Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 2300/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2300/R/2009
Ședința publică din 02 noiembrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Sergiu Diaconescu
JUDECĂTORI: Sergiu Diaconescu, Daniela Griga Laura Dima
- -
GREFIER: - -
S-a luat spre examinare recursul declarat de reclamantul, precum și recursul declarat de pârâta SC SRL, împotriva sentinței civile nr. 1397 din 21 mai 2009, pronunțate de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, având ca obiect calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentantul reclamantului recurent, avocat, cu împuternicire avocațială la dosar-fila 13, și reprezentanta pârâtei recurente SC SRL, avocat, cu împuternicire avocațială la dosar-fila 8, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile sunt formulate și motivate în termen, au fost comunicate și sunt scutite de taxa judiciară de timbru și de timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 30 octombrie 2009, prin registratura instanței, pârâta recurentă SC SRL a depus la dosar întâmpinare la recursul declarat de reclamantul recurent.
Reprezentantul reclamantului recurent arată că a primit un exemplar al întâmpinării formulată de pârâta recurentă și depune la dosar răspuns la întâmpinare și copia facturii referitoare la cheltuielile de judecată.
Reprezentanta pârâtei recurente arată că a primit un exemplar al răspunsului la întâmpinare.
Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentantul reclamantului recurent solicită în temeiul art. 304, 3041și următoarele pr.civ. să se dispună în principal admiterea propriului recurs, casarea sentinței atacate și în temeiul art. 312.pr.civ. trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Cluj, iar în subsidiar admiterea propriului recurs, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii introductive de instanță, dezvoltând pe larg motivele arătate în scris prin memoriul de recurs depus la dosar.
Reprezentanta pârâtei recurente solicită respingerea recursului formulat de reclamantul recurent, dezvoltând pe larg motivele arătate în scris prin întâmpinarea depusă la dosar. În ceea ce privește propriul recurs solicită admiterea acestuia, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii și obligarea reclamantului la plata integrală a cheltuielilor de judecată la instanța de fond, dezvoltând pe larg motivele arătate în scris prin memoriul de recurs depus la dosar, cu cheltuieli de judecată, urmând a depune la dosar până la închiderea dezbaterilor ordinul de plată.
Reprezentantul reclamantului recurent solicită respingerea recursului formulat de pârâta recurentă întrucât motivarea instanței de fond vizavi de admiterea capătului de cerere privitor la plata orelor suplimentare nu este relevantă, susținând concis motivele arătate în scris prin întâmpinarea depusă la dosar.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
La data de 21.05.2009, prin sentința civilă nr. 1397/2009, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr-, s-a admis în parte acțiunea formulată si precizată de către reclamantul, împotriva pârâtei SRL și, în consecință, pârâta a fost obligată să-i achite reclamantului contravaloarea orelor suplimentare efectuate în perioada 25.01.2007-31.12.2007 în număr de 702 ore actualizată cu dobânda legală la data plății.
Pârâta a fost obligată să achite reclamantului suma de 1250 lei reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu avocațial parțial, iar reclamantul a fost obligat să-i achite pârâtei suma de 3000 lei reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu avocațial parțial.
Celelalte petite au fost respinse.
S-a reținut că, potrivit copiei Contractului individual de muncă înregistrat sub nr.7852/09.08.2003 la ITM C, reclamantul și-a desfășurat activitatea în cadrul societății pârâte în funcția de bucătar începând cu data de 25.01.2007 la Hotel Plaza.
Prin actul adițional nr. 2 la contractul individual de muncă înregistrat la ITM C sub nr. 70421/31.01.2007, s-a prevăzut că angajatorul îi va asigura reclamantului formarea profesională în meseria de bucătar specialist în bucătăria japoneză printr-un curs de formare profesională pe o durată totală de 5 zile, el având obligația de a nu avea inițiativa desfacerii contractului individual de muncă pe o perioadă de 3 ani începând cu data de 01.02.2007.
Raporturile de muncă dintre reclamant și pârâta au încetat la data de 20.02.2008 prin demisie.
