Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 2326/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2326/R/2008
Ședința publică din 26 noiembrie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Laura Dima
JUDECĂTORI: Laura Dima, Ioan Daniel Chiș Sergiu
-
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții, G, G, -, împotriva sentinței civile nr. 1458 din 8 septembrie 2008 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, privind și pe pârâții CURTEA DE CONTURI A ROMANIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANTELOR, având ca obiect calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în cauză, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta reclamanților recurenți, avocat, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este declarat și motivat în termenul legal și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și de timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 25 noiembrie 2008, prin registratura instanței, pârâtul intimat Ministerul Economiei și Finanțelor a depus la dosar întâmpinare, un exemplar înmânându-se reprezentantei reclamanților recurenți.
Instanța lasă cauza la a doua strigare pentru a da posibilitatea reprezentantei reclamanților recurenți să studieze întâmpinarea.
La apelul nominal făcut în cauză, la a doua strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta reclamanților recurenți, avocat, lipsă fiind celelalte părți.
Reprezentanta reclamanților recurenți depune la dosar cu titlu de practică judiciară copia sentinței civile nr. 709 din 4 septembrie 2008 Tribunalului Vâlcea, pronunțată în dosar nr-, copia sentinței civile nr. 489 din 8 iulie 2008 Tribunalului Vâlcea, pronunțată în dosar nr-, copia sentinței civile nr. 1540 din 26 iunie 2008 Tribunalului Harghita, pronunțată în dosar nr-, copia deciziei civile nr. 335/R - CM a Curții de Apel Pitești, pronunțată în dosar nr-, copia deciziei civile nr. 1157/R din 21 august 2008 Curții de Apel Oradea, pronunțată în dosar nr-, copia sentinței civile nr. 232/LM din 29 februarie 2008 Tribunalului Bihor - O, pronunțată în dosar nr-, precum și extras din Drepturile Fundamentale ale părților în procesul civil - autor fiind domnul profesor și extras din extras Dreptul Uniunii Europene - autor fiind profesor dr..
Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta reclamanților recurenți solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței atacate în sensul acordării drepturilor solicitate, respectiv obligarea pârâtei intimate la plata drepturilor bănești reprezentând indemnizația de 75% aplicată la nivelul retribuției de bază fiecărui reclamant, din data de 9 martie 2005 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești, actualizate cu valoarea indexată semestrială conform indicelui prețurilor de consum; și la recunoașterea și plata acestor drepturi salariale pentru viitor, până la încetarea discriminării, pe toată durata raportului de muncă. De asemenea, solicită obligarea pârâtului intimat Ministerului Economiei și Finanțelor să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale solicitate pe calea prezentei acțiuni, depune la dosar concluzii scrise pe care le susține pe larg, fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr. 1458 din data de 08 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții, G, G, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Conturi a României și Ministerul Economiei și Finanțelor B și s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că, excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii invocate de pârâta Ministerul Economiei și Finanțelor nu sunt întemeiate, având în vedere că, potrivit art. 1 din nr.OUG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 228/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii s-a realizat din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli, astfel că excepțiile invocate au fost respinse.
Referitor la fondul cauzei s-a reținut în primul rând că prin Ordonanța nr. 27 din 31 ianuarie 2007 - privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 la Curtea de Conturi a României, potrivit art. 7, prin sintagma controlor financiar utilizată în cuprinsul ordonanței s-a înțeles atât funcția de controlor financiar, cât și funcțiile de conducere de director, director adjunct, șef serviciu și șef birou din structurile de control ale Curții de Conturi, precum și funcțiile de altă specialitate decât domeniul economic din cadrul Autorității de audit, organism constituit pe lângă Curtea de Conturi. Sporul de 75% aplicat la nivelul îndemnizației de bază nu s-a cuvenit controlorilor financiari deoarece nu a existat nici un text de lege în acest sens.
