Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 2322/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2322/R/2009
Ședința publică din 02 noiembrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Sergiu Diaconescu
JUDECĂTORI: Sergiu Diaconescu, Daniela Griga Laura Dima
- -
GREFIER: - -
S-au luat spre examinare recursurile declarate de pârâții PARCHETUL DE PE CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C, MINISTERUL PUBLIC PRIN PARCHETUL DE PE INALTA C DE CASATIE SI JUSTITIE împotriva sentinței civile nr. 1612 din 01 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, privind și pe reclamanții - -, precum și pe pârâtul PARCHETUL DE PE TRIBUNALUL CLUJ, având ca obiect calcul drepturi salariale spor confidențialitate.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta pârâtului recurent Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ, consilier juridic care depune delegație de reprezentare la dosar, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de taxa judiciară de timbru și de timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care nemaifiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentanta pârâtului recurent Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ solicită admiterea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii ca nefondată pentru motivele dezvoltate pe larg în memoriul de recurs depus la dosar. În ceea ce privește recursul declarat de pârâții recurenți MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ solicită admiterea recursului pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9.pr.civ. cu aplicarea art. 3041.pr.civ. casarea sentinței atacate și rejudecând să se dispună respingerea acțiunii ca nefondată. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul recurent Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C solicită respingerea recursului.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 1612 din 01.06.2009 a Tribunalului Cluj pronunțate în dosar nr-, s- admis acțiunea formulată de reclamanții - -, și în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC, Parchetul de pe lângă Curții de APEL CLUJ, Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj și Ministerul Finanțelor Publice B și în consecință:
Au fost obligați pârâții MINISTERUL PUBLIC, Parchetul de pe lângă Curții de APEL CLUJ și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj la calcularea și la plata în favoarea fiecărui reclamant a despăgubirilor echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, începând cu luna 01.08.2008 la zi și pentru viitor, sume reactualizate potrivit indicelui de inflație la data plății efective.
Au fost obligați pârâții să efectueze modificările corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
S-a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC împotriva Ministerul Finanțelor Publice și în consecință a fost obligat chematul în garanție să aloce fondurile necesare plății acestor sume.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că, reclamanții sunt magistrați procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj și
Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art. 27 alin.1 din G nr.137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii.
Instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin. 2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, și se vor avea în vedere și dispozițiile Deciziei nr.819/03.07.20087 a Curții Constituționale prin care s-au declarat neconstituționale prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale jidiciară.
În speță, reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art. 99 lit. d din Legea nr. 303/2004 și art. 4 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 raportat la art. 15 din Codul d eontologic / art.78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 și art. 9 din Codul d eontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art. 2 alin. 4 și alin. 5 din Legea nr. 677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art. 18 lit. c din Legea nr. 108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Astfel, conform art. 13 din OUG nr. 57/2000, art. 30 alin. 3 din G nr. 137/2000, art. 3 din G nr. 38/2003, art. 13 alin. 1 din OUG nr. 123/2003, art. 3 din G nr. 19/2006, art. 15 alin. 1 din G nr. 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din G nr. 64/2006, art. 13 din G nr. 10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art. 26 raportat la art.1 și art. 295 alin. 2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate, aceasta reprezentând o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată ( potrivit art. 16 alin. 1 și art. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art. 5, art. 6 și art. 154 din Codul muncii ).
Potrivit Comunicatului Înaltei Curți de Casație și Justiție - Biroul de Infirmare și Relații Publice, s-a arătat că în 15.12.2008, prin decizia nr.46 s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004, raportat la art.16 alin.1 și 2 Cod deontologic al magistraților și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art.9 din Codul d eontologic al acestora, că aceste categorii de salariați au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța va aplica, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. 1 din OUG nr.123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
În legătură cu cererea de chemare în garanție Ministerului Economiei și Finanțelor instanța o găsește întemeiată, urmând a proceda la admiterea sa.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art. 3 din HG nr. 208/2005 și ale art. 3 din HG nr.386/2007.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Parchetul de pe lângă Curții de APEL CLUJ, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței atacate și rejudecând cauza, respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
În motivarea recursului pârâtul a arăta că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, ignorând totodată Decizia nr.821 din 3 iulie 2008 publicată în Monitorul Oficial nr.537 din 16.07.2008 cu referire la excepția de neconstituționalitate prevederilor art.1, art.2 alin.1, 3 și 11 și art.27 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, precum și Decizia nr.1325/04.12.2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, publicată în Monitorul Oficial nr.872/28.12.2008.
