Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 2413/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2413/R/2009
Ședința publică din data de 10 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Dana Cristina Gîrbovan
JUDECĂTOR 2: Cristina Mănăstireanu
JUDECĂTOR 3: Ioana
GREFIER:
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr. 712 din 21 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, privind și pe reclamanta și pe pârâta intimată CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este realizată.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin motivele de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Instanța, constatând cauza în stare de judecată, o reține în vederea pronunțării.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 712 din 21.04.2008 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, s-a espins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI și în consecință s-a respins acțiunea față de acesta.
S- admis excepția lipsei calității procesuale pasive a CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII B și în consecință s-a respins acțiunea față de acesta.
S-a admis acțiunea formulată de reclamanta împotriva pârâților MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și TRIBUNALUL CLUJ și în consecință:
Au fost obligați pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL CLUJ și TRIBUNALUL CLUJ la plata către reclamantă a diferențelor salariale rezultate din aplicarea majorărilor de 5% începând cu data de 1.01.2007 în raport cu luna decembrie 2006, de 2% începând cu data de 1.04.2007 în raport cu luna martie 2007 și de 11% începând cu data de 1.10.2007 în raport cu luna septembrie 2007, sumelor reactualizate potrivit indicelui de inflație începând cu data de 01.02.2007 și până la data plății efective.
A fost obligat pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B să aloce fondurile necesare plății drepturilor solicitate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că eclamanta este grefier la Judecătoria Gherla
Instanța specializată în litigii de muncă este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000, în calitatea reclamantei de persoană discriminată, aceasta are dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun.
Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care este încadrată în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii, în acest sens pronunțându-se în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară.
În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art. 1 alin. 2 și art. 295 alin. 1 Codul muncii, care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților, precum și ale art. 5 din Codului muncii, care interzice discriminarea în raporturile de muncă.
Instanța a reținut că reclamanta face parte din categoria personalului auxiliar din unitățile autorității judecătorești, unități bugetare, care sunt finanțate de la bugetul de stat, raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate și de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art. 295 alin. 2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantei, prin neacordarea majorărilor salariale anuale, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanta în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanta, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul muncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003.
Deci, reclamanta se află în aceeași situație, sub acest aspect, ca și restul personalului din sistemul bugetar.
Însă, printr-o o serie de acte normative (de exemplu: G nr. 10/2007, G nr. 11/2007, G nr. 16/2007, G nr. 27/2007, Legea nr. 232/2007, G nr. 8/2007, G nr. 20/2007, G nr. 23/2007), personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau indemnizațiilor.
Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio - profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art. 1 din nr.OG 10/2007); judecătorii Curții Constituționale (art. 1 din nr.OG 10/2007); personalul asimilat demnitarilor publici (art. 3 alin. 3 din nr.OG 10/2007); personalul din unitățile de cult religios (art. 19 din nr.OG 10/2007); personalul Curții de Conturi (art. 2 din nr.OG 27/20007); personalul contractual din unitățile bugetare (art. 1 din nr.OG 10/2007); personalul auxiliar din justiție (art. 31 din nr.OG 8/2007); personalul didactic și didactic auxiliar (art. 1 din nr.OG 11/2007), personalul din aparatul Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare și a institutelor culturale din străinătate (art. 1 din nr.OG 16/2007); funcționarii publici (articolul unic, pct. 5 din Legea nr. 232/2007); personalul din unitățile sanitare publice (art. 1 pct. 3 din nr.OG 23/2007); funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare (art. 1 din nr.OG 20/2007).
de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art. 29 - 32 din Legea nr. 24/2000 și potrivit art. 6 din Legea nr. 52/2003) au ca și numitor comun, în esență, fundamentul necesității acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006, precum și tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creșterii inflației.
Trebuia subliniat în mod deosebit că, în nici un caz, temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecție socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamanților, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă și demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curții Constituționale, membrilor Curții de Conturi și altor categorii cu venituri salariale mai ridicate decât cele ale reclamanților.