Prin Deciziile nr. 818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, Curtea Constituțională a admis excepțiile de neconstituționalitate ridicate de Ministerul Justiției în Dosarul nr- al Tribunalului Prahova - Secția civilă, în Dosarul nr- al Tribunalului Iași - Secția civilă și în Dosarul nr- al Curții de Apel Bacău - Secția civilă, minori și familie, conflicte de muncă și asigurări sociale și a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, fiind neconstituționale, în măsura în care din acestea s-a desprins înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Cum reclamanții au solicitat instanței să soluționeze tocmai aspectul de discriminare cu privire la salarizare la care s-au referit și excepțiile de neconstituționalitate admise de Curtea Constituțională, instanța a respins acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Curtea de Conturi a României și Ministerul Economiei și Finanțelor - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C și a respins și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanții, G, G, în termenul legal, solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312.pr.civ. admiterea recursului așa cum a fost formulat și modificarea în totalitate a sentinței instanței de fond, obligând Curtea de Conturi a României: la plata drepturilor bănești reprezentând indemnizație de 75% aplicată la nivelul retribuției de bază al fiecărui reclamant din data de 9 martie 2005 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești actualizate cu valoarea indexată semestrială conform indicelui prețurilor de consum; recunoașterea și plata acestor drepturi salariale pentru viitor, până la încetarea discriminării, pe toată durata raportului de muncă, de asemenea, având în vedere respingerea, de către instanța de fond, a excepției calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor s-a solicitat și obligarea acestuia să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale solicitate pe calea prezentei acțiuni.
În motivarea recursului reclamanții-recurenți au arătat că și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe principiul egalității în drepturi, respectiv al nediscriminării fără a se limita la a invoca prevederile nr.OG 137/2000, însă prima instanță nu a analizat decât Deciziile Curții Constituționale, care constată neconstituționalitatea unor prevederi ale nr.OG 137/2000 pentru a respinge cererea reclamanților, ignorând celelalte prevederi legale pe care le-au invocat și care creează obligații în sarcina Statului român, prin instituțiile sale, inclusiv pentru autoritatea judecătorească.
S-a invocat că sentința atacată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legi având în vedere că instanța a ignorat toate aceste prevederi, invocate de reclamanți în fond.
Referitor la nelegalitatea sentinței raportat la Tratatele internaționale la care România este parte și la dreptul intern s-a arătat că dreptul la o remunerație egală pentru o muncă egală este stabilit prin acte internaționale la care România este parte. Astfel, potrivit art. 23 alin. 2 al Declarației Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 " Toți oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru munca egală ", text pe care și-au întemeiat acțiunea și prin Carta socială europeană revizuită fiind conferită protecție contra discriminării și dreptul la remunerație egală pentru muncă egală.
, potrivit art. 7 al Pactului Internațional din 16 decembrie 1966 cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974, statele semnatare au obligație de a asigura " un salariu echitabil și o remunerație egală pentru o muncă de valoare egală, fără nici o distincție ". Orice deosebire, restricție sau preferință între categorii profesionale similare constituie o discriminare nejustificată, care nu se poate întemeia pe un motiv obiectiv sau pe un interes legitim.
De asemenea, prin sentința contestată, nr. 1458/2008 a Tribunalului Cluj, astfel cum a fost pronunțată, s-a efectuat regimul unei instituții fundamentale a statului, cea a egalității în drepturi, și s-a încălcat prevederile art. 16 din Constituție coroborat cu art. 41 și 53 din Constituție.
Sentința contestată, astfel cum a fost pronunțată, încalcă și art. 16 din Constituție coroborat cu art. 41 și 53 din Constituție, art. 5 alin 1 și 4 din Codul muncii
Dreptul la un salariu egal pentru o muncă egală este consacrat și de legislația comunitară, argumente care au fost dezvoltate și în fața instanței de fond.
În temeiul dispozițiilor art. 148 din Constituție instanțele judecătorești au obligația de a asigura aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate în urma aderării României la UE, respectiv aceea de a asigura preeminența, prioritatea prevederilor comunitare cu caracter obligatoriu, printre care tratatele constitutive și directivele europene.
