constată că prin memoriile de recurs ( 11, 13 și 19), în temeiul art. 242.pr.civ. pârâții recurenți Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Finanțelor Publice, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ au solicitat judecarea cauzei și în lipsă. Totodată, constată că recursurile au fost formulate și motivate în termen legal.
În baza actelor de la dosar, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.117 din 23.01.2009 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr-, s-a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București.
Conform Deciziei nr.104 din 20.01.2009 a Curții Constituționale, s-a declinat cauza privind cererea formulată de reclamanții, () și T () în contradictoriu cu PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, MINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE spre soluționare instanței competente Tribunalul Cluj.
Prin sentința civilă nr.1420 din 21 mai 2009 Tribunalului Cluj, s-a admis excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune invocată de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice.
S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
S-a admis în parte cererea formulată de reclamantele (), T (), împotriva pârâților PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURT EA DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, și în consecință, pârâții de rd.1-3 au fost obligați în solidar, la plata în favoarea reclamantelor a sporului de confidențialitate în procent de 15% calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 25.11.2005 până la zi, precum și în continuare.
Pârâții de rd.1-3 a fost obligat să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamantelor în sensul celor dispuse mai sus.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să aloce fondurile necesare efectuării plăților.
S-a respins cererea privind plata sporului de confidențialitate pe perioada 01.01.2004-24.11.2005 ca urmare a admiterii excepției.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a constatat că potrivit Deciziei nr.46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor de judecată și a parchetelor are dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la salariul de bază brut lunar.
Reclamantele au calitatea de personal auxiliar de specialitate și având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei, cererea acestora a fost admisă și în consecință pârâții de rd.1-3 au fost obligați in solidar la plata sporului de confidențialitate în procent de 15% calculat la salariul de bază lunar brut începând cu data de 25.11.2005 până la zi, precum și în continuare, în favoarea fiecărei reclamante.
De asemenea, având în vedere prevederile Decretului 92/1976, pârâții de rd.1-3 au fost obligați să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamantelor, în sensul acordării și plății sporului de confidențialitate.
Având în vedere prevederile Legii nr.500/2002, pârâtul de rd.4 a fost obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor solicitate și s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece acesta a fost chemat în judecată pentru a lua măsurile care se impun în vederea efectuării plății dreptului solicitat și nu in calitate de angajator.
Împotriva acestei sentințe, pârâta DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE a declarat recurs în termen legal, solicitând instanței admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
În motivarea recursului, s-a arătat că Secțiile Unite ale au pronunțat la data de 15.12.2008 decizia nr.XLVI/2008 asupra recursului în interesul legii promovat de procurorul general cu privire la acordarea sporului de confidențialitate de 15%. În considerentele acestei decizii, s-a reținut că este necesar ca salariatul să ocupe un post într-o specialitate care-i conferă dreptul la un anumit spor și să lucreze efectiv în condițiile prescrise de lege, de contractul colectiv de muncă sau, după caz, de contractul individual de muncă, condiții care nu sunt întrunite în speță.
Prin deciziile nr.818-821/2008 ale Curții Constituționale, s-au admis excepțiile de neconstituționalitate și s-a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Pe de altă parte, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia din 27.05.2009, asupra conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească reprezentată de, pe de o parte și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, constatând că există un conflict juridic de natură constituțională, în considerentele acestei hotărâri menționându-se că, are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legi de către toate instanțele judecătorești cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României și nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate a acestora.
În cuprinsul OG nr.19/2006 așa cum a fost aprobată prin Legea nr.444/2006 și OG nr.6/2007 nu sunt menționate instituții din sistemul judiciar astfel încât sporul nu poate fi acordat procurorilor DNA sau magistraților iar simpla deținere a unui certificat nu garantează încasarea sporului propriu-zis.