Din analiza copiilor statelor de plată de pe perioada 25.01.2007-31.12.2007, rezultă că reclamantului nu i-au fost achitate toate drepturile salariale cuvenite, respectiv cele pentru orele suplimentare, fapt ce rezultă din copiile statelor de plată depuse de către pârâtă care nu poartă semnătura acestuia. Astfel, acesta nu le-a semnat și pentru cuantificarea lor a întocmit modul de calcul pe întreaga perioadă cuprinzând programul de lucru și timpul lucrat în cursul fiecărei zile.
Se cunoaște că elementele principale ale contractului individual de muncă sunt prestarea muncii și salarizarea acesteia de către angajator. Fiind un contract cu titlu oneros plata salariului constituie un element al său.
Salariul reprezintă remunerația în bani a muncii prestate în baza contractului individual de muncă, echivalentul muncii prestate de către angajat. Prin corelația dintre prestarea muncii de către salariat si salarizarea muncii de către angajator se respectă principiul echivalenței prestațiilor în contractele sinalagmatice - do ut des - respectiv poți pretinde numai în măsura în care dai.
Salariul constituie obiect dar și cauza contractului individual de muncă. Este obiect, deoarece el constituie contraprestația pentru munca efectuată de către salariat, este cauză pentru că în vederea obținerii lui persoana fizică s-a încadrat în muncă.
Obligația principală a angajatorului este cea de plata salariului, orice reținere din salariu putând fi operată doar în cazurile si în condițiile prevăzute de lege. Reținerile din salariu, cu titlu de daune, se pot face doar în cazul în care datoria este scadentă, lichidă și exigibilă, constatată printr-o hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă.
Toți angajatorii, indiferent de forma de proprietate sunt obligați să depună la bancă, odată cu documentele pentru plata salariilor și documentația pentru plata contribuției datorate bugetului asigurărilor sociale de stat. În cazul neachitării, casele teritoriale de pensii vor putea aplica măsuri de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite, conform prevederilor legale privind executarea creanțelor bugetare.
În cazul lichidării administrative sau falimentului angajatorului, sumele datorate bugetului de stat se recuperează conform procedurii legale în această materie.
Întârzierea nejustificată a plătii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului în lumina prevederilor art. 161 alin.4 din Codul Muncii.
În speță, angajatorul nu a probat neîndeplinirea sarcinilor statuate prin contractul individual de muncă de către reclamant, deși sarcina probei îi incumbă.
Potrivit prevederilor art. 117 din Codul Muncii, munca prestată în afara duratei normale a timpului săptămânal de lucru este considerată muncă suplimentară.
Susținerile pârâtei, în sensul că nu i-a solicitat reclamantului prestarea de ore suplimentare au fost infirmate prin probele administrate în cauză. Această împrejurare a rezultat din compararea duratei timpului de lucru arătată în Contractul individual de muncă și datele din tabelul întocmit de către reclamant cuprinzând numărul de comenzi pe perioada în discuție, intervalul orar în care aceste comenzi au fost onorate și zilele corespunzătoare în care reclamantul a lucrat.
Referitor la petitul privind plata de daune interese s-a avut în vedere faptul că este vorba de o obligație ce poate fi executată de către pârâtă, respectiv una de plată, iar nu o obligație de a face, putând cere actualizarea sumelor cu indicele de inflație la data plății, fie personal prin acțiune, fie prin intermediul executorului judecătoresc.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată acesta au fost admise doar în parte, respectiv doar pentru suma de 1250 lei, deoarece potrivit dispozițiilor art. 274.proc.civ. partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, să suporte cheltuielile de judecată, obligație de restituire fiind întemeiată pe culpa procesuală.
Prevederile mai sus arătate se coroborează cu dispozițiile art. 276.proc.civ. în cazul în care pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte.
În cazul în care există cereri ale ambelor părți admise total sau parțial, instanța va compensa, după caz, în întregime sau doar în parte cheltuielile de judecată. Poziția juridică de parte câștigătoare este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului.
Așa fiind, compensarea sub aspectul cheltuielilor de judecată se poate face și în cazul în care a fost admis numai unul dintre capetele de cerere. Astfel, dacă ambele părți efectuează cheltuieli de judecată în legătură cu judecarea litigiului, se impune compensarea lor în raport cu valoarea pretențiilor admise și obligarea părții care a făcut cheltuieli mai mici la suportarea diferenței respective.
În temeiul celor arătate mai sus, instanța a obligat reclamantul să achite pârâtei suma de 3000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial parțial.
