Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 2408/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2408/R/2009
Ședința publică din data de 10 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Dana Cristina Gîrbovan
JUDECĂTOR 2: Cristina Mănăstireanu
JUDECĂTOR 3: Ioana
GREFIER:
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanții -, -, precum și de pârâții recurenți MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR - prin DGFP C și MINISTERUL JUSTIȚIEI, împotriva sentinței civile nr. 651/14.04.2008, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, privind reclamanții intimați, și pârâții intimați CURTEA DE APEL CLUJ și TRIBUNALUL CLUJ, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este realizată.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin motivele de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Instanța, constatând cauza în stare de judecată, o reține în vederea pronunțării.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 651 din 14 aprilie 2009 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Cluj s-au respins excepțiile admisibilității acțiunii și lipsa calității procesuale pasive invocate de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B - prin DGFP
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, și în consecință s-a respins acțiunea față de acesta.
A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți, în sensul că admite acțiunea reclamanților, și s-a respins acțiunea reclamanților -, -, în contradictoriu cu pârâții CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI, și MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANȚELOR - prin DGFP
Pârâții CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL CLUJ și MINISTERUL JUSTIȚIEI au fost obligați la plata în favoarea reclamanților, a sumei de 1700 lei reprezentând stimulente materiale, sume reactualizate potrivit indicelui de inflație la data plății efective.
Pârâții au fost obligați să efectueze modificările corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților,.
Pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B a fost obligat să aloce fondurile necesare plății acestor sume.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanții au calitatea profesională de magistrați și personal auxiliar de specialitate la Judecătoria D e, aporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de dreptul muncii, potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 295 al. 2 din Codul Muncii.
Referitor la excepția de necompetență materială a instanței, invocată de pârâta Curtea de APEL CLUJ, potrivit art. 2, alin. 1, lit.b1)2)din Codul d e procedură civilă, tribunalele judecă în primă instanță conflictele de muncă. Fiind vorba de drepturi salariale restante, instanța a reținut că sunt în prezența unui litigiu de muncă.
Mai mult chiar, nstanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art. 27 alin.1 din G nr. 137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun.
Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii.
În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art. 295 alin.1 din Codul Muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art. 5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Conform prevederilor art. 284 alin.2 din Codul Muncii, instanța competentă este tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul.
Referitor la cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța a găsit-o întemeiată.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG nr. 208/2005 și ale art.3 din HG nr.386/2007, care stipulează că Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Prin Hotărârea 15/23.01.2006, a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a constatat existența discriminării indirecte, potrivit art. 2 al. 1- al. 2, art.6 lit c, art.8 al.3, art. 19 al. 4 din OG 137/2000, având în vedere faptul că prin Ordinul pârâtului Ministerul Justiției nr. 1921/C/2005 au fost acordate stimulente financiare în cuantum de 1700 lei, doar pentru magistrații care aveau o vechime în magistratură cuprinsă între 0 și 3 ani și s-a încălcat astfel principiul egalității de tratament judiciar.
Potrivit art. 16 al. 1 din Constituția României și art. 23 alin. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, toți oamenii au dreptul fără nici o discriminare la salariu, sporuri și adaosuri egale pentru muncă egală conform și art.2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și economice și art.14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale respectiv art. 1 alin.1 din Primul Protocol Adițional la această convenție.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul Muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul Muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial.
Este de neconceput faptul că, deși reclamanții au o vechime în muncă mai mare de trei ani și continuă să-și desfășoare activitatea în aceleași condiții ca și magistrații cu o vechime cuprinsă între 0-3 ani, contribuind în egală măsură la îndeplinirea actului de justiție, aceștia să nu beneficieze de stimulentul financiar menționat.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 alin.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin. 3 din art. 2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Or, otrivit p. art.21 alin.1 din OG 137/2000 aprobată prin Legea 27/2004 în toate cazurile în care se constată existența unei discriminări din cele prevăzute expres în acest act normativ, persoanele interesate și implicit discriminate își pot manifesta interesul și au dreptul să solicite despăgubiri corespondente și proporțional cu prejudiciul suferit și dovedit, cu restabilirea situației anterioare discriminării, implicit prin anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
Prin prisma aspectelor reținute și având în vedere dispozițiile art. 269 Codul Muncii, instanța a apreciat că acțiunea reclamanților judecători este întemeiată.