Împotriva aceleași hotărâri judecătorești a declarat recurs în termen legal și pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților solicitând instanței admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului pârâtul a arătat că prima instanță în mod nelegal a acordat alte drepturi decât cele stabilite prin lege, depășind atribuțiile puterii judecătorești, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.4 pr.civ. Pronunțarea unei astfel de hotărâri a fost considerată de Curtea Constituțională ca fiind o depășire a puterii judecătorești prin decizia pronunțată la data de 27.05.2009, prin care a constatat existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României pe de altă parte. Față de această hotărâre rezultă cu claritate că decizia nr.46/15.12.2008 a, nu poate constitui temei pentru admiterea acțiunii, după pronunțarea deciziei nr.838/27.05.2009 a Curții Constituționale.
În speță, reclamantele nu pot beneficia de alte drepturi salariale decât cele care sunt în mod expres prevăzute de lege astfel încât obligarea pârâtului la plata unor sume reprezentând sporul de confidențialitate de 15% constituie o adăugare la textul de lege și o încălcare a dispozițiilor oferite puterii judecătorești.
Totodată, prin decizia nr.819/2008 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.1, art.2 alin.3, art.6 și art.27 alin.1 din OUG nr.137/2000, în măsura în care din aceste texte legale se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară, sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Un alt motiv de recurs este cel prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. deoarece nu există nici un act normativ în vigoare, care să prevadă ori să garanteze dreptul de a primi spor de confidențialitate de categoria profesională a personalului auxiliar de specialitate.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP C, a declarat recurs în termen legal împotriva aceleași hotărâri judecătorești, solicitând instanței admiterea acestuia, modificarea hotărârii criticate în sensul respingerii acțiunii pentru lipsa capacității procesuale pasive a pârâtului.
În motivarea recursului pârâtul a arătat că rolul esențial în procesul bugetar și în execuția de casă bugetară revine guvernului respectiv, parlamentului, potrivit art.17 alin.1 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice. Admiterea cererii împotriva pârâtului încalcă regulile prevăzute la art.14 din același act normativ iar obligarea pârâtului de a include într-o rectificare a bugetului pe anul 2009, sumele solicitate de reclamante, este lipsită de suport legal și, în același timp, imposibilă deoarece aceste sume trebuie să fie propuse de ordonatorii principali de credite în condițiile art.34 alin.1 din același act normativ.
Pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ, au declarat recurs în termen legal, prin care au solicitat instanței admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantelor.
În motivarea recursului pârâții au arătat că prin decizia nr.821/2008 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și alin.11 precum și art.27 din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale, motiv pentru care instanța de judecată nu avea competența de a desființa norme juridice instituite prin lege sau de a crea în locul acestora alte norme ori de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative.
Prin admiterea acțiunii, prima instanță a dispus în mod nelegal plata și pe viitor a drepturilor salariale solicitate adăugând la legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate astfel încât a cenzurat soluția aleasă de legiuitor reprezentând o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești.
discriminarea invocată de reclamanți și reținută de instanța de fond în raport de alte categorii de personal este utilizată printr-un raționament juridic speculativ neputând exista nici un fel de discriminare decât în condițiile în care, în sfera acelorași dispoziții imperative ale unui act normativ, două persoane aflate în aceeași situație și în aceleași circumstanțe primesc un tratament juridic diferit iar diferența nu poate fi susținută de argumente obiective. Reclamanții au solicitat acordarea sporului de 15% pentru confidențialitate, prevăzut de art.3 din Legea nr.444/2006, pentru aprobarea OG nr.19/2006, începând cu anul 2005 în condițiile în care actul normativ a intrat în vigoare începând cu 01.02.2006, astfel încât cererea reclamanților contravine principiului neretroactivității legii. Este evident că reclamanții nu au calitatea de cadre militare în activitate, militari angajați pe bază de contract, funcționari publici cu statut special sau personal civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională.
Pe de altă parte, pârâții nu pot să înscrie în bugetul propriu nici o plată pentru bază legală pentru respectiva cheltuială, deoarece angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate conform Legii nr.500/2002.
Totodată hotărârea pronunțată este nelegală deoarece din prevederile art.11 alin.2 din Decretul nr.92/1976 reiese că singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare precum și alte drepturi ce se includ în aceasta iar sporurile acordate de instanța de fond sunt drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în aceasta.
Instanța de fond a ignorat cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de pârât întrucât între aceste două instituții există obligația de garanție în temeiul art.131 pct.1 din Legea nr.304/2004.
