Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 231/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
Decizie nr. 231/
Ședința publică din 26 Februarie 2009
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol pronunțarea asupra recursurilor declarate de pârâta Curtea de Conturi a României, cu sediul în B,--24, sector 1 și de chemata în garanție Direcția Generală a Finanțelor Publice M, în numele Ministerului Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr.1542 din 15 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
În lipsa părților.
dezbaterilor a fost consemnat în încheierea de ședință din 13 februarie 2009 - care face parte integrantă din prezenta decizie -pronunțarea fiind amânată pentru data de 20 februarie 2009, iar apoi pentru data de astăzi, 26 februarie 2009.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.1542/15.09.2008 Tribunalul Mureșaa dmis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.04.2005 - 26.05.2005.
A admis, în parte, acțiunea civilă, având ca obiect un conflict de drepturi, formulată de reclamanții, G, I, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României.
A obligat pârâta la calcularea și la plata în favoarea fiecăruia dintre reclamanții, G, I, a unei despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale rezultate dintre: drepturile de natură salarială cuvenite reclamanților calculate în funcție de coeficientul de multiplicare prevăzut pentru controlorii financiari de la Camera de Conturi a Municipiului B, și respectiv drepturile de natură salarială primite efectiv de reclamanți calculate în funcție de coeficientul de multiplicare prevăzut pentru camerele de conturi județene, pentru perioada 27.05.2005 - 30.04.2008.
A obligat pârâta la calcularea și la plata în favoarea reclamantei a unei despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale rezultate dintre: drepturile de natură salarială cuvenite reclamantei calculate în funcție de coeficientul de multiplicare prevăzut pentru controlorii financiari de la Camera de Conturi a Municipiului B, și respectiv drepturile de natură salarială primite efectiv de reclamantă calculate în funcție de coeficientul de multiplicare prevăzut pentru camerele de conturi județene, pentru perioada 01.07.2007 - 30.04.2008.
Sumele mai sus menționate cuvenite reclamanților s-a dispus fi actualizate în funcție de rata inflației, calculată de la data scadenței lunare a fiecărui drept bănesc neacordat și până la data executării efective a prezentei hotărâri.
S-au respins restul pretențiilor reclamanților.
S-a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție invocată de chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.
S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.
S-a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Curtea de Conturi a României, în contradictoriu cu chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.
A fost obligat chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR să aloce către pârâta Curtea de Conturi a României fondurile necesare plății despăgubirilor acordate reclamanților prin prezenta hotărâre.
În adoptarea acestei soluții instanța de fond a constatat că prin cererea înregistrată la data de 27.05.2008, reclamanții, G, I, au solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca prin hotărâre judecătorească:
- să fie obligată pârâta la calcularea și la plata despăgubirilor către reclamanți, în echivalentul diferenței dintre indemnizațiile de încadrare brute lunare determinate în baza coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru controlorii financiari de la Camera de Conturi al Municipiului B și pentru cei din aparatul central, pentru perioada aprilie 2005-aprilie 2008, cu aplicarea reactualizării în funcție de rata inflației.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat sunt încadrați la Camera de Conturi Județeană M în calitate de controlori financiari, deși ocupă aceleași funcții, având aceleași atribuții, își desfășoară activitate în cadrul aceleiași instituții, nivelul de salarizare este mai redus ca urmare a aplicării unor coeficienți de multiplicare mai mici decât cei aplicați controlorilor financiari din aparatul central și de la Camera de Conturi a Municipiului
Prin întâmpinare, pârâta Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea acțiunii reclamanților, arătând că plata salariaților Camerei de Conturi M s-a efectuat conform actelor normative în vigoare, respectiv nr.OG 160 din 13 octombrie 2000 privind salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi a României, cu modificările și completările ulterioare prin nr.OG 29 din 13 martie 2002, nr.OG 98 din 16 august 2002, nr.OG 186 din 12 decembrie 2002, OG123 din 11 decembrie 2003, Legea nr. 233 din 9 iunie 2006, nr.OG 27 din 31 ianuarie 2007, nr.OG 14 din 30 ianuarie 2008.
De asemenea, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice arătând că acestui minister îi revine răspunderea pentru alocarea sumelor necesare plăților și acoperirii despăgubirilor pretinse de către reclamanți, conform art. 2 pct. 30, art. 19 lit. b, art. 4 alin. 2 și a art. 28 din Legea 500 /2002.
În probațiune, la dosarul cauzei au fost depuse următoarele înscrisuri în copie: structura organizatorică a Curții de Conturi ( 7), Regulamentul de organizare și funcționare a Curții de Conturi ( 32-75), situația drepturilor salariale neacordate ( 81-106).