Referitor la reclamanții care au calitatea de personal auxiliar, instanța a reținut că Hotărârea nr. 15 /23.01.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu poate fi reținută în cauză deoarece acesta constată existența discriminării în cadrul unei anumite categorii profesionale și anume pentru judecători, iar reclamanții fac parte din altă categorie profesională, fapt pentru care instanța a respins acțiunea formulată de aceștia.
În ceea ce privește obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, s-a apreciat că aceasta este o obligație solidară, solidaritatea pasivă izvorând, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale G nr.177/2002 și G nr.27/2006, conform cărora pârâții 1-3 sunt persoane juridice care ordonează creditele salariale(principal, secundar, terțiar).
Practic, drepturile bănești nu pot fi plătite decât, după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). Pârâții sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
S-a reținut că, raportat și la Hotărârea din 24 martie 2005 Curții Europene a Drepturilor Omului (publicată în Monitorul Oficial nr.1048/2005), că pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are obligația de a acoperi întreaga sumă solicitată de reclamanți, având poziția unui garant legal, astfel încât excepția lipsei calității procesuale pasive nu poate fi primită.
Instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII având în vedere că între acesta și reclamanți nu există nici un raport juridic, iar Consiliul nu poate fi chemat în judecată în calitate de pârât ci doar în calitate de expert în domeniul nediscriminării.
În ceea ce privește actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, s-a apreciat că aceasta este justificată raportat la dispozițiile art.1082 din Codul civil și art.161 alin. 4 din Codul Muncii.
S-a mai apreciat că pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea discriminărilor. În speță, nu există o cauză străină, care să conducă la ideea că neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamanții nu au solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții -, -, precum și pârâții recurenți MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR - prin DGFP C și MINISTERUL JUSTIȚIEI.
Reclamanții au solicitat casarea sentinței atacate și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, în sensul obligării pârâților la calculare ași plata despăgubirilor echivalente stimulentelor neacordate în luna decembrie 2005.
În motivarea recursului fac referire la motivele care au stat la baza fundamentării măsurii acordării stimulentelor financiare, în condițiile stipulate de art.4 din Normele interne privind repartizarea fondului constituit potrivit art.25 din Legea nr.146/1997, norme ce au fost aprobate prin Ordinul nr.2404/C/2004.
Totodată, Ministrul Justiției poate acorda, prin ordin, stimulente nominale pentru personalul care participa la activități științifice, organizarea unor evenimente speciale, participarea la elaborarea codurilor sau a altor acte normative complexe sau cu caracter deosebit.
Așa cum bine a reținut și în hotărârea nr. 15/2006, deși textul art. 4 din Normele interne privind repartizarea fondului constituit potrivit art. 25 din Legea nr. 146/1997, constituit potrivit art. 25 din Legea nr. 146/1997, aprobate prin Ordinul nr. 2404/C/2004, nu prevede în mod limitativ criteriile ce stau la baza acordării stimulentelor. Deci, în cazul personalului auxiliar și conex. având în vedere ca în cazul celorlalte profesii nu s-a instituit condiția vechimii în funcție ca în cazul magistraților, se impunea cu prisosință acordarea stimulentului financiar și nu decăderea personalului auxiliar și conex din acest drept în mod nelegal și într-o modalitatea discriminatorie.
Codul Muncii reglementează, în cadrul relațiilor de muncă, principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii. De aceea, orice discriminare directă sau indirectă față de un salariat, bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală, este interzisă. Pe lângă acestea, mai constituie discriminare directă și faptele de excludere, deosebire, restricție sau preferință.
In ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării noastre, prin neacordarea stimulentului financiar, solicită să se cerceteze situația în care se află în raport cu alte categorii socio-profesionale parte ale sistemului juridic, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor, diferențiate, din perspectiva Ordinului Ministerului Justiției nr. 1921/C/2005 cu referire la textul art. 4 din Normele interne privind repartizarea fondului constituit potrivit art. 25 din Legea nr. 146/1997, aprobate prin Ordinul nr. 2404/C/2004, toate cu referire la dispozițiile art. 16 alin. (1), 11 și 20 din Constituție și art. 14 din, cu aplicarea art. 5 din Codul Muncii.