Cu toate acestea, reclamantei (personal salarizat prin G nr. 27/2006) nu i-a fost acordat, în mod discriminatoriu, adaosul salarial constând în majorările salariale anuale pe anul 2007, omisiune care s-a repercutat mai pregnant asupra acestora, deoarece spre deosebire de majoritatea restului personalului bugetar, reclamanta nu pot obține (datorită incompatibilităților, interdicțiilor și incapacităților legale) alte venituri decât cele salariale, care însă, le-au fost erodate de creșterea indicelui prețurilor de consum, la fel ca și în cazul celorlalte salarii bugetare.
Nu corespunde adevărului faptul că prin Legea nr. 45/2007, indemnizațiile reclamanților ar fi fost majorate la fel ca și în cazul celorlalți bugetari, deoarece această lege nu indexează indemnizațiile de încadrare ale reclamantei. Dimpotrivă, această lege nu face decât să reinstituie sporul de vechime în favoarea reclamanților, tocmai datorită constatării de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a unei alte discriminări a categoriei socio-profesionale a reclamantei.
Instanța a constatat că este inadmisibilă operarea unei noi discriminări (constând în neacordarea majorărilor anuale destinate contracarării erodării salariilor datorită creșterii prețurilor de consum și a inflației) sub pretextul înlăturării unei discriminări preexistente (cea a neacordării sporului de vechime).
În concluzie, cu alte cuvinte, unul și același element (constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație (a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indexările salariale anuale.
Din moment ce reclamanta este într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanta nu poate fi tratată diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același: creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului al indexării anuale, și anume existența obligației de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse de devalorizare, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în aceste condiții și a plății în moneda națională (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio - profesionale.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, acoperirea efectelor negative ale creșterii prețurilor de consum și ale inflației, etc.).
În concluzie, prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările anuale, reclamanta este în mod evident și grav discriminată, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor nr.OG137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța va aplica, doar prin analogie, procentele de majorări prevăzute de art.1 din nr.OG10/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Reclamanta a mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii. În acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor și adaosurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Referitor la chemarea în judecată a Guvernului României instanța reține excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, Guvernul fiind un organ colegial fără personalitate juridică. Potrivit prevederilor Legii nr. 90/2001 modificată și completată, raporturile juridice în care participă Guvernul nu pot fi de natură civilă ci numai administrativă, fiind raporturi de putere ce apar în sfera relațiilor sociale reglementate de normele dreptului administrativ.
Cu privire la chemarea în judecată a CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia și a respins acțiunea față de acesta, reținând că reclamanții nu au nici un raport juridic cu acesta.
În legătură cu cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța a găsit-o întemeiată, urmând admiterea sa.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din nr.HG 208/2005 și ale art.3 din nr.HG 386/2007. Având în vedere aceste prevederi legale, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a ministerului și a inadmisibilității acțiunii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței atacate și pe cale de consecință respingerea acțiunii reclamantei față de acesta.
În drept a invocat prevederile art.304 pct.9 și 3041.pr.civ.
În motivarea recursului pârâtul a arătat că nu a avut nici un fel de raporturi juridice cu reclamanta-intimată, astfel încât aceasta să fie îndreptățită să se îndrepte direct împotriva acesteia pe calea acțiunii ce face obiectul prezentului dosar.
Drepturile salariale solicitate de intimata-reclamantă pot privi doar pe comitentul acestora și nicidecum pe Ministerul Economiei și Finanțelor, care nu are competență în aprobarea bugetului, operațiunea care reprezentând o problemă de stat a fost dată de legiuitor în competența Parlamentului.
Rolul esențial în procesul bugetar și în execuția de casă bugetară revine Guvernului, respectiv Parlamentului, potrivit art.17 alin.1 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Parlamentul fiind acela care adoptă legile bugetare anuale și legile de rectificare elaborate de Guvern.
rolul Guvernului la art.18 din aceeași lege, stabilește că acesta asigură însăși elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale și transmiterea acestora spre adoptare Parlamentului, precum și supunerea spre adoptare Parlamentului a proiectelor legilor de rectificare bugetară și a contului general anual de execuție.