Examinând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a apreciat acțiunea dedusă judecății ca întemeiată, în parte, pentru următoarele considerente:
Potrivit prevederilor art. V din nr.OUG 75/2008, nu mai este necesară citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art.27 alin.1 din G nr.137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminată, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară:, în "Dreptul" nr.1/2001, p. 23-30). Într-adevăr, art.27 alin.1 din G nr.137/2000 nu utilizează sintagma determinată "potrivit dreptului comun civil", ci sintagma generică "potrivit dreptului comun", care se determină, de la caz la caz, în funcție de natura raportului juridic dedus judecății, raport în cadrul căruia s-a ivit discriminarea.
În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art.5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Acțiunea dedusă judecății, în opinia instanței de fond este admisibilă și prin prisma deciziilor Curții Constituționale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008, deoarece prin această acțiune s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci nu s-a solicitat instanței să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție. Deci, dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a Curții Constituționale. În ceea ce privește aspectul secundar al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul drepturilor bănești recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamanții (dar refuzată în mod discriminatoriu reclamantei), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri a reclamanților, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem că, în cauza de față, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.
În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează "dreptul la acces la instanță". Deci instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile contra Olandei și Rotaru contra României ).
S-a subliniat faptul că același raționament judiciar, ca și cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forța obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, prin Decizia nr.XXXVI/7 mai 2007, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în situația similară a dreptului complementar la sporul de vechime. Instanța de fond constatată că este foarte important de remarcat faptul că, în considerentele acestei hotărâri judecătorești, a fost reținută existența unei decizii a Curții Constituționale prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, în raport de dispozițiile art.16 alin.1 din Constituție (Decizia nr. 284/2001). Și totuși instanța supremă a statuat în sensul existenței și înlăturării discriminării, întemeindu-se direct pe dispozițiile Codului muncii (lege organică) și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Într-adevăr, conform art.124 din Constituție, instanțele judecătorești sunt independente în stabilirea stării de fapt și aplicarea legii în cauzele deduse judecății, existența sau inexistența unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanțelor de judecată. De asemenea, instanțele de judecată sunt independente în aplicarea dispozițiilor art.5, art.1 alin.2 și art.295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale Protocolului nr.12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne (inclusiv față de deciziile Curții Constituționale), conform art.11 și art.20 din Constituție.
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instanțe nefiind condiționate de Curtea Constituțională, pentru a putea pronunța hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalității în drepturi. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).
Pretențiile aferente perioadei 01.04.2005-26.05.2005 sunt prescrise, în raport cu dispozițiile art. 166 din Codul muncii.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria controlorilor financiari, raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantei, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanta în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul salarizat în baza OUG nr.16/2000, fiind controlori financiari.
Conform art. 2 din nr.OUG 160/2000 raportate la cele ale anexei acestui act normativ, cuantumul drepturilor salariale ale controlorilor financiari se calculează în funcție de coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexă.
Însă, în această anexă se operează o diferențiere a coeficienților de multiplicare între controlorii financiari( având aceeași vechime, același nivel al studiilor, aceeași clasă și același grad) în raport cu locul de muncă: camerele de conturi județene, respectiv camera de conturi a municipiului B sau aparatul central.
Această diferențiere de tratament în cadrul aceleiași categorii socio-profesionale se concretizează în prevederea unor coeficienți de multiplicare diminuați pentru controlorii financiari din camerele de conturi județene, față de cei de la camera de conturi municipală B sau din aparatul central.
Aceasta și în ciuda faptului că toți controlorii financiari exercită aceeași profesie cu aceleași atribuții ( art. 29 din Regulamentul de organizare și funcționare - 48), iar camerele de conturi județene și cea municipală au același statut de structură organizatorică teritorială ( art. 17 alin. 1 lit. c din același Regulament).
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr.VI/2007, cu forța obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, următoarele: folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial, iar distincția care se face, ținându-se seama de apartanența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în senul art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art.14 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice.
Acest lucru s-a întâmplat și în corpul controlorilor financiari, discriminați sub pretextul apartenenței la o structură teritorială ( sub pretextul locului de muncă).
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza G nr.160/2000), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională și de locul de muncă.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al., "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât i-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională și locul de muncă (teritorial) criterii de diferențiere injuste a controlorilor financiari.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă.
Nu se contestă faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe, calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt al apartenenței la o anumită structură teritorială în cadrul aceleiași persoane juridice nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare, doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța va aplica, doar prin analogie, ca simplu reper pentru stabilirea întinderii despăgubirilor, drepturile bănești cuprinse în anexa Ia O. nr.160/2000, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Legat de cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța o găsește întemeiată, urmând a proceda la admiterea sa.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 și ale art.3 din HG nr.386/2007.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lit.e, pct.i din G nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, instanța apreciază ca întemeiată în parte cererea reclamanților, urmând a proceda la admiterea în parte a acțiunii, în speță fiind incidente și dispozițiile 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art.269, art.165 și art.292 din Codul muncii, instanța respingând pretențiile aferente perioadei prescrise.