In cauza de față, este de netăgăduit apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție, ca unități bugetare, motiv pentru care trebuie reținut că potrivit art. 2 din Ordinul ministrului Justiției nr. 1921/C/15.12.2005, stimulentele se acordă cu ocazia sărbătorilor de iarnă, reglementate legal, pentru salariații ministerului, personalul care își desfășoară activitatea în aparatul propriu al acestuia, precum și unor categorii din cadrul instanțelor potrivit art. 4 alin. (1) si (3) din Normele interne, care prevăd criteriile de acordare a stimulentelor, iar Ordinul nr. 1921/C/15.12.2005 face trimitere la aceste norme, art. 2 din Ordinul susmenționat nu motivează în concordanță cu jurisprudența și în contradicție cu principiul non-discriminării neacordarea stimulentului financiar personalului auxiliar și conex, având în vedere și faptul că motivația principală a acordării acestui stimulent este cea referitoare la sărbătorile de iarnă, astfel încât este de neînțeles atitudinea manifestată de către Ministerul Justiției în privința reclamanților, situația de față persistând prin hotărârea dată asupra fondului cauzei în privința reclamanților, întrucât a fost menținută aceeași stare de discriminare de la început.
Potrivit art. 2 din nr.OG 137/2000 prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe baza de rasă, naționalitate, etnie, limba, religie, categorie sociala, convingeri, sex sau orientare sexuala, apartenență la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate, față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități, atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale.
Raportându-se astfel la definiția discriminării data de art. 2, 6, 8 și 19 din nr.OG - prin prisma Ordinului de acordare a stimulentelor financiare se poate lesne constata caracterul discriminatoriu existent la nivelul reclamanților în comparație cu celelalte profesii beneficiare ale dreptului stimulent acordat de Ordinul nr. 1921/C/15.12.2005.
Consideră că prin neacordarea stimulentului, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică ce fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului din justiție.
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ce garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare, art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție, art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la aceasta Convenție ce interzice discriminările; art. 4 din Carta socială europeană revizuită, ratificată prin Legea nr. 74/1999, ce garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2) lit. c) si f), art. 54 alin. (3), art. 65 și art. 155 raportat la art. (1) din Legea nr. 53/2003, ce garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări; art. 20, art. 16 alin. (1), art. 53 și art. 41 din Constituție, ce garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii.
Referitor la petitul cererii privind actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, arată că în conformitate cu prevederile art.1082 civ. și art.161 alin.4 muncii, debitorule este osândit la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, iar în cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea stimulentelor.
Pârâtul inisterul Economiei și Finanțelor a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței și pe fond respingerea acțiunii împotriva acestui pârât.
În motivarea recursului a arătat că în mod greșit instanța de fond a respins excepția necompetenței materiale a instanței și excepția lipsei calității, atâta vreme cât dispozițiile legale incidente sunt foarte clare în sensul admiterii acestor excepții.
Astfel, potrivit art. 36 alin. 2 din OUG 27/ 29.03.2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, competenta soluționării cererilor judecătorilor, procurorilor ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor și ale asistenților judiciari, revine Curții de Apel București.
In ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor și inadmisibilitatea acțiunii, arată că pârâtul nu a avut nici un fel de raporturi juridice cu reclamanții astfel încât aceștia să fie îndreptățiți să se îndrepte direct împotriva acestuia pe calea acțiunii.
Arată că rolul esențial în procesul bugetar și în execuția de casă bugetară revine Guvernului respectiv Parlamentului, potrivit art.17 alin.1 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Parlamentul fiind acela care adoptă legile bugetare anuale și legile de rectificare elaborate de Guvern.
Potrivit art. 20 și 21 din aceeași lege Ministerul Economiei și Finanțelor nici nu are calitatea de ordonator de credite, această calitate având-o ministrul, respectiv conducătorul pârâului de rândul 2.