Până în momentul formulării prezentului recurs Decizia nr.46/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost publicată în Monitorul Oficial.
În consecință, dezlegarea dată problemei de drept prin Decizia nr.46/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate sta la baza motivării sentinței recurate, întrucât această decizie este obligatorie pentru instanțe ulterior publicării în Monitorul Oficial.
S-a mai învederat că practica Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în a aprecia că a distinge nu înseamnă a discrimina și că diferența de tratament devine discriminare numai dacă intervine în cazuri similare.
Actele normative ce reglementează sporul de confidențialitate nu sunt aplicabile personalului auxiliar din cadrul parchetelor.
Astfel, cum s-a arătat la pct.1 lit.b, Decizia nr.46/2008 pronunțată de Înaltei Curți de Casație și Justiție ca urmare a soluționării recursului în interesul legii declarat de Procurorul general al României nu a fost publicată în Monitorul Oficial și în consecință instanțele nu sunt obligate să respecte această decizie.
Având în vedere cele de mai sus, instanța a aplicat greșit prevederile art.329 alin.2 coroborat cu alin.3 din Codul d e procedură civilă.
În ce privește obligarea la plata sporului de confidențialitate și pentru viitor sentința a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii întrucât, instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative - respectiv Parlamentului sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive - reprezentate de Guvern.
De altfel, chiar actele adoptate de puterea executivă - ordinele, ordonanțele și hotărârile de guvern - trebuie să fie în cele din urmă validate printr-o lege de către Parlament.
În concluzie, acordarea acestor drepturi salariale "și pentru viitor" reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și, în consecință, o încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului.
În ce privește actualizarea sumelor, precizează că MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înaltei Curți de Casație și Justiție este instituție bugetară și nu poate înscrie în bugetul propriu nici o plată fără a avea bază legală pentru cheltuiala respectivă.
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C, solicitând admiterea acestuia.
În motivarea recursului pârâtul a arătat că în mod greșit a fost respinsă excepția calității procesuale pasive întrucât prin Legea finanțelor publice nr.500/2002, se reglementează constituirea fondurilor publice și prevederea cheltuielilor bugetare cu destinație precisă. Rolul esențial în procesul bugetar și în execuția de casa bugetară revine Guvernului și respectiv Parlamentului. Potrivit art.17 alin.1 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Parlamentul este acela care adoptă legile bugetare anuale și legile de rectificare elaborate de Guvern.
"Rolul Guvernului", art.18 din Legea sus menționată, stabilește ca acesta asigură elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale și transmiterea acestora spre adoptare Parlamentului, precum șu supunerea spre adoptare Parlamentului a proiectelor legilor de rectificare bugetară anuala și a contului general anual de execuție.
Pe de altă parte, potrivit art.20, 21 din aceeași lege, Ministerul Finanțelor Publice nici nu are calitatea de ordonator de credite, iar rectificarea bugetară nu se poate efectua decât în baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite.
S-a mai învederat că în ședința din 27 mai 2009, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art.146 din Constituție.
Prin Decizia menționată, Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească pe de o parte și Parlamentul României și Guvernul României pe de altă parte, reținând că "în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art.126 alin.3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a principiului fundamental al separațiilor și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora."
Prin recursul declarat de pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curții de APEL CLUJ și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, s-a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii ca nefondată.
În motivarea recursului s-a arătat că față de faptul că reclamanții și-au întemeiat acțiunea și pe dispozițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, iar instanța de fond a admis-o în virtutea presupusului caracter discriminatoriu al prevederilor legale invocate, învederează instanței de control judiciar că prin Decizia nr.821 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr.537 din 16 iulie 2008, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și alin.11, precum și dispozițiile art.27 din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale.
Apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata și pe viitor a drepturilor salariale solicitate, adăugând la legea specială de salarizare a magistraților, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative - respectiv Parlamentului sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive - reprezentate de Guvern.
Acordarea acestor drepturi salariale reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și, în consecință, o încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului.
Prin urmare - procedându-se astfel - instanța de fond a cenzurat soluția aleasă de legiuitor și a acordat drepturile salariale prevăzute exclusiv în beneficiul altor categorii de salariați decât reclamanții, creându-se astfel pe cale judiciară sisteme de salarizare paralele celor instituite prin acte normative.
Cererea de acordare de despăgubiri formulată de reclamantă în condițiile art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 republicată, este inadmisibilă, având în vedere neconstituționalitatea acestuia.
Astfel, în domeniul acestui tip de răspundere este inadmisibil cumulul răspunderii civile contractuale cu răspunderea civilă delictuală, ceea ce face ca în cazul prejudiciilor de orice natură generate de neexecutarea ori executarea necorespunzătoare a unui contract (civil, comercial, de muncă, etc.) - situația magistratului fiind din acest punct de vedere asimilabilă cu a oricărui alt salariat - cel păgubit nu are posibilitatea de a solicita dezdăunări pentru daunele suferite fie în temeiul răspunderii civile contractuale, fie în baza răspunderii civile delictuale, ci are deschisă exclusiv calea unei acțiuni întemeiate pe normele și principiile răspunderii civile contractuale.
Apreciază că instanța nu poate dispune plata drepturilor bănești solicitate cu titlu de despăgubiri, în situația în care - raportat la prevederile OG nr.22 din 30 ianuarie 2002 - MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară va achita obligațiile de plată din sumele aprobate prin bugetul propriu la titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Pentru plata de despăgubiri, în bugetul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu există un titlu de cheltuieli unde să fie încadrată plata acestora, ci doar plata de drepturi salariale.
Deci, și o eventuală punere în executare a unei asemenea hotărâri ar fi ineficientă din motivul sus amintit.
Apreciem că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea de salarizare a magistraților, acțiunea reclamanților fiind nefondată.
În cazul de față lipsește orice dispoziție imperativă cuprinsă Într-o normă privind acordarea sporului de confidențialitate de 15% magistraților, În schimb există o diferențiere radicală între veniturile nete lunare ale reclamanților și veniturile nete lunare ale altor funcționari care beneficiază de acest spor.
Apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2009 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr. 18 din
27 februarie 2009, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata despăgubirilor acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Întrucât MINISTERUL PUBLIC este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabili e legiuitor prin legea bugetului de stat. Din aceste motive, apreciem că obligarea pârâților la plata sumelor acorda te de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.
MINISTERUL PUBLIC nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumelor reprezentă d indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
Față de cererea privind obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința anterior menționată în carnetele de muncă s-a arătat că sporurile acordate de instanța de fond sunt drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în aceasta, deci sporurile și adaosurile salariale reprezintă o categorie drepturi bănești ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea de apel apreciază că recursurile sunt nefondate, urmând să le respingă pentru următoarele considerente:
Referitor la primul motiv de recurs invocatde Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJîntemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.4 Cod procedură civilă, se reține că prima instanță în temeiul art.27 alin. (1) din G nr.137/2000 instanțele judecătorești nu a adăugat la lege, nu a legiferat și nu și-a depășit atribuțiile, ci a acordat despăgubiri conform art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă, iar art. 3 din Codul civil interzice denegarea de dreptate.