Împotriva acestei hotărâri a declarat în termen legal recurs pârâta Curtea de Conturi a României și chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin DGFP
Pârâta Curtea de Conturi a României a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței civile atacate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii ca netemeinică și nelegală, suspendarea executării hotărârii potrivit art.300 alin.2 Cod pr.civilă, până la soluționarea recursului în interesul legii promovat de Curtea de Conturi a României.
În motivarea recursului pârâta recurentă argumentează că, conform OG nr.160/2000, privind salarizarea controlorilor financiar din cadrul Curții de Conturi a României, cu modificările și completările ulterioare prin OG rn.29/2002, OG nr.98/2002, OG nr.186/2002, OG nr.13/2003, Legea nr.233/2006, OG nr.27/2007, OG nr.14/3008, controlorii financiari sunt salarizați potrivit anexelor aferente acestor acte normative, plata acestor salariați făcându-se conform actelor normative în vigoare.
Consideră că în momentul în care s-ar efectua plata conform cerințelor salariaților, din cadrul Camerei de Consturi a României, aceasta ar încălca prevederile legale și și-ar depăși atribuțiile și ar fi în nelegalitate în ceea ce privește modul de gestionare a resurselor financiare.
Pârâta recurentă mai arată că potrivit art.269 Codul muncii - "Angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul", și art.195 Codul muncii -"Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective".
Se mai arată că pârâta a efectuat plata acestor salariați conform actelor normative în vigoare, astfel, că nu consideră că plata indemnizațiilor conform legii constituie o culpă a ei.
Orice plată efectuată de către angajator peste cadrul impus de către lege este nelegală în ceea ce privește modul de gestionare al resurselor financiare.
In ceea ce privește obligarea pârâtei la actualizarea despăgubirilor acordate, potrivit art. 1082 din cod civil și art. 161 alin. 4 Codul Muncii, consideră că ea nu poate fi obligată la plata unor actualizări ale despăgubiri lor acordate (în articolul invocat din codul civil se face vorbire despre daune-interese) deoarece așa cum am arătat, în această speță nu poate fi luată în considerare culpa angajatorului pentru faptul că sunt în contradicție cu alte acte normative.
In ceea privește solicitarea suspendării executării hotărârii, învederează că Plenul Curții de Conturi a României a hotărât promovarea unui recurs in interesul legii, solicitând în acest sens Procurorului General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție sa ceara înaltei Curți de Casație si Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept soluționate diferit de către instanțele de judecată, având în vedere că acestea au creat o practică neunitară în ceea ce privește interpretarea și aplicarea legii privind acordarea personalului său, a drepturilor salariale solicitate, altele decât cele prevăzute prin legi speciale de salarizare.
În drept, s-au invocat prev. art.304 pct.9, art.300 alin.1 Cod pr.civilă.
Chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin DGFP M, solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atactae, iar în urma rejudecării respingerea cererii de chemării în garanție ca inadmisibilă, datorită lipsei calității procesuale pasive, iar în subsidiar ca nefondată.
Consideră că hotărârea criticată este pronunțată cu aplicarea greșită a legii, în cauză fiind incidente disp.art.304 pct.9 Cod pr.civilă, deoarece între Ministerul Economiei și Finanțelor și părțile din litigiu, nu există raporturi juridice de muncă.
Întrucât calitatea procesuală pasivă, presupune, în general, existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat, în același raport juridic, consideră că acțiunea îndreptată împotriva sa, este lipsită de fundament legal, această instituție fiind terță față de raporturile juridice existente între reclamanți și instituția pârâtă.
Faptul că ordonatorul principal de credite, nu a acordat drepturile salariale pe care le-au pretins intimații-reclamanți, nu justifică promovarea unei cereri de chemare în garanție a sa, pentru sume de bani care izvorăsc dintr-un raport de muncă, iar prin admiterea cererii de chemare în garanție și obligarea sa la alocarea fondurilor necesare plății despăgubirilor acordate prin hotărârea atacată, este nelegală, întrucât împrejurarea că pârâtul, răspunde pentru elaborarea bugetului de stat nu poate constitui temeiul chemării în garanție a sa.