Mai arată că bugetul pe anul 2008 fost deja adoptat prin Legea nr. 388/31.12.2007 publicată în Of. nr. 902/31.12.2007 iar conform art.4 alin. 1 și alin. 2 din Legea nr. 500/2002, legea bugetară anuală prevede și autorizează pentru anul bugetar, Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi obligat la plata sumelor solicitate. atâta timp cât acestea nu au fost aprobate prin legea bugetară anuală, iar legea bugetară anuală poate fi modificată în cursul exercițiului bugetar numai prin legi de rectificare.
Pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului a arătat că potrivit art.25 alin.2 din Legea nr.146/1997, fondul pentru stimularea personalului din sistemul justiției reprezintă 75% din sumele obținute din recuperarea cheltuielilor judiciare avansate de stat pentru desfășurarea proceselor penale, precum și din amenzile judiciare, prin Ordinul ministrului justiției nr.1921/C/15 dec.2005 s-a aprobat repartizarea unui fond de stimulente financiare pentru personalul din sistemul justiției, propunându-se o valoare individuală medie în sumă brută, diferențiată pe categorii de personal, judecători 1700 lei, consilieri de reintegrare socială și supraveghere 500 lei, funcționari publici 900 lei, personal contractual 500 lei, urmând ca ordonatorul de credite de la nivelul instanțelor să stabilească valoarea reală individuală a stimulentului, în funcție de categoriile menționate.
Dispozițiile cuprinse în Norme au caracter exemplificativ, iar nu limitativ, ceea ce înseamnă că ordonatorul de credite este îndreptățit să evalueze și să stabilească necesitatea stimulării financiare pe baza unor criterii.
Ceea ce nu s-a analizat este natura acestor stimulente, precum și obligativitatea recompensării tuturor judecătorilor în același timp.
În conformitate cu dispozițiile art. 41 din Constituție "Salariații au dreptul la măsuri de protecție socială. Acestea privesc securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege."
Potrivit art. 155 din Codul Muncii "Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri,"
Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: - (i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare -" - art. 1 alin. 2 din nr.OG 137/2000.
Pentru munca prestată de către salariat, angajatorul este obligat să plătească acestuia salariul din care fac parte și sporurile ori alte adaosuri la care este îndreptățit potrivit legii. În schimb, premiile sau stimulentele sunt concepute ca drepturi suplimentare are pot să fie sau nu acordate salariaților în funcție de o serie de criterii pe care angajatorul le poate stabili ca prioritare.
Ca atare, stimulentul financiar nu este un drept conferit de lege cu caracter absolut, nu se confundă cu salariul și nu este un drept care urmează a fi plătit întregului personal din sistemul autorității judecătorești în același timp.
În ceea ce îi privește pe reclamanții personal auxiliar arată că Ordinul Ministrului Justiției nr. 1921/C/15 decembrie 2005, invocat de reclamanți în acțiune, nu a vizat stimularea personalului auxiliar de specialitate, ci doar a altor categorii de personal din cadrul instanțelor judecătorești, precum judecătorii din cadrul judecătoriilor, cu o vechime în funcția de judecător între 0-3 ani, personalul specific serviciilor de protecție socială de pe lângă tribunale, funcționarii publici, personalul contractual.
Nu poate fi vorba de practici discriminatorii câtă vreme ulterior, măsurile de recompensare având ca sursă fondurile prevăzute de Legea nr. 146/1997 au vizat în continuare și personalul auxiliar de specialitate din sistemul autorității judecătorești, categorie de personal ce nu a fost avută în vedere de Ordinul ministrului Justiției nr. 1921/C/15 decembrie 2005.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor invocate, Curtea de Apel constată că recursurile sunt nefondate, urmând să le respingă pentru următoarele considerente:
Referitor la inexistența unei discriminări, se apreciază că în mod judicios a reținut tribunalul că stimulentele salariale solicitate de reclamanți sunt drepturi de natură salarială în sensul art. 155 din Codul Muncii, acestea fiind cheltuieli de personal potrivit art.25 din Legea nr.146/1997. Mai mult, art.2 alin. (1), art.6 lit. a) și c) și art.8 din OG 137/2000 ocrotesc în mod egal toate drepturile sociale acordate în temeiul raportului de muncă.
