Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 2404/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2404/R/2009
Ședința publică din data de 10 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Dana Cristina Gîrbovan
JUDECĂTOR 2: Cristina Mănăstireanu
JUDECĂTOR 3: Ioana
GREFIER:
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin DIRECȚIA FINANȚELOR PUBLICE B-N împotriva sentinței civile nr. 143/F din 13 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Bistrița -N în dosarul nr-, privind și pe reclamanții intimați -, (), precum și pe pârâții intimați CURTEA DE APEL CLUJ și TRIBUNALUL BISTRIȚA -N, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este realizată.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin motivele de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Instanța, constatând cauza în stare de judecată, o reține în vederea pronunțării.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.143/F din 13 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Bistrița -N, s-a espins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și de pârâtul CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
S-a admis acțiunea formulată de reclamanții CiONTESCU, (), ȘI, împotriva pârâților Ministerul Justiției, și TRIBUNALUL BISTRIȚA -N, CURTEA DE APEL CLUJ și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B- în contradictoriu și cu pârâtul Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL CLUJ și Tribunalul Bistrița N, fiind obligați în solidar, să plătească reclamanților diferențele salariale rezultate din aplicarea majorării salariului de bază brut lunar, astfel: 5% începând cu data de 01.01.2007 în raport cu luna decembrie 2006, 2% începând cu data de 01.04.2007 în raport cu luna martie 2007 și 11% începând cu data de 01.10.2007 în raport cu luna septembrie 2007 și în continuare, sume actualizate potrivit indicelui de inflație începând cu data de 10 (zece) a fiecărei luni pentru drepturile bănești aferente lunii anterioare și până la data plății efective.
Pârâtul Tribunalul Bistrița -N a fost obligat să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților în sensul de a menționa drepturile salariale corespunzătoare salariului majorat;
Pârâtul MINISTERULUI ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR a fost obligat să aloce și să vireze fondurile necesare pentru plata sumelor neîncasate.
S-a respins cererea de obligare a pârâților la plata dobânzii legale începând cu luna ianuarie 2007 și până la data efectuării plății.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele.
Instanța specializată în litigii de muncă este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art. 21 alin. 1 din G nr. 137/2000, republicată, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun.
Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii, în acest sens pronunțându-se în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară.
În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art. 1 alin. 2 și art. 295 alin.1 Codul muncii, care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților, precum și ale art. 5 din Codului muncii, care interzice discriminarea în raporturile de muncă.
Referitor la existența sau inexistența faptelor de discriminare tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanții sunt consilieri de probațiune din cadrul Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Bistrița -N, tribunalul făcând parte din categoria unităților bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat, raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate atât de legea specială respectiv Legea 327/2006 cât și de Codul muncii ( dreptul comun în materie) în completarea legislației speciale, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
Prin neacordarea majorărilor salariale anuale, instanța a cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul muncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003.
Deci, reclamanții se află în aceeași situație, sub acest aspect, ca și restul personalului din sistemul bugetar.
Însă, printr-o o serie de acte normative (de exemplu: G nr. 10/2007, G nr. 11/2007, G nr. 16/2007, G nr. 27/2007, Legea nr. 232/2007, G nr. 8/2007, G nr. 20/2007, G nr. 23/2007, personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau indemnizațiilor.
Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio-profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art. 1 din G nr. 10/2007); judecătorii Curții Constituționale (art. 1 din G nr. 10/2007); personalul asimilat demnitarilor publici (art. 3 alin. 3 din G nr. 10/2007); personalul din unitățile de cult religios (art. 19 din G nr. 10/2007); personalul Curții de Conturi (art. 2 din G nr. 27/20007); personalul contractual din unitățile bugetare (art. 1 din G nr. 10/2007); personalul auxiliar din justiție (art. 31 din G nr. 13/2007); personalul didactic și didactic auxiliar (art. 1 din G nr. 11/2007), personalul din aparatul Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare și a institutelor culturale din străinătate (art. 1 din G nr. 16/2007); funcționarii publici (articolul unic, pct. 5 din Legea nr. 232/2007); personalul din unitățile sanitare publice (art. 1 pct. 3 din G nr. 23/2007); funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare (art. 1 din G nr. 20/2007).
de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art. 29 - 32 din Legea nr. 24/2000 și potrivit art. 6 din Legea nr. 52/2003) au ca și numitor comun, în esență, fundamentul necesității acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006, precum șitratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar,în sensul acoperirii devalorizării datorate creșterii inflației.
S-a subliniat în mod deosebit că, în nici un caz, temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecție socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamanților, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă și demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curții Constituționale, membrilor Curții de Conturi și altor categorii cu venituri salariale mai ridicate decât cele ale reclamanților.