Pârâtul mai susține că nu este plătitorul direct al drepturilor pretinse de reclamanți, acesta având, în conformitate cu prevederile Legii nr.500/2002, doar atribuții de a dispune măsurile necesare în aplicarea politicii fiscal-bugetare, ordonează și efectuează plăți în limita creditelor bugetare aprobate și elaborează proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor, iar potrivit art.35 din acest act normativ, pe baza proiectelor de buget al ordonatorilor principali de credite, întocmește proiectele legilor bugetare și proiectele bugetare.
În ceea ce privește fondul cauzei, pârâta a susținut că, în conformitate cu prev. OG nr.160/13.10.2000, privind salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi a României, cu modificările și completările ulterioare prin OUG nr. 29/13.03.3003,OG nr. 98/16.08.2002, OG nr. 186/12.12.2003, OG nr. 13/11.12.2003,Legea nr. 233/98.06.2006, OG nr. 27/31.01.2007, OG nr.14/30.01.2008, ar fi efectuat plata acestor salariați, iar în situația în care ar fi efectuat-o conform solicitărilor reclamanților ar fi încălcat prevederile legale.
Prin urmare, apreciază că instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile legale în raport cu situația de fapt invederată de intimații reclamanți în cuprinsul cererii de chemare în judecată, precum și a intimatei pârâte privind cererea de chemare în garanție, motiv pentru care solicită instanței de control judiciar să dispună admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
În drept, a invocat prev. art.304 pct.9 și 3041Cod pr.civilă.
Reclamanții au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor formulate și menținerea în totalitate a sentinței civile atacate, ca fiind temeinică și legală.
Examinând recursul dedus judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art.3041și 306 alin.2 Cod pr.civilă, Curtea reține următoarele:
Reclamanții au solicitat diferența dintre indemnizațiile de încadrare brută lunară, determinate în baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare pentru controlorii financiari și despăgubiri.
Așa cum bine a arătat instanța de fond, este adevărat că potrivit art.3 din OUG nr.160/2000, act normativ special cu privire la salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi a României, reclamanții beneficiază de o indemnizație lunară, care reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor lor, ce se determina prin raportare la indemnizația lunară, dar în art.2 din același act normativ, operează o diferențiere a coeficienților de multiplicare pentru controlorii financiari, referitor la locul de muncă, mai exact la camerele de conturi județene și camera de conturi a municipiului B sau aparatul central.
Această diferențiere de tratament în cadrul aceleiași categorii socio-profesionale se concretizează în prevederea unor coeficienți de multiplicare diminuați pentru controlorii financiari din camerele de conturi județene, ( față de cei de la camera de conturi municipală B sau din aparatul central), fiind discriminați cu toate că toți exercită aceeași profesie cu aceleași atribuții.
În acest sens amintim Regulamentul de organizare și funcționare, respectiv art. 29, iar camerele de conturi județene și cea municipală au același statut de structură organizatorică teritorială prev. deart. 17 alin. 1 lit. c din același Regulament.
În conformitate cu disp.art.155 Codul muncii, sistemul de salarizare este guvernat, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament ce implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare a tuturor persoanelor.
În acest sens amintim art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, în care se prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, iar în prezenta speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă.
În argumentarea celor expuse, Curtea de Apel amintește și decizia nr.818/03.07.2008 pronunțată de Curtea Constituțională, care admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției, constatând că prev. art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/200, în ceea ce privește "prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprind înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative avute în vedere de legiuitor în adoptarea actelor considerate discriminatorii".
Prin urmare, în mod nejustificat se susține de către chematul în garanție, respectiv Ministerul Economiei și Finanțelor prin M, că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
În acest sens trebuie avut în vedere și faptul că prin art.6 alin.1 din CEDO, se instituie dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune printre altele, ca procesul să se finalizeze printr-o punere în executare într-o perioadă rezonabilă, or cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor, are menirea de a asigura punerea în executare în cel mai scurt timp a obligației de plată a drepturilor bănești stabilite în sarcina ordonatorilor de credite.
Pentru considerentele anterior relevate, constatând că în cauză nu se regăsesc motivele de nelegalitate invocate prin recursurile deduse judecății și, neidentificând din oficiu vreun motiv de ordine publică, care să afecteze legalitatea și temeinicia hotărârii atacate și pe care să-l pună în discuția părților, potrivit dispozițiilor art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate recursurile pârâților, conform prevederilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta Curtea de Conturi a României, cu sediul în B,--24, sector 1 și de chemata în garanție Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Tg.M, str.-.-, nr.1-3, în numele Ministerului Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr.1542 din 15 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 26 Februarie 2009.
PREȘEDINTE: Nemenționat | Judecător, | Judecător, |
Grefier, |
Red.AV
Tehnored.CC/2 exp.
12.03.2009
Jd.fd.
Asist.jud. C-tin
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