Așa cum a reținut și prima instanță pârâții au operat o selecție arbitrară între criteriile de acordare a stimulentelor considerând prioritar și peremptoriu criteriul vechimii în funcție până la 3 ani a beneficiarilor, în detrimentul criteriilor de performanță profesională. Acest criteriu exclusivist și discriminatoriu a fost aplicat însă numai judecătorilor, nu și celorlalte categorii de personal, stimulentele acordându-se următoarelor categorii socio-profesionale: pentru întregul personal din aparatul propriu al Ministerului Justiției, indiferent de funcție sau vechime; din cadrul personalului instanțelor judecătorești, numai pentru judecătorii cu o vechime de 0-3 ani, consilierii de reintegrare, funcționarii publici, personalul contractual (aceștia din urmă fără deosebire de vechime).
Drept urmare, în mod legal și temeinic s-a apreciat de către prima instanță că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3 alin. (2) din OG 137/2000, respectiv art.5 lin. (4) din Codul Muncii fiind nelegal nu numai tratamentul discriminatoriu, care presupune intenția directă de a discrimina, dar și impactul discriminatoriu, care presupune o atitudine neutră, care are însă consecințe discriminatorii. Astfel, criteriile după care s-au acordat stimulentele au fost categoria socio-profesională și vechimea în muncă, însă acest din urmă criteriu a fost utilizat numai cu referire la judecători. În același sens s-a statuat și prin Hotărârea nr.15/23.01.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
În consecință, în mod legal tribunalul constatând existența unei discriminări între reclamanți (judecători cu o vechime mai mare de 3 ani) și judecătorii cu o vechime de până la 3 ani, respectiv celelalte categorii socio-profesionale a dispus în temeiul art.27 din OG 137/2000 obligarea pârâților la despăgubiri în cuantum de 1700 lei pentru fiecare reclamant.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului-recurent Ministerul Finanțelor Publice, respectiv Ministerul Economiei și Finanțelor,curtea reține că aceasta este nefondată.
Prin sentința atacată, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale către reclamante.
Este vorba de obligația ce îi revine acestui minister în temeiul Hotărârii Guvernului nr.34/2009, de elaborare a proiectului bugetului de stat pentru anul 2010, de a include în bugetul Ministerului Justiției și Libertăților, a sumelor necesare plății de către Tribunalul Sălaj, la care au fost obligați cei trei pârâți, în favoarea reclamantelor.
Prima instanță nu a afirmat nicidecum că între Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și Libertăților ar exista vreo obligație extralegală de plată pentru drepturi bănești pe care ar trebui să le plătească într-un raport concret de muncă, ci numai de obligațiile care îi revin MFP în virtutea dispozițiilor legale aflate în vigoare, în legătură cu bugetul de stat, izvorâte din Legea nr.500/2002 și din Hotărârea Guvernului nr.34/2009.
În ceea ce privește recursul reclamantelor, Curtea reține că în mod corect tribunalul a reținut că hotărârea nr. 15/23.01.2006 a CNCD nu s-a raportat la categoria profesională a grefierilor, ci doar la judecători. De asemenea, ordinul Ministrului Justiției nr. 1921/C/15 decembrie 2005, invocat de reclamanți, nu vizează stimularea personalului auxiliar de specialitate, ci doar a altor categorii de personal din cadrul instanțelor judecătorești. Mai mult, printr-un ordin distinct, respectiv Ordinul ministrului justiției nr. 1793/C/2006 a fost aprobată repartizarea unui fond destinat stimulării personalului auxiliar de specialitate, fond ce s-a adresat exclusiv acestora.
Pentru aceste considerente, reținând că prima instanță a aplicat corect dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă (invocat de ambii recurenți) nu este întemeiat și, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă urmează să respingă ca nefondate recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții -, -, precum și de pârâții recurenți MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR - prin DGFP C și MINISTERUL JUSTIȚIEI, împotriva sentinței civile nr. 651 din 14 aprilie 2008 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 10 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
- - - - - -
GREFIER
Red.
Dact.Sz.
34 ex./02.12.2009
Președinte:Dana Cristina GîrbovanJudecători:Dana Cristina Gîrbovan, Cristina Mănăstireanu, Ioana