Admiterea cererii formulate împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor, în nume propriu, ar echivala cu obligarea acestuia la plata din bugetul propriu (și nu din bugetul statului) a unor sume reprezentând drepturi salariale acordate unor persoane care nu se număra printre angajații Ministerului Economiei și Finanțelor, încălcându-se astfel regulile prevăzute la art.14 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice și art.20 și 21 din aceeași lege.
Bugetul pe anul 2008 fost deja adoptat prin Legea nr.388/2007 publicată în Monitorul Oficial nr.902/31.12.2007, iar conform art.4 alin.1 și alin.2 din Legea nr.500/2002, legea bugetară anuală prevede și autorizează pentru anul bugetar, veniturile și cheltuielile, prin buget, în cadrul cărora se angajează, se ordonanțează și se efectuează plăți, acestea reprezentând limita maximă care nu poate fi depășită. Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi obligat la plata sumelor solicitate atât timp cât acestea nu au fost aprobate prin legea bugetară anuală. Iar legea bugetară anuală poate fi modificată în cursul exercițiului bugetar numai prin legi de rectificare, legi care, potrivit art.17 alin.1, sunt elaborate de Guvern în contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta și adoptate de Parlamentul României.
Nereglementarea din punct de vedere legal a creșterilor salariale acordate în anul 2007, la anumite categorii de salariați bugetari și pentru grefieri din cadrul Judecătoriei Gherla, nu constituie un motiv de discriminare, așa cum prevăd dispozițiile nr.OG 137/2000, art. 2 și 6.
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs și Ministerul Justiției, solicitând prin prisma motivelor prevăzute de art.304 pct.4, 7 și 9.pr.civ. admiterea acestuia, casarea sentinței, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În motivarea recursului pârâtul arătă că instituirea acestor drepturi în beneficiul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și neprevederea, ori prevederea în alt cuantum, în beneficiul altei categorii profesionale reprezintă o problemă de legiferare, este vorba despre opțiunea legiuitorului, întrucât numai el are dreptul să reglementeze criteriile de determinare a cuantumului indemnizațiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, precum și a sporurilor sau adaosurile la indemnizațiile și salariile de bază și drept urmare doar legiuitorul este cel care poate aprecia și stabili dacă și ce creșteri se acordă anumitor categorii de salariați.
Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă în cauză întrucât potrivit art.1 din HG nr.83/2005 privind organizarea și funcționarea acestuia, nu deține atribuții în domeniul stabilit politicii salariale și, cu atât mai puțin, în domeniul corelării creșterii salariale solicitate de către reclamantă.
Potrivit art.1 par.III pct.4 din Legea nr.502/2006 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, Guvernul a fost instituția abilitată de către Parlament de a emite ordonanțe în domeniul salarizării, inclusiv în domeniul reglementării creșterilor salariale acordate în sectorul bugetar în anul 2007.
În acest sens, prin Legea nr.373/2007 Guvernul a fost abilitat să emită ordonanțe în același domeniu în anul 2008.
Prin urmare, Ministerul Justiției nu se află în culpă în ceea ce privește majorările salariale pretinse și acordate intimatei-reclamante și neavând nici o atribuție în acest sens, nu se poate reține legitimarea procesuală pasivă.
Pe de altă parte, prin nr.OG 8/2007, aprobată prin Legea nr.247/2007, legiuitorul a acordat personalului auxiliar de specialitate creșteri salariale pentru anul 2007, în trepte, prin majorarea coeficientului potrivit Anexei 1, b și c începând cu 1 ianuarie 2007 - 31 martie 2007, 1 aprilie 2007-30 septembrie 2007 și respectiv 1 octombrie, în consecință personalul auxiliar de specialitate a beneficiat de creșteri salariale pe anul 2007, neputând beneficia și de drepturile altor categorii profesionale.
Prevederea unor drepturi în beneficiul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și de neprevederea sau dimpotrivă prevederea, însă într-un cuantum, în beneficiul altei categorii profesionale, de asemenea retribuită de la bugetul de stat, este o opțiune a legiuitorului și nu se poate reține tratamentul diferențiat, câtă vreme sunt în discuție situații obiectiv diferite, particulare.