Având în vedere cele arătate mai sus, instanța, în temeiul art. 282 și urm. muncii, coroborat cu prevederile art. 155 și urm. muncii, a admis în parte cererea reclamantului, obligând pârâta să-i achite acestuia contravaloarea orelor suplimentare în cuantum de 702 ore efectuate în perioada 25.01.2007-31.12.2007, sumă ce urmează a fi actualizată cu dobânda legală la data plății.
În temeiul acelorași prevederi legale a respins restul capetelor de cerere.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs, în termen legal, atât reclamantul, cât și pârâta SC SRL.
1.Reclamantul a solicitat în principal, admiterea acestuia, casarea sentinței civile atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea recursului, modificarea hotărârii instanței de fond, în sensul admiterii acțiunii introductive de instanță, cu cheltuieli de judecată.
Învederează că instanța de fond nu a motivat practic soluția abordata raportat la petitul referitor la constatarea nulității actului adițional nr. 2 la contractul individual de muncă nr. 150/24.01.2007, fiind astfel incidente prevederile art. 312 alin. 3 si 5.proc.civ. nemotivarea fiind echivalenta in acest caz cu o lipsa de cercetare a fondului cauzei.
Consideră că probele administrate in cauza confirma intru totul starea de fapt si de drept învederata de către recurenta in sensul ca respectivul curs urmat de către subsemnatul nu se poate încadra in noțiune a prevăzuta de lege pentru "cursul de formare profesionala". i s-a asigurat astfel un "curs" de pregătire profesionala de 5 zile in incinta locului de munca - Hotel Plaza, cu condiția de a nu înceta raporturile de munca pe o perioada de 3 ani cu angajatorul, in caz contrar urmând a achita contravaloarea respectivului curs.
Susține ca aceasta prevedere contractuala este nelegala, in vădita contradicție cu art. 195 din Codul Muncii, care atesta fără tăgada faptul ca pentru a impune o astfel de obligație salariatului este necesar ca acesta sa fi beneficiat efectiv de un curs sau un stagiu de formare mai mare de 60 zile. Arată că respectiva pregătire profesionala de fapt nu a fost efectuata niciodată, neeliberându-se angajatului nici un certificat de atestare in acest sens.
Conform prevederilor art. 31 din nr.OG 129/2000 era obligatorie eliberarea unui astfel de certificat in condițiile îndeplinirii legale a obligațiilor de pregătire profesionala. De altfel, și pârâta cu ocazia luării interogatoriului recunoaște la punctul 8 faptul ca nu a eliberat vreun astfel de atestat.
Menționează si faptul ca persoana ce se susține ca l-ar fi "instruit" pe angajat nu este formator profesional, fapt atestat atât de pârâtă, cât și de martorul. Un alt argument al recurentului vizează lipsa dovezii vreunei plăți efective a costului "cursului" asigurat de către angajator subsemnatului.
2. Prin recursul pârâtei intimate SC SA s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii ca nefondată a acțiunii promovate de reclamant și obligarea acestuia la plata integrală a cheltuielilor de judecată de la instanța de fond și în recurs.
Consideră nelegală și netemeinică hotărârea primei instanțe, subliniind că în ceea ce privește capătul de cerere pentru care s-a admis acțiunea - obligarea subscrisei la plata a 702 ore suplimentare -, hotărârea nu este, în realitate, motivată, astfel că soluția pronunțată apare ca total arbitrară.
Astfel, se subliniază că prima instanță nu a arătat criteriile avute în vedere la stabilirea celor 702 ore, respectiv la stabilirea cuantumului, raportat la acest interval.
Instanța de fond a dat valoare absolută tabelului prezentat de reclamant, în care acesta a menționat datele pe care le-a dorit cu privire la timpul său de lucru și zilele libere ce le-ar fi avut precum și ce remunerații i s-ar cuveni pentru săptămâna " ". Referirea la acest tabel a fost folosită practic de prima instanță ca "înlocuitor" al însăși analizei probelor administrate și, mai ales, ca motiv de omitere completă a probelor În apărare ale subscrisei.