Or, art. 141 paragraful 1 consolidate a Tratatului asupra Uniunii Europene (devenit art. 157 prin modificările de la ) prevede expres principiul egalității de remunerații pentru aceeași muncă sau o muncă de o valoare egală, iar Curtea de Justiție a Comunității Europene a extins această prevedere în sensul că, principiul egalității remunerației face parte din fundamentele Comunității" (, 08.04.1976, Defrenne /, aff. 43/75, rec. p. 455).
De asemenea, potrivit art. 6 alin. 1 al Tratatului UE: "Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile enunțate în Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost modificată la 12 decembrie 2007 la Strasbourg, care are aceeași forță juridică precum tratatele". Or, art. 20 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (publicată în Oficial C 303 din 14 decembrie 2007) proclamă egalitatea cetățenilor în fața legii, iar art. 21 interzice discriminarea.
Pe aceeași linie, Rezoluția Parlamentului European din 12 aprilie 1989 pentru adoptarea Declarației drepturilor și libertăților fundamentale (publicată în C 120 din 16 mai 1989) statuează în preambul necesitatea unei comunități de drepturi întemeiată pe respectul demnității umane și a drepturilor fundamentale. În art. 3 alin. 1 al acestei Declarații este prevăzută expres egalitatea în fața legii, alineatele 2 și 3 interzicând orice discriminare, întemeiată pe orice criteriu.
Potrivit art. 25 al Declarației, prevederile ei protejează toate persoanele din câmpul dreptului comunitar, adică orice persoană care are naționalitatea unui stat membru, fiind obligatorii pentru acesta.
Potrivit art. 6 alin. 3 al tratatului UE: "Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale membre fac parte din dreptul Uniunii ca principii generale".
Or, așa cum s-a arătat, art. 14 din Convenție interzice discriminarea și atunci când aceasta își are sursa în lege, decurge dintr-un act normativ, instanțele judecătorești având obligația de a asigura egalitatea cetățenilor în fața legii prin corectarea tratamentului nejustificat la care sunt supuși, deci la înlăturarea discriminării.
De asemenea, potrivit art. 2 alin. 2 lit. b al Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament. În ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă constituie discriminare prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, față de alte persoane.
Potrivit art. 3 alin. 1 lit. c, dispozițiile sale se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private, precum și instituțiilor publice, în ceea ce privește condițiile de angajare și de muncă, inclusiv condițiile privind concedierea și remunerarea.
Așadar, dreptul la o remunerație egală pentru muncă egală este prevăzut expres și prin Directiva 2000/78/CE.
În termenii expreși ai directivei (art. 16), Statele membre au obligația de a lua măsurile necesare ca toate dispozițiile legislative, reglementare sau administrative contrare principiului egalității de tratament să fie suprimate și să poată fi declarate nu/e sau modificate dispozițiile contrare principiului egalității de tratament.
Articolul 249 din Tratatul UE (devenit art. 288 în urma modificărilor de la ), prevede că directivele obligă Statele membre destinatare în ceea ce privește rezultatul ce trebuie atins. Curtea de Justiție a Comunităților Europene a statuat expres în sensul că "un Stat nu poate invoca dificultăți interne sau dispoziții ale ordinii sale juridice naționale, nici măcar dispoziții constituționale pentru a justifica nerespectarea obligațiilor rezultând dintr-o directivă comunitară" (, Hotărârea din 6 mai 1980, cauza nr. 102/79).
Astfel, recurenții reclamanții, în condițiile declarării neconstituționalității prevederilor menționate ale nr.OG 137/2000 și în condițiile în care s-a judecat cu o instituție publică, s-a înțeles să invoce direct în fața instanțelor naționale prevederile acestei Directive, ca și pe cele ale Tratatului UE și a Cartei Drepturilor Fundamentale.
"Judecătorul național sesizat cu un litigiu care pune în cauză principiul nediscriminării (pe criteriul vârstei, în speța în cauză ), principiu general al dreptului comunitar, trebuie să lase neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale (, Hotărârea din 22 noiembrie 2005, cauza Mangold nr. C-144/04).