Cu toate acestea, reclamanților ( personal salarizat în baza Legii 327/2006 ) nu le-a fost acordat, în mod discriminatoriu, adaosul salarial constând în majorările salariale anuale pe anul 2007, omisiune care s-a repercutat mai pregnant asupra acestora, deoarece spre deosebire de majoritatea restului personalului bugetar, reclamanții nu pot obține alte venituri decât cele salariale, care însă, le-au fost erodate de creșterea indicelui prețurilor de consum, la fel ca și în cazul celorlalte salarii bugetare.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație (a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indexările salariale anuale.
Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același: creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.
Pentru aprecierea existenței discriminării, în realitate, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului al indexării anuale, și anume existența obligației de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse de devalorizare, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în aceste condiții și a plății în moneda națională (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio - profesionale.
Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (cea a consilierilor de probațiune) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială echitabilă nerestrânsă de devalorizare) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării indexărilor anuale în sistemul de salarizare.
S-a reținut că în mod eronat pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea indexărilor anuale pentru acoperirea efectelor inflației.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, acoperirea efectelor negative ale creșterii prețurilor de consum și ale inflației, etc.).
În concluzie, s-a reținut că prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările anuale, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-au fost refuzate indexările salariale pe anul 2007 nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor și a acestui adaos (condiția existenței creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației, concomitent cu indexarea indemnizațiilor și salariilor restului personalului bugetar), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000, republicată, coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, procentele de majorări prevăzute de art.1 din nr.OG10/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă, respectiv procentele de majorare se vor aplica la indemnizația de încadrare brută lunară (legiuitorul folosind noțiunea de salariu de bază specific celorlalte categorii de personal bugetar, OG nr.10/2007 ).
Cum salariul de bază este stabilit potrivit art.3 din Legea 327/2006 adică este produsul dintre valoarea de referință sectorială și coeficientul de multiplicare prevăzut pentru fiecare reclamant și cum, un factor al înmulțirii (coeficientul de multiplicare) este constant, în realitate, prin indexarea salariului de bază brut lunar( care este produsul) se realizează o indexare, în aceleași procente, a valorii de referință sectorială (noțiune folosită de legiuitor în cazul personalului din administrația centrală, etc, în OG nr.16/2007, a controlorilor financiari și implicit în cazul personalului auxiliar de specialitate din justiție, OG nr.8/2007).
În consecință, la salariul de bază brut lunar al reclamanților (și la valoarea de referință sectorială în funcție de care se determină acesta) se va aplica o majorare astfel: 5% începând cu data de 01.01.2007 în raport cu luna decembrie 2006, 2% începând cu data de 01.04.2007 în raport cu luna martie 2007 și 11% începând cu data de 01.10.2007 în raport cu luna septembrie 2007, prejudiciul suferit de reclamanți constând în drepturile bănești rezultate din diferența dintre suma majorată și suma efectiv plătită.
Așa fiind, având în vedere că valoarea de referință sectorială aplicabilă consilierilor de probațiune, în luna decembrie 2006, era de 268 lei, prin indexarea acesteia, conform procentelor anterior arătate rezultă că valoarea de referință sectorială aplicabilă acestora trebuia să fie: de281,4o leiîn perioada 01.01.2007-31.03.2007; de287,02lei în perioada 01.01.2007-30.09.2007; de318,59 leiîn perioada 01.10.2007-31.12.2007, valoare ce se aplică și în continuare până la noua indexare a acesteia prevăzută pentru 1 aprilie 2008 (OG nr.13/2008, care prevede indexarea valorii de referință sectorială aplicabilă, începând cu luna aprilie 2008, în procent de 2% față de valoarea de referință sectorială din luna decembrie 2007, care așa cum s-a arătat anterior este de 318,59 lei )..
Reclamanții au solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care a găsit întemeiată, ținând cont de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii.
Actualizarea se va efectua începând cu data de zece a fiecărei luni(data nașterii dreptului de a cere plata drepturilor salariale, fiind ziua plății drepturilor salariale) pentru drepturile bănești aferente lunii anterioare și până la data plății efective.
S-a reținut căe ste neîntemeiată cererea de obligare a pârâților la plata dobânzii în baza Ordonanței nr.9/2000 întrucât între părți nu a fost stabilită nicio convenție cu privire la dobânda legală și având în vedere faptul că s-a dispus actualizarea drepturilor salariale solicitate.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin DIRECȚIA FINANȚELOR PUBLICE B-
Pârâtul Ministerul Justiției a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și pe fond respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În motivarea recursului a arătat că prin sentința atacată au fosta cordare alte drepturi decât cele stabilite prin lege prin încălcarea flagrantă a principiului separației puterilor în stat. Prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege, indexările prevăzute de OG 10/2007,au fost depășite limitele puterii judecătorești iar instanța și-a arogat atribuții de legiferare, imixtiune de nepermis în sfera de atribuții a autorității legiuitoare.