De asemenea, art. 1 paragraful 1, din Protocolul nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevede în sarcina statelor interdicția generală a discriminării (obligație pozitivă): beneficiul drepturilor și intereselor legitime prevăzute de lege va fi făcută fără discriminare pe nici un criteriu (cum ar fi statutul persoanei). Acest text a înlăturat dependența art. 14 din Convenție față de celelalte texte ale acesteia care garantează numai anumite drepturi. Ca atare, toate persoanele, aflate sub jurisdicția statelor contractante ale Convenției, pot invoca în mod independent și de sine stătător încălcarea principiului nediscriminării nu numai cu privire la drepturile prevăzute în Convenție, ci și cu privire la orice alt drept prevăzut în legislația internă a statului respectiv. Conform art. 124 din Constituție, instanțele judecătorești sunt independente în stabilirea stării de fapt și aplicarea legii în cauzele deduse judecății, existența sau inexistența unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanțelor de judecată. De asemenea, instanțele de judecată sunt independente în aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 1 alin. 2 și art. 295 alin.(1) din Codul muncii, ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale Protocolului nr. 12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne (inclusiv față de deciziile Curții Constituționale invocate de recurent), conform art. 11 și art. 20 din Constituție.
Mai mult, art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile, consacrând astfel dreptul la un tribunal, instanța română trebuind să aibă jurisdicție deplină, respectiv să analizeze toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei.
Contrar celor invocate de recurent, art. 329 Cod procedură civilă nu prevede că o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii este obligatorie numai după publicarea în Monitorul Oficial. Și chiar dacă ar fi așa nu se poate imputa instanței de fond că a interpretat dispozițiile legale incidente în cauză la fel cum le-a interpretat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.46/2008. Mai mult, această decizie a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 495 din 16 iulie 2009, astfel încât ea este obligatorie (chiar și conform susținerilor recurentului) pentru instanța de recurs, orice susțineri care se referă la lipsa temeiul legal pentru acordarea sporului de confidențialitate urmând a fi înlăturate.
Referitor la acordarea sporului de confidențialitate pentru viitor se reține că în onformitate cu dispozițile art. 110 alin. (2) Cod procedură civilă se poate cere, înainte de termen, executarea la termen a unei obligații alimentare sau a altei prestațiuni periodice. Întrucât prestațiile salariale neacordate sunt periodice, acestea pot fi solicitate și înainte de termen conform dispoziției legale menționate anterior. De asemenea, dacă s-ar admite punctul de vedere al pârâtului Ministerul Justiției relativ la admiterea greșită a sporului pentru viitor ar însemna ca reclamanții să promoveze lunar acțiuni pe măsura derulării raporturilor de muncă, ceea ce în mod evident nu este acceptabil.
Cât privește ultimul motiv de recurs, în legătură cu actualizarea sumelor cu rata inflației, aceasta este justificată prin aceea că neacordarea sporului solicitat se analizează pe tărâmul dreptului muncii, art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii. Or, neacordarea drepturilor cuvenite la timp duce la obligația de a le plăti actualizate cu rata inflației, pentru a acoperi astfel prejudiciul produs reclamanților prin devalorizarea monedei naționale între momentul când dreptul era cuvenit și cel când se plătește efectiv. În caz contrar, nu s-ar produce o reparare totală a prejudiciului suferit. În drept, se reține incidența prevederilor art. 998, 1082-1084 Cod civ.
În consecință, Curtea de Apel apreciază că prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale incidente în cauză, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nefiind întemeiat.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ.
Referitor la recursul declarat deMinisterul Finanțelor Publiceprin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului C se reține că art.118 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, stipulează că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Totodată, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, iar potrivit art.3 alin. 1 pct. 6 din HG 34/2009 privind organizarea și funcționara Ministerului Finanțelor Publice (dispoziție care este similară cu reglementarea anterioară din HG 386/2007) "elaborează pe bază de metodologii proprii, menținând în permanență un echilibru bugetar corespunzător, proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare".
Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, în lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata diferențelor bănești solicitate.
Ministerul Economiei și Finanțelor este cel care are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborare a proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Totodată, legea instituie răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru realizarea bugetului de stat după aprobarea acestuia de Parlament, precum și pentru luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului.
Într-adevăr, Ministerul Economiei și Finanțelor este și ordonator principal de credite pentru bugetul de venituri și cheltuieli proprii și ale unităților subordonate, la fel ca și MINISTERUL PUBLIC, calitate care nu îi permite utilizarea creditelor bugetare aprobate pentru finanțarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite conform prevederilor art.47 alin.4 din Legea nr.500/2002 respectiv plata salariilor altei instituții publice.