De asemenea, "considerațiile bugetare nu pot justifica o discriminare" (, Hotărârea din 6 aprilie 2000, cauza Jorgensen nr. C-226/98).
Prin urmare, dreptul reclamanților - recurenți de a beneficia de indemnizația de 75% în temeiul principiului nediscriminării rezultă expres din jurisprudența comunitară, dar și din dispozițiile constituționale (art. 148 din Constituție). Acesta consacră preeminența, prioritatea prevederilor comunitare cu caracter obligatoriu, printre care tratatele constitutive și directivele europene și obligația instanțele judecătorești de a asigura această
preeminență, în cauza de față prin aplicarea unui tratament egal, respectiv prin acordarea, și controlorilor financiari a indemnizației de 75%.
Curtea de Conturi a României, ca autoritate publică, trebuie să respecte în integralitatea ei legislația din România, așadar nu doar HG170/9 martie 2005, prin care s-a acordat indemnizația de 75 % categoriei menționate, ci și actele normative invocate.
Astfel, așa cum s-a dezvoltat în cererea de chemare în judecată, reclamanții, având calitatea de controlor financiar (în cadrul Direcției de Control Financiar Ulterior a Curții de Conturi), respectiv auditor public extern, sunt discriminați injust față de alte categorii profesionale care prestează muncă pe teritoriul României, deși au atribuții similare (precum observatorii care verifică procedurile de atribuire a contractelor de achiziție publică sau personalul Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, Industrie Alimentară și Dezvoltare Rurală, personalul sau specialiștii din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism etc.).
Pe de-o parte, ca și consilierii de conturi, judecătorii, procurorii, reclamanților le este interzisă exercitarea directă sau prin persoane interpuse a activităților de comerț, administrarea sau conducerea unor societăți comerciale sau civile, funcția lor fiind incompatibilă cu orice funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior (art. 107 din legea nr. 94/1992); ei sunt supuși regulilor privind declararea și controlul averilor.
Prin Legea nr. 250/2005 de aprobare a nr.OUG 22/2005, în cadrul Curții de Conturi s-a înființat Autoritatea de audit pentru fondurile acordate României de Uniunea Europeană prin programele A, și pentru fondurile ce vor fi acordate în perioada postaderare, în favoarea controlorilor din această structură fiind recunoscută și indemnizația de 75% aplicată la nivelul retribuției de bază (prin nr.HG 170/9 martie 2005).
Și față de această categorie de personal reclamanții (controlori financiari și auditori publici externi) sunt discriminați injust, deoarece, ca și controlorii din autoritatea de audit din cadrul Curții de Conturi, își desfășoară activitatea în cadrul aceleiași instituții, au aceeași lege de organizare și funcționare, aceleași atribuții de ansamblu, aceleași condiții de studii, de pregătire de specialitate și experiență, sunt supuși acelorași interdicții și incompatibilități, au o răspundere profesională specifică echivalentă și risc identic în exercitarea sarcinilor de serviciu. Sursa, originea sumelor al cărui mod de cheltuire este controlat de controlorii financiari din cadrul Curții de Conturi, respectiv de controlorii Autorității de audit a acesteia nu poate reprezenta un criteriu, un motiv just și legitim de diferențiere, deoarece nu s-ar putea susține că este mai importantă verificarea fondurilor provenite de la UE decât a banului public reprezentând impozite plătite de cetățenii României.
Singura diferență între aceste categorii constă în locul de muncă, mai exact structura din cadrul Curții de Conturi în cadrul căreia funcționează.
Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare persoanelor aflate într-o situație comparabilă, a depunerii unei activități în muncă într-o funcție similară sau identică. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație similară cu colegii lor din cadrul Autorității de audit sub aspectul atribuțiilor, al interdicțiilor, incompatibilităților și răspunderii, reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu, prin refuzul acordării indemnizației de 75%.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta și gradul profesional calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, această diferențiere putând să se manifeste doar în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au condiții speciale de acordare.