Arată că în conformitate cu dispozițiile art. 1 din HG 83/2005 "Ministerul Justiției este organul de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care asigură elaborarea, coordonarea și aplicarea strategiei și a programului de guvernare în vederea bunei funcționări a justiției ca serviciu public și veghează la stricta aplicare a legii, în conformitate cu principiile democratice ale statului de drept. rezultând astfel că Ministerul Justiției nu a avut posibilitatea legală de a întreprinde acte de discriminare.
Mai arată că potrivit nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, indicată, între altele, de către reclamanți ca și temei pentru pretențiile afirmate, prin discriminare se înțelege "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de naționalitate (.) precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice."
Reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.
După cum a statuat constant instanța europeană, orice diferență de tratament nu semnifică, în mod automat, încălcarea art.14 din Convenție. Pentru ca o asemenea încălcare să se producă este necesar să se stabilească că persoane aflate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial, iar dacă o asemenea distincție între situații analoage sau comparabile există, ea să nu-și găsească nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.
În cazul de față, este cert că nu poate fi vorba despre existența vreunei "comparabilități" sau, cu atât mai puțin, a unei "analogii" între situația consilierilor de probațiune și, celelalte categorii de personal din sectorul bugetar care, în temeiul nr.OG 10/2007 beneficiază de majorări salariale.
Consilierii de probațiune nu reprezintă singura categorie profesională care în cursul anului 2007 nu a beneficiat majorări salariale, creșterile salariale acordate în cursul anului 2006 prin intrarea în vigoare a legii speciale de salarizare nr. 327/2006 fiind suficiente pentru a acoperi nivelul inflației și pentru aom enține în limitele prognozate. În aceeași situație s-au aflat magistrații, care de asemenea au beneficiat de creșteri salariale, personalul cu statut special din poliție care la finele anului 2006 beneficiat de creșteri salariale, personalul din Autoritatea Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor care, de asemenea, în cursul anului 2006, beneficiat de creșteri salariale.
Fiind așadar în discuție situații obiectiv deosebite, apreciază că situația descrisă nu se înscrie în cadrul nr.OG 137/2000 care sancționează tratamentele discriminatorii.
Direcția Generală a Finanțelor Publice B-N în numele Ministerului Economiei și Finanțelor a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
În motivarea recursului arată că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză întrucât între reclamanți și Ministerul Economiei și Finanțelor nu exista raporturi juridice de muncă, astfel ca aceștia să fie îndreptățiți să formuleze cererea direct împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor, plata unor drepturi salariale fiind în sarcina angajatorului, orice culpă poate fi reținută doar în sarcina acestuia.
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice Ministerul Economiei și Finanțelor este răspunzător de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare ale acestor bugete.
Creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate pentru finanțarea unui alt ordonator principal de credite.
Pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 20 și 21 din legea menționată Ministerul Economiei și Finanțelor nu are nici calitatea de ordonator de credite față de reclamanți, aceasta calitate având-o pârâtul Ministerul Justiției.
Pe fond solicită respingerea, ca nefondată a acțiunii deoarece faptele invocate de reclamanți nu constituie discriminare în sensul dispozițiilor cuprinse în nr.OG 137/2000, întrucât nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de actul normativ, unde se arată că exercitarea drepturilor enunțate privește persoanele aflate în situații comparabile.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea de Apel apreciază că recursul sunt nefondat, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor OG nr.137/2000, se reține că așa cum în mod corect a reținut și prima instanță reclamanții, care sunt asistenți judiciari în cadrul Tribunalului Sălaj sunt discriminați în raport de beneficiari OG 10/2007, respectiv personalul bugetar salarizat potrivit OUG 24/2000 și persoanele care îndeplinesc funcții de demnitate publică.
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă (așa cum a reținut prima instanță) și din dispozițiile: art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din CEDO referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, ceea ce Curtea de Apel apreciază în temeiul considerentelor enunțate anterior că este cazul în prezenta speță.
Art. 2 alin. (2) pct.a) din Directiva 2000/78/CE privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (invocată de reclamanți) prevede că există discriminare în situația în care două persoane aflate în situație asemănătoare sunt tratate în mod diferit. Or, în condițiile în care scopul acordării indexărilor prin OG 10/2007 a fost acoperirea creșterii inflației pe o perioadă determinată, în mod evident reclamanții sunt discriminați față de persoanele beneficiare ale actului normativ menționat anterior, în condițiile în care inflația afectează în mod similar și veniturile obținute de reclamanți.