Însă Ministerul Economiei și Finanțelor este chemat în judecată în considerarea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțelor publice, în temeiul căreia exercită anumite funcții specifice cu privire la derularea procedurii bugetare (întocmirea proiectului bugetului de stat, executarea și încheierea exercițiului bugetar).
Pe cale de consecință, Ministerul Economiei și Finanțelor are calitatea procesuală pasivă în virtutea calității sale de instituție publică cu rol, de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.
Drept urmare, se apreciază că interpretând corect dispozițiile legale menționate anterior, tribunalul a respins judicios excepția invocată, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.
Referitor la incidența în cauză a Deciziei Curții Constituționale nr. 838 din 27.05.2009 se constată că în considerentele acestei decizii se reține că "sesizarea Curții pentru îndeplinirea atribuției referitoare la soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la analiza conduitei părților de către C, sub aspectul îndeplinirii competențelor conform prevederilor constituționale, precum și decizia prin care se stabilește existența unui conflict și modul de soluționare a acestuia nu pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătorești. Astfel, asimilarea atribuției prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituție cu efectuarea de către Curtea Constituțională a unui control de legalitate/constituționalitate asupra hotărârilor judecătorești, transformând Curtea într-o instanță de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispozițiilor constituționale privind soluționarea conflictelor juridice și o încălcare flagrantă a competenței Curții Constituționale.
Așa fiind, apare ca evident că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329 din Codul d e procedură civilă".
Așa cum corect reținut și instanța de fond, rin p. Decizia nr. XLVI din 2008 pronunțată în Dosarul nr. 27/2008 de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.
În consecință, întrucât Decizia nr. XLVI din 15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 838 din 27.05.2009 această din urmă decizie nu poate produce nici un efect cu privire la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție menționată anterior.
Drept urmare, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice.
În ceea ce privește recursul declarat deMINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justițiese reține că susținerile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă (referitoare la incidența deciziei Curții Constituționale nr. 821/2008 și la acordarea sporului de confidențialitate pentru viitor) au fost analizate în cadrul recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ, pentru considerentele expuse anterior motivul de recurs fiind apreciat ca fiind nefondat.
Relativ la inadmisibilitatea cererii de acordare de despăgubiri în condițiile în care dispozițiile art. 27 alin. (1) din OG 137/2000 au fost constatate ca fiind neconstituționale se constată că reclamanții nu și-au întemeiat exclusiv acțiunea pe aceste dispoziții legale, invocând și prevederile art. 99 alin. (1) lit. d) din Legea 303/2004 și art. 15 din Codul d eontologic al magistraților, dispoziții legale care au fost interpretate de instanța supremă în Decizia nr. XLVI din 15.12.2008.
Criticile formulate în recurs referitor la lipsa temeiul legal pentru acordarea sporului de confidențialitate, respectiv actualizarea nelegală a drepturilor salariale au fost analizate în cadrul recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ, și pentru considerentele menționate anterior sunt apreciate ca fiind nefondate.
Referitor la operarea mențiunilor în carnetul de muncă Curtea apreciază, prin raportare la art. 11 al. 2 din Decretul nr. 92/1976, că sporul de confidențialitate de 15% reprezintă un drept salarial cu caracter periodic, lunar, astfel că trebuie înscris în carnetul de muncă, din moment ce și recompensele ocazionale sunt supuse înscrierii, fiind un deziderat legal ca acest act să reflecte, printre altele și evoluția salariului, noțiune care, conform art. 155 Codul muncii, se referă și la sporuri și adaosuri.
În consecință, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ, Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1612 din 01.06.2009 a Tribunalului Cluj pronunțate în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 2 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Sergiu Diaconescu, Daniela Griga Laura Dima
- - - - - -
GREFIER
- -
Red./Dact.
10 ex./02.12.2009
Jud.fond: și
Președinte:Sergiu DiaconescuJudecători:Sergiu Diaconescu, Daniela Griga Laura Dima