În ceea ce privește actualizarea sumelor solicitate, de la data la care trebuia plătită suma și până la data plății efective, aceasta s-a impus în temeiul principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat. Astfel, din interpretarea art. 1084 cod civil "daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în general pierderea ce a suferit - sumele reprezentând indemnizația de 75 %, - și beneficiul de care a fost lipsit".O soluție identică rezultă și din prevederile 161 alin. 4 și art. 269. muncii.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat respingerea recursului formulat de către reclamanții arătând că în conformitate cu art. 17 alin. 1 și 18 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, admiterea acțiunii formulată de reclamanți împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor ar echivala cu obligarea acestuia la plata din bugetul propriu ( și nu din bugetul statului) a unor sume reprezentând drepturi salariale acordate unor persoane care nu se numără printre angajații Ministerului Economiei și Finanțelor, încălcându-se astfel regulile prevăzute la art. 14 din Lege nr. 500/2002, unde sunt prevăzute regulile ce guvernează angajarea cheltuielilor bugetare.
În mod corect Tribunalul Cluja respins acțiunea formulată de către reclamanți având în vedere acordarea drepturilor salariale solicitate, ar echivala cu stabilirea de către instanța de judecată a altor drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, instituindu-se astfel pe o cale judiciară, sisteme de salarizare paralele cu cele prevăzute prin actele normative și încălcându-se, astfel, rolul Parlamentului de autoritate legiuitoare a țării.
Prin concluzii scrise, reclamanții au solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat și modificarea sentinței de fond obligând Curtea de Conturi a României la plata drepturilor bănești reprezentând îndemnizația de 75% aplicată la nivelul retribuției de bază al fiecărui reclamant, din data de 9 martie și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești, actualizate cu valoarea indexată semestrială conform indicelui prețurilor de consum, precum și obligarea Curții de Conturi a României la recunoașterea și plata acestor drepturi salariale pentru viitor, până la încetarea discriminării, pe toată durata raportului de muncă.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate Curtea reține următoarele:
Diferența între reclamanți și categoriile profesionale invocate (observatorii care verifică procedurile de atribuire a contractelor de achiziție publică, personalul Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, Industrie Alimentară și Dezvoltare Rurală, personalul de specialitate din cadrul structurilor care au ca obiect de activitate gestionarea asistenței financiare comunitare) constă în conținutul diferit al raporturilor juridice de muncă ce rezultă din existența unor statute profesionale distincte, care reglementează drepturi și obligații specifice fiecărei categorii, respectiv în desfășurarea activității în favoarea unor instituții diferite (cu excepția controlorii din autoritatea de audit din cadrul Curții de Conturi).
Așa cum s-a invocat și în motivele de recurs, diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din CEDO referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Însă, instanța europeană a statuat în mod constant că nu orice diferență de tratament reprezintă o încălcare a art. 14 din CEDO. Statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate (Hotărârea din 28.11.1984 Ramussen Danemarcei 40). Drept urmare, spre deosebire de cauza Driha c/a României (Hotărârea din 21.05.2008) unde Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat existența discriminării între reclamant și alte persoane care aparțineau aceleiași categorii profesionale, în prezenta cauză se invocă discriminarea dintre reclamanți și alte categorii profesionale, care nu se află în situații analoage sau comparabile, așa cum s-a menționat anterior.
Art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede în mod expres că " Toți oamenii, fără nicio discriminare, au dreptul la un salariu egal pentru muncă egală". Carta Social Europeană revizuită (ratificată de România prin Legea 74/1999) instituie necesitatea adoptării (de către statele care au acceptat art. 4 relativ la o salarizare echitabilă), măsurilor necesare în vederea garantării a unei salarizări echitabile, care să țină cont inclusiv de dreptul la o salarizare egală pentru muncă de valoare egală. În mod similar, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (adoptat în 1966 și ratificat de România prin Decretul 212/1974) conține dispoziții relative la nediscriminare, inclusiv dreptul la un salariu echitabil și o remunerare egală pentru o muncă de valoare egală.