De asemenea, se mai reține că în temeiul OUG 75/2008 s-a dispus, fără a se proceda la executarea silită, plata parțială a acestor drepturi salariale.
În legătură cu actualizarea sumelor cu rata inflației, aceasta este justificată în raport de dispozițiile art. 998, 1082-1084 Cod civil, neacordarea drepturilor cuvenite la timp duce la obligația de a le plăti actualizate cu rata inflației, pentru a acoperi astfel prejudiciul produs reclamanților prin devalorizarea monedei naționale între momentul când dreptul era cuvenit și cel când se plătește efectiv. În caz contrar, nu s-ar produce o reparare totală a prejudiciului suferit.
Drept urmare se apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nu este întemeiat, instanța de fond interpretând corect dispozițiile legale incidente în cauză.
Deși nu a invocat în mod expres motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.4 Cod procedură civilă, Curtea constată că în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Ministerul Justiției a invocat depășirea atribuțiilor puterii judecătorești prin adăugarea la o dispoziție legală. Relativ la acest aspect se apreciază că instanța de fond se reține că tribunalul nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești deoarece obiectul prezentei cauze îl reprezintă acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci nu s-a solicitat instanței: să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii (art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție). Deci, dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a Curții Constituționale. În ceea ce privește aspectul secundar al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamanții (dar refuzată în mod discriminatoriu reclamanților), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri a reclamantului, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem că, în cauza de față, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.
În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează "dreptul la acces la instanță". Deci instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile contra Olandei și Rotaru contra României ).
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instanțe nefiind condiționate de Curtea Constituțională, pentru a putea pronunța hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalității în drepturi. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).
Cât privește actualizarea cu indicele de inflație, solicitată de reclamanți și acordată prin prezenta decizie, Curtea apreciază că sumele datorate cu titlu de drepturi salariale și neacordate trebuie astfel actualizate pentru a se asigura deplina reparare a prejudiciului creat prin neplata unor drepturi legale, în conformitate și cu prevederile art. 78 alin. 1 Codul muncii, text de lege cu valoare de principiu în ceea ce privește situația nelegalei neacordări a unor drepturi salariale, și care stipulează că în cazul concedierii efectuate în mod netemeinic și nelegal, instanța va obliga angajatorul la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate. Or, chiar dacă nu este vorba în speță de o nelegală concediere, rațiunea legii este aceeași, anume, integrala reparare a prejudiciului creat printr-o injustă neplată a unor drepturi salariale; știut fiind că salariul reprezintă de principiu sursa traiului zilnic al angajatului, apare ca legitimă solicitarea de a se actualiza cu rata inflației aceste sume, astfel încât puterea de cumpărare să se prezerve iar neplata la termen să nu diminueze importanța economică a acestor sume. De altfel, plata salariului este cel puțin lunară, astfel încât cu privire la orice drepturi de natură salarială, angajatorul este de drept în întârziere, potrivit art. 161 alin. 1 coroborat cu art. 155 Codul muncii, situație în care actualizarea sumei de natură salarială neplătită la timp apare ca imperativă.
În ceea ce privește recursul Ministerului economiei și Finanțelor, curtea reține că excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia este nefondată.
Prin sentința atacată, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale către reclamante.
Este vorba de obligația ce îi revine acestui minister în temeiul Hotărârii Guvernului nr.34/2009, de elaborare a proiectului bugetului de stat pentru anul 2010, de a include în bugetul Ministerului Justiției și Libertăților, a sumelor necesare plății de către Tribunalul Sălaj, la care au fost obligați cei trei pârâți, în favoarea reclamantelor.
Prima instanță nu a afirmat nicidecum că între Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și Libertăților ar exista vreo obligație extralegală de plată pentru drepturi bănești pe care ar trebui să le plătească într-un raport concret de muncă, ci numai de obligațiile care îi revin MFP în virtutea dispozițiilor legale aflate în vigoare, în legătură cu bugetul de stat, izvorâte din Legea nr.500/2002 și din Hotărârea Guvernului nr.34/2009.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă se vor respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin DIRECȚIA FINANȚELOR PUBLICE B- împotriva sentinței civile nr. 143/F din 13.03.2008 a Tribunalului Bistrița -N, pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 10 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
- - - - - -
GREFIER
Red.DG/02.12.2009
Dact./7ex.
Președinte:Dana Cristina GîrbovanJudecători:Dana Cristina Gîrbovan, Cristina Mănăstireanu, Ioana