Reclamantele intimate, () și T () deși legal citate nu s-au prezentat personal sau prin reprezentant în instanță și nu au depus întâmpinare prin care să își exprime poziția procesuală.
Analizând recursurile declarate de pârâți prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Reclamantele au calitatea de personal auxiliar de specialitate, respectiv grefier în cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj, așa cum rezultă din adeverința nr.682/16.10.2008 eliberată de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj (15 dosar fond).
În această calitate reclamantele sunt salarizate potrivit OUG nr. 8/2007, referitoare la salarizarea și alte drepturi ale personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acesta, precum și potrivit Legii nr. 567/2004, act normativ care prevede în art. 78 alin. 1 că acest personal auxiliar de specialitate este obligat să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care au cunoștință în exercitarea funcției și cu privire la procesele aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat. În același timp, în conformitate cu art. 901din Legea nr. 567/2004, introdus prin OUG nr. 100/2007, prevederile acestei legi se aplică în mod corespunzător și personalului conex al instanțelor judecătorești.
Prin Decizia nr. XLVI din 2008 pronunțată în Dosarul nr. 27/2008 de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.
Dezlegarea data problemelor de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. 3 teza II Cod procedură civilă.
Este adevărat că dreptul la sporul de confidențialitate de 15%, pretins de reclamante, nu este prevăzut expres de legislația care reglementează statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea (Legea nr.567/2004), precum și salarizarea acestuia (OG nr.8/2007), astfel încât dreptul litigios nu îndeplinește cerința de a fi ocrotit de lege, însă nu este mai puțin adevărat că soluția de admitere a acțiunii de către instanța de fond s-a bazat pe reținerea unei stări de discriminare între personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor și alte categorii profesionale (personal militar și funcționari publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, funcționarii publici, salariații Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării).
Reclamantele deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 5 din Codul muncii, în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, fiind interzisă atât discriminarea directă, cât și cea indirectă.
În același timp, conform art. 155 din Codul muncii, act normativ aplicabil și reclamanților, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, iar art. 154 alin. 3 din același act normativ prevede că la stabilirea și acordarea salariului este interzisă orice discriminare.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă a excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamantele).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost prestată de reclamanți în condiții de confidențialitate, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Nu au relevanță deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares", deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție. Mai mult, discriminarea este constatată în temeiul unor norme juridice superioare celor ce fac obiectul deciziilor Curții Constituționale invocate de către recurentul.
De asemenea, incidența în speță a Deciziei nr.838/2009 a Curții Constituționale nu poate fi reținută ca și o critică în favoarea admiterii recursurilor și a respingerii acțiunii deoarece, așa cum s-a arătat și în considerentele acesteia, decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce nici un efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate în interesul legii de către ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, acestea rămânând să producă efecte juridice obligatorii în continuare.
Curtea reține că art. 20 alin. 2 Constituție prevede că dacă exista neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Mai trebuie remarcat că prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 s-a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale si a protocoalelor adiționale la aceasta convenție.
Față de aceste norme trebuie sesizat că există obligația ca toate normele juridice interne să fie conforme cu pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte deoarece în caz contrar instanțele judecătorești sunt obligate să constate preeminența lor și să aplice respectivele pacte și tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
În ce privește aplicarea directă a tratatelor, care fac parte din dreptul comunitar, prin Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 9 martie 1978, în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato, 106/77,. se reține că în temeiul art. 189 din Tratatul CEE și a jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Comunităților Europene dispozițiile comunitare direct aplicabile trebuie, în pofida oricărei norme sau practici interne a statelor membre, să producă efecte depline în ordinile juridice ale acestora din urmă și să fie aplicate în mod uniform, pentru a garanta drepturile subiective ce au luat naștere în favoarea particularilor și că reiese de aici că domeniul de aplicare al normelor respective trebuie înțeles în sensul că eventualele dispoziții naționale ulterioare, în contradicție chiar cu aceste norme comunitare, trebuie să fie considerate inaplicabile de plin drept, fără a fi necesar să se aștepte abrogarea lor chiar de către legiuitorul național (abrogare) sau de instanța de contencios constituțional (decizie de neconstituționalitate), în special dacă se consideră, în ceea ce privește această a doua ipoteză, că, până în momentul în care intervine decizia respectivă, legea națională, rămânând pe deplin aplicabilă, normele comunitare nu pot produce efecte, și, în consecință, că aplicarea lor integrală, completă și uniformă nu este garantată, la fel cum nu sunt protejate drepturile subiective ce au luat naștere în favoarea particularilor.