Stabilirea de către prima instanță, În sarcina subscrisei, a obligației de plată a 702 ore suplimentare În favoarea reclamantului se bazează pe un raționament simplist. cu următorii termeni:
- programul de lucru al reclamantului ar fi fost egal cu durata (orarul) de funcționare a bucătăriei japoneze de la restaurantul Hotelului Plaza,
- în condițiile orarului de funcționare de 11 ore, reclamantul ar fi prestat zilnic 3 ore suplimentare,
- raportând aceste 3 ore la perioada cuprinsă între februarie 2007 - ianuarie 2008, mai puțin zilele libere recunoscute chiar de reclamant, rezultă 702 ore suplimentare, pentru care reclamantul ar fi îndreptățit la plată.
Faptul că acest raționament este complet nefondat rezultă mai întâi de toate din chiar tabelul întocmit și prezentat de reclamant, pe care prima instanță l-a considerat corect, și în care se calculează nu 702 ore ci 658 ore suplimentare.
Probele administrate și analiza acestora în lumina prevederilor legale și a clauzelor contractului individual de muncă relevă, pe fond, netemeinicia raționamentului arătat și a pretențiilor reclamantului.
Astfel, prima instanță a trecut complet cu vederea elementul specific al timpului de muncă stabilit în sarcina reclamantului, ca angajat al subscrisei și convenit în contractul individual de muncă, și anume repartizarea inegală a timpului de muncă de 8 ore/zi, în acord, de altfel, cu dispozițiile act. 108, 111 și 112 alin. 2 Codul muncii și act. 10 alin. 2 și 7 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național. Această repartizare inegală nu permitea a se reține ca muncă suplimentară rata fixă de 3 ore pe zi, ci impunea a se face dovada clară, neechivocă, a zilelor în care s-au prestat ore suplimenta re și câte ore efectiv. Or, reclamantul nu a probat prin nimic că a prestat efectiv muncă suplimentară, ci doar pretinde să se prezume în mod absolut acest lucru, pe baza tabelului întocmit de el, care are la bază compararea timpului de lucru convenit la durata de 8 ore zilnic, cu orarul de funcționare a bucătăriei japoneze. Însăși această comparație este exclusă la o repartizare inegală a timpului de lucru, așa cum a avut reclamantul.
Neprezentarea martorilor propuși de reclamant pentru a-i susține pretenția este în egală măsură semnificativă și de natură să susțină concluzia că reclamantul nu a efectuat acele ore.
S-a nesocotit, în egală măsură, specificul segmentului de servicii pentru care reclamantul trebuia să presteze muncă în perioada 2007 - 2008, respectiv cele de bucătărie japoneză, îndeplinite exclusiv pe bază de comenzi și, mai ales, de rezervări.
Reclamantul însuși a prezentat un anunț publicitar care ilustrează că s-a lucrat prin acest sistem, iar subscrisa am explicat, atât în cuprinsul întâmpinării cât și prin răspunsurile la interogatoriu, sistemul folosit.
Dat fiind acest specific, este evident că aserțiunile reclamantului și dorința lui de a se considera că timpul său de lucru s-a suprapus si ar fi fost, în fapt, egal, cu durata orarului de funcționare al bucătăriei japoneze, sunt complet nefondate. În realitate, orarul de funcționare al bucătăriei japoneze, timpul de lucru conform contractului individual de muncă al reclamantului și timpul efectiv lucrat de reclamant în perioada analizată sunt și noțiuni, și realități complet distincte.
Oferta Hotelului Plaza de asigurare a meniului japonez în cadrul unui orar de funcționare între orele 11 - 22 are exclusiv semnificația că, în acest interval de timp, reclamantul urma să își desfășoare cele 8 ore ale timpului său de lucru, cu adevărat în ture inegale atunci când acest lucru era necesar (a se vedea, de exemplu, perioada cât s-a desfășurat culinară japoneză la Restaurantul, prezența efectivă a reclamantului, pe parcursul a 11 ore zilnic, timp de 7 zile, făcându-se, așa cum a recunoscut la interogatoriu, cu acordul său ).
Aserțiunile potrivit cărora actul este de natură să ilustreze faptul că săptămânal, în intervalul de timp "11 - 22", reclamantul s-ar fi aflat la dispoziția subscrisei, deci în timpul de muncă, sunt cert lipsite de temei.Acest lucru ar însemna că pentru reclamant repartizarea timpului de muncă s-ar fi făcut uniform,deci, pe de o parte, contrar clauzei exprese din contractul individual de muncă pe care l-a consimțit și în care s-a stabilit că repartizarea timpului de muncă este inegală și pe de altă parte, contrar atât specificului activității în restaurant cât și a activității tuturor celorlalți angajați.