Deși aceste prevederi internaționale au prioritate în raport cu întreaga legislație română (conform art. 20 alin. 1 din Constituție), Curtea de Apel apreciază că, în condițiile în care munca desfășurată de reclamanți este diferită de cea a categoriilor menționate, diferența de remunerare este justificată.
De asemenea, așa cum a statuat în mod constant și instanța de contencios constituțional în jurisprudența relativă la art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție ( e exemplu, Decizia nr.102/2003 publicată în MO nr.201/2003), se reține că principiul egalității de tratament nu presupune uniformitate de reglementare, fiind opțiunea exclusivă a legiuitorului de a adopta soluții legislative diferite în favoarea unor categorii de salariați diferite, în considerarea situațiilor deosebite în care se găsesc. prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport de natura deosebită a raporturilor reglementate. Principiul egalității în fața legii nu înseamnă o uniformitate, așa încât dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.
Referitor la susținerile reclamanților potrivit cărora dispozițiile legale invocate sunt discriminatorii întrucât încalcă principiul egalității instituit de art. 16 din Constituția României se reține că instanțele ordinare pot fi sesizate doar în legătură cu constatarea faptului că o lege este aplicată în mod discriminatoriu subiecților de drept cărora li se adresează, nefiind posibil să se solicite constatarea faptului că o lege este discriminatorie și nici extinderea aplicării ei altor subiecți de drept.
În situația în care un act normativ conține dispoziții discriminatorii cu privire la anumiți subiecți de drept, soluția legală este aceea de a invoca și a se constata neconstituționalitatea respectivei norme pe considerentul că încalcă principiul egalității instituit prin legea supremă. Doar Curtea Constituțională are competența legală de a aprecia că un text legal creează o discriminare și încalcă acest principiu, ca atare poate stabili modalitatea în care trebuie interpretat textul respectiv pentru a elimina încălcarea principiului egalității.
Întrucât apreciază că există diferențe esențiale între reclamanți și categoriile profesionale cu privire la care se solicită constatarea discriminării Curtea de Apel reține că principiului nediscriminării prevăzut de art. 5 din Codul munciia fost respectat de legiuitor la adoptarea legii de salarizare a reclamanților.
Relativ la nelegalitatea sentinței recurate în raport de dispozițiile dreptului comunitar se reține că articolul 141 al consolidate a Tratatului privind Uniunea Europeană (devenit în prezent art. 157) interzice orice formă de discriminare care fixează reguli diferite pentru același loc de muncă sau pentru prestări de aceeași calitate sau aplică aceeași regulă în cazul unor activități diferite, chiar dacă discriminarea este directă sau indirectă. În materie de remunerație, o discriminare directă poate fi constatată prin respectarea criteriilor de egalitate în materie de condiții de lucru și remunerație. Or, așa cum s-a învederat anterior, nu există aceleași condiții de lucru, respectiv conținutul raportului juridic de muncă al reclamanților este diferit de cel al observatorilor care verifică procedurile de atribuire a contractelor de achiziție publică, al personalului Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, Industrie Alimentară și Dezvoltare Rurală, al personalului de specialitate din cadrul structurilor care au ca obiect de activitate gestionarea asistenței financiare comunitare.
Art. 2 alin. (2) pct. a) din Directiva 2000/78/CE privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (invocată de reclamanți) prevede că există discriminare în situația în care două persoane aflate în situație asemănătoare sunt tratate în mod diferit, ceea ce instanța constatată că nu este cazul în prezenta cauză.
Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că prima instanță a aplicat și interpretat corect dispozițiile legale menționate anterior, art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nefiind incident în cauză.
În consecință, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții, G, G, împotriva sentinței civile nr. 1458 din 08.09.2008 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care va fi menținută.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții, G, G, împotriva sentinței civile nr. 1458 din 08.09.2008 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 26.11.2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
- - - - - -
RED.
DACT.
2 EX/15.12.2008.
JUD.FOND.E: P,.
Președinte:Laura DimaJudecători:Laura Dima, Ioan Daniel Chiș Sergiu