Tot aici se reține că aplicabilitatea directă, avută în vedere din această perspectivă, presupune că normele dreptului comunitar trebuie să-și producă totalitatea efectelor lor uniform în toate statele membre și în cursul aplicabilității lor. Aceste dispoziții reprezintă un izvor de drepturi și de obligații pentru toate subiectele de drept, fie că este vorba despre statele membre sau despre particularii care sunt părți în raporturile juridice de drept comunitar. Acest efect privește orice instanță națională sesizată în cadrul competenței sale, care, ca autoritate a unui stat membru, are ca misiune protecția drepturilor conferite particularilor de dreptul comunitar.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, se constată ca fiind încălcate dispozițiile art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art. 19 pct. 3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art. 5 și 6 din Codul muncii.
Potrivit art. 4 coroborat cu art. 16 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, iar "România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau orice origine socială".
Art. 20 prevede faptul că "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte".
Protocolul adițional nr. 12 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, adoptat la la data de 04.11.2000 arată la art. 1 pct. 1, sub denumirea "Interzicerea generală a discriminării", faptul că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație, iar la pct. 2 se arată că nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate în paragr. 1.
Art. 11 din Constituția României stabilește, cu valoare de principiu, obligația statului român de a îndeplini întocmai și cu bună-credință îndatoririle ce-i revin din tratatele la care este parte, precum și faptul că tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. Textul constituțional enunțat face aplicarea unuia dintre principiile încrederii între statele comunității internaționale - pacta sunt servanda - și exprimă în același timp, corelația dintre dreptul internațional și cel intern, prin integrarea normelor dreptului internațional în sistemul dreptului național.
O situație discriminatorie apare și atunci când persoane, sau grupuri de persoane, aflate în situații diferite sunt tratate asemănător, fără ca acest tratament să fie justificat de un scop legitim.
Acest lucru a fost statuat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului legat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind interzicerea discriminării, diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (, 18.02.1991, Fredin c/, paragr. 60, 29.06.1993, Hoffman c/, paragr. 31, 29.09.1995. Scalambrino c/ Italie, 22.10.1996. autres c/ -, paragr. 75)
Prin Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 5 martie 1996, în cauzele conexate du pcheur Queen Secretary of for Transport, ex parte, C‑46/93 și C‑48/93,. I p. -1029 se arată că într-adevăr, în jurisprudența constantă, posibilitatea oferită justițiabililor de a invoca înaintea instanțelor naționale dispozițiile direct aplicabile din Tratat nu constituie decât o garanție minimă și nu este suficientă pentru a asigura în sine aplicarea deplină și completă a Tratatului (vezi, în special, hotărârile din 15 octombrie 1986, Comisia/Italia, 168/85,. p. 2945, consid. 11; din 26 februarie 1991, Comisia/Italia, C-120/88,. I p. -621, consid. 10, și din 26 februarie 1991, Comisia/Spania, C-119/89,. I p. -641, consid. 9). Având rolul de a face ca aplicarea dispozițiilor dreptului comunitar să prevaleze asupra dispozițiilor naționale, această posibilitate nu poate, în toate cazurile, să garanteze că particularul beneficiază de drepturile pe care i le conferă dreptul comunitar și, în special, că acesta nu suferă nici un prejudiciu cauzat printr-o încălcare a acestui drept imputabilă unui stat membru. Ori, așa cum rezultă din hotărârea Francovich, menționată anterior, consid. 33, deplina eficacitate a dreptului comunitar ar fi contestată dacă particularii nu ar avea posibilitatea de a obține repararea atunci când drepturile lor au fost lezate printr-o încălcare a dreptului comunitar. Aceasta este situația și în cazul încălcării unui drept conferit direct de o normă comunitară, pe care particularii au dreptul să o invoce înaintea instanțelor naționale. În această ipoteză, dreptul la despăgubire constituie corolarul necesar efectului direct recunoscut dispozițiilor comunitare a căror încălcare este la originea prejudiciului cauzat. Astfel, împrejurarea că încălcarea reproșată este imputabilă legiuitorului național, din perspectiva reglementărilor interne, nu este de natură să repună în discuție exigențele inerente protecției drepturilor particularilor care invocă dreptul comunitar în fața instanțelor naționale și, ca urmare, dreptul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de respectiva încălcare.