Asemenea efecte puteau fi doar rezultatul unuiact de modificare a contractului individual de muncă,ceea ce în mod vădit nu este cazul pentru înscrisul prezentat.
Pretențiile reclamantului au fost acceptate de prima instanță nu doar în absența unei analize obiective a probelor administrate și a conținutului lor, dar și prin nesocotirea dispozițiilor legale referitoare la soluția de urmat în raporturile dintre angajat și angajator în ipoteza efectuării muncii suplimentare.
În primul rând, potrivit prevederilor art. 118 din Codul muncii, prestarea muncii suplimentare poate interveni la solicitarea angajatorului, însă numai ca o situație de excepție, care trebuie dovedită ca atare. Reclamantul are însă pretenția de a fi considerat că în mod obișnuit si curent a executat muncă suplimentară!
Din materialul aflat la dosar rezultă indubitabil faptul că reclamantul nu a făcut în nici un fel de dovada că a fost solicitat pentru muncă suplimentară, alta decât perioada când s-a desfășurat săptămâna culinară japoneză, pentru care, așa cum a recunoscut, și-a dat acceptul și a beneficiat apoi de zile libere. Dat fiind sistemul rezervărilor, de asemenea recunoscute de reclamant, este vădit că nu a existat, în privința subscrisei, vreo situație de excepție care să impună a-i solicita reclamantului să presteze muncă suplimentară.
În al doilea rând, așa cum am arătat chiar prin întâmpinarea prezentată de la început în dosar, potrivit art. 119 - 120 din Codul muncii, dacă reclamantului ar fi efectuat ore suplimentare era îndreptățit la compensarea acestora prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile de la efectuarea lor și numai dacă această compensare nu era posibilă avea îndreptățirea de a-i fi plătite prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei muncii suplimentare.
Atât timp cât efectuarea orelor suplimentare se circumscrie unei situații de excepție, reclamantul era ținut să facă dovada că și-a exercitat în fața subscrisei drepturile prevăzute de art. 119 - 120 din Codul muncii. Îi revenea astfel obligația de a dovedi că, deși a solicitat orele libere în compensare în intervalul de timp dat, nu a fost posibil să beneficieze de acestea dar a cerut în schimbul lor plata sumelor de bani cuvenite, pe care, totuși, nu le-ar fi primit. Nici distinct, nici cu ocazia încasării salariului reclamantul nu a solicitat a-i fi asigurate drepturile cuvenite pentru pretinsele ore suplimentare.
Dimpotrivă, există înscrisurile clare că nu a desfășurat muncă suplimentară și nu a avut îndreptățirea obținerii drepturilor arătate. In fluturașii de salariu nu au fost înscrise nici un fel de ore suplimentare, iar reclamantul a recunoscut această realitate prin propria sa semnătură.
în care prima instanță a procedat nu dă nici un fel de lămurire cum s-a ajuns la soluția adoptată, imprimându-i astfel caracter exclusiv subiectiv și, deci, arbitrar.
Cu privire la cerea referitoare la constatarea nulității actului adițional nr. 2 la contractul individual de muncă nr. 150/24.01.2007, arată că respingerea acestuia nu a fost motivată prin absolut nimic, și apreciază că, deși a fost în mod corect respinsă, în absența oricăror considerente care să o justifice, rămâne nelegală.
Fiecare dintre părți s-a opus admiterii recursului părții adverse.
Trecând la soluționarea recursurilor prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale, Curtea apreciază că acestea sunt întemeiate pentru următoarele considerente:
Reclamantul a sesizat instanța de judecată cu o acțiune în care a solicitat, pe de o parte, obligarea pârâtei la plata în favoarea lui a 701,25 ore suplimentare, efectuate în perioada 25 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2007, constatarea nulității actului adițional nr. 2 la Contractul individual de muncă nr. 150/24 ianuarie 2007, respectiv plata cheltuielilor de judecată.
Instanța de fond a admis in parte acțiunea formulata in sensul in care a obligat parata sa achite reclamantului contravaloarea a 702 ore suplimentare efectuate, cu obligarea la plata parțiala a onorariului avocațial, respingând solicitarea de constatare a nulității actului adițional la contractul de munca respectiv plata integrala a cheltuielilor de judecata.
Instanța de fond a motivat soluția la care s-a oprit cu privire la pretențiile de plată a orelor suplimentare prin aceea că a stabilit prestarea de ore suplimentare din compararea duratei timpului de lucru arătată în contractul individual de muncă cu datele din tabelul întocmit de către reclamant, aspecte care nu permit identificarea efectivă a criteriilor avute în vedere pentru determinarea celor 702 ore.
Astfel, se constată că aspectele concrete ale operațiunii de comparație, lipsesc cu desăvârșire. Nu se poate stabili ce număr de comenzi a fost luat în considerare de instanța de fond, care au fost "zilele corespunzătoare" în care reclamantul a lucrat și, mai ales, cum a fost necesar ca reclamantul să efectueze muncă suplimentară.
O analiză, chiar indulgentă, a considerentelor pe care instanța de fond le-a avut în vedere, relevă faptul că, deși aserțiunile de tipul "salariul reprezintă remunerația în bani a muncii prestate", care "constituie obiect dar și cauza contractului individual de muncă" sau "obligația principală a angajatorului este cea de plata salariului, orice reținere din salariu putând fi operată doar în cazurile și în condițiile prevăzute de lege", respectiv"toți angajatorii, indiferent de forma de proprietate sunt obligați să depună la bancă, odată cu documentele pentru plata salariilor și documentația pentru plata contribuției datorate bugetului asigurărilor sociale de stat",iar"în cazul lichidării administrative sau falimentului angajatorului, sumele datorate bugetului de stat se recuperează conform procedurii legale în această materie", sunt, fără îndoială corecte, însă, pentru cauza dedusă judecății ele nu sunt decât truisme, lipsite de valența de a dezlega pretențiile susținute în concret de reclamant, ca obiect al raportului juridic stabilit cu intimata.
În ceea ce privește constatarea nulității actului adițional la contractul de munca, se constată că prima instanță a dispus respingerea acestei cereri lipsind însă considerentele pe care această soluție se întemeiază.
Raportat la aspectele menționate, Curtea apreciază că hotărârea nu conține motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, așa cum prevede în mod expres art. 261 alin. (1) pct. 5.proc.civ.
ontrar dispozițiilor legale menționate anterior, instanța de fond, a omis să analizeze toate motivele invocate de către reclamant și să arate motivele pentru care respinge toate petitele, astfel încât cu privire la hotărârea pronunțată nu se poate exercita un control judiciar eficient.
Prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5.proc.civ. au fost edictate atât în interesul unei bune administrări a justiției și încrederii ce trebuie sa inspire justițiabililor cât și pentru a se da instanțelor superioare posibilitatea de realiza controlul judiciar. Obligația instanțelor de a-și motiva în mod corespunzător deciziile reprezintă și una dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că absența motivării poate impieta asupra dreptului menționat anterior mai ales în situația în care decizia nemotivată este susceptibilă de a fi atacată pe fond la o instanță superioară.
Pentru aceste considerente, constatând că împotriva hotărârii recurate nu se poate realiza în mod eficient controlul judiciar în temeiul art. 304 pct.7 și 312 alin. 3 și art. 299 alin. 1.proc.civ. Curtea urmează să admită ambele recursuri, să caseze în întregime sentința, și în consecință, va trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Cluj.
În rejudecare, tribunalul urmează să determine numărul de ore suplimentare efectuate de către reclamantul recurent, să arate criteriile avute în vedere pentru determinarea numărului, respectiv a cuantumului aferent acestora, cu evidențierea detaliată a acestora, iar cu privire la petitul doi, va proceda la analizarea acestuia, prin considerentele pe care le va reține urmând să aibă în vedere și motivele de recurs invocate de către recurenți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de SC SRL și împotriva sentinței civile nr. 1397 din 21.05.2009 a Tribunalului Cluj pronunțate în dosar nr-, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 02 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - - -
Red.DG/dact.MM
5ex./26.11.2009
Jud.fond: /
Președinte:Sergiu DiaconescuJudecători:Sergiu Diaconescu, Daniela Griga Laura Dima