Nefondat este și motivul de recurs referitor la depășirea atribuțiilor judecătorești de către prima instanță, având în vedere că instanțele judecătorești au, în virtutea dispozițiilor art. 5, art. 269 și art. 295 din Codul muncii, coroborat cu art. 26 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, paragraful 1 al Protocolului nr. 12 la CEDO și art. 14 din CEDO, prorogativa de a constata existența unor acte și fapte discriminatorii și de a obliga la repararea prejudiciilor cauzate prin acestea.
Susținerile recurenților, în sensul că aceste sume nu puteau fi actualizate cu indicele de inflație sunt nefondate având în vedere că această dispoziție de actualizare a sumelor cuvenite reclamanților cu indicele de inflație este fundamentată juridic pe prevederile art. 1082.civ. și art. 161 alin. 4. muncii, pentru a se asigura o reparație echitabilă și integrală a prejudiciului suferit de reclamante, în acord cu prevederile art. 1088. civ.
Nu se poate vorbi nici despre o încălcare a principiului neretroactivității legii, câtă vreme acordarea acestui spor în favoarea reclamanților s-a făcut în temeiul unei decizii în interesul legii, care se impune a fi respectată și a primi deplină eficiență juridică, chiar dacă la momentul pronunțării hotărârii fondului se cunoștea doar dispozitivul acestei decizii, iar nu și motivareain extensoa considerentelor sale.
În ce privește acordarea sporului pentru viitor, recurenții consideră că acțiunea reclamanților este prematură, având în vedere că dreptul de creanță nu este născut și care poate fi influențat în viitor de modificări legislative sau pot fi modificate raporturile de muncă între părți.
Curtea reține că potrivit art. 110 alin. (2) Cod procedură civilă se poate cere, înainte de termen, executarea la termen a unei obligații alimentare sau a altei prestațiuni periodice. Întrucât prestațiile salariale neacordate sunt periodice, acestea pot fi solicitate și înainte de termen conform dispoziției legale menționate anterior. De asemenea, dacă s-ar admite punctul de vedere al recurenților relativ la admiterea greșită a sporului pentru viitor ar însemna ca reclamanții să promoveze lunar acțiuni pe măsura derulării raporturilor de muncă, ceea ce în mod evident nu este acceptabil.
Dacă în viitor vor interveni modificări legislative sau modificări ale raporturilor de muncă între părți care ar schimba starea de fapt și normele incidente reținute prin prezenta hotărâre este evident că această hotărâre judecătorească își va produce efectele doar până la acel moment al modificării relevante.
Cu privire la calitatea procesuală a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor prima instanță a reținut de asemenea în mod corect că potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 acesta coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar iar potrivit art. 3 alin. (1) pct. 2 din nr.HG 208/2005 și proiectul legii de rectificare bugetară. În lipsa rectificării de buget cu sumele necesare pârâtului s-ar afla în imposibilitatea obiectivă de a dispune de fonduri pentru plata sumei solicitată de reclamanți.
Pentru aceste considerente Curtea, în temeiul art.312 alin.1 pr.civ. va respinge ca nefondate recursurile, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ împotriva sentinței civile nr. 1420 din 21 mai 2009 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 23 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Carmen Maria Conț, Ioan Daniel Chiș
--- - --- - -- -
GREFIER
RED./MB
04.11.09/10 ex.
jud.fond:/
Președinte:Carmen Maria ConțJudecători:Carmen Maria Conț, Ioan Daniel Chiș