În speță, nu este vorba de persoane aflate în situații analoage sau comparabile. Reclamanta este salarizată în temeiul unei legi speciale, drepturile salariale și alte drepturi de care beneficiază sunt stabilite exhaustiv în cuprinsul acesteia, neputând beneficia de alte drepturi neprevăzute în favoarea personalului auxiliar de specialitate, astfel cum nici alte categorii profesionale nu beneficiază de drepturile reglementate de legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate.
Aflându-se între categoriile profesionale care în cursul anului 2007 au beneficiat de majorări salariale, decizia luată la nivelul Guvernului de a nu mai acorda și alte majorări în cursul anului, prin creșterea valorii de referință salarială, nu reprezintă o situație care să fi avut drept rezultat plasarea personalului auxiliar de specialitate într-o stare de discriminare prin nerespectarea dreptului la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
OG nr. 137/2000 se referă la acte sau fapte, acțiuni ori omisiuni prin care se restrânge exercițiul în condiții de egalitate a unor drepturi recunoscute de lege, iar nu la reglementări cuprinse în legi sau ordonanțe.
de a analiza un tratament discriminatoriu instituit prin dispoziții legale aparține altor organe, potrivit dispozițiilor din Constituția României, însă se precizează că nici Curtea Constituțională nu are competența de a se pronunța asupra lipsei unei reglementări.
Reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane exced cadrul legal stabilit prin OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.
În măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradicție cu dispozițiile art.16 din Constituție, există posibilitatea ca într-un litigiu de competența instanțelor judecătorești cei interesați să invoce excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi legale.
În cazul de față, este cert că nu poate fi vorba despre existența vreunei comparabilități sau, cu atât mai puțin, a unei analogii, între situația personalului auxiliar de specialitate și celelalte categorii de personal din sectorul bugetar care au beneficiat de majorări salariale în temeiul OG nr.10/2007.
În alt motiv de recurs incident în cauză este cel prevăzut de art.304 pct.4 pr.civ. conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Astfel, față de obiectul acțiunii, instanța de fond ar fi trebuit să constate că, asemenea altor categorii profesionale, intimata reclamantă este salarizată în temeiul unei legi speciale care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care aceștia beneficiază.
Or, în cazul de față, obligarea Ministerul Justiției și a celorlalți pârâți la plata unor sume ca urmare a neindexării salariilor reclamantei pe anul 2007, constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.
Instanța de fond, prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare.
Acțiunea are ca obiect acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege sau acțiunea prin care se tinde la modificarea actelor normative este inadmisibilă, în considerarea principiului separației puterilor în stat, în acest sens sunt prevederile art.124 alin.3 din Constituția României.
Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.7 pr.civ. și nu rezultă din motivarea instanței de fond care sunt considerentele pentru care intimata-reclamantă este mai îndreptățită să beneficieze de dispozițiile OG nr.10/2007 și nu de dispozițiilor alte acte normative care acordă indexări salariale, astfel că hotărârea pronunțată este nemotivată.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea reține următoarele:
Recursurile sunt nefondate și urmează a fi respinse ca atare.
Cât privește recursul pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea reține că ste nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurent, având în vedere că prima instanță, admițând acțiunea în contradictoriu cu acest pârât, a înțeles să îl oblige la alocarea fondurilor necesare pentru plata sumelor de bani cuvenite reclamantei, astfel încât nu se pune problema ca prima instanță să fi avut în vedere existența unor raporturi juridice directe între reclamantă și acest pârât. A fost avut în vedere rolul acestui pârât în elaborarea bugetului de stat din grija pentru a se asigura caracterul efectiv al hotărârii pronunțate. Nu se pune problema alocării sumelor necesare achitării drepturilor recunoscute reclamantei din bugetul propriu al acestui minister, ci, așa cum s-a arătat, asigurarea efectuării demersurilor necesare pentru includerea în bugetul de stat, pentru Ministerul Justiției și Libertăților, a sumelor necesare achitării acestor drepturi.
Chiar dacă nu este în atribuția acestui minister adoptarea bugetului, ministerul este cel care elaborează proiectul de buget precum și al legii de rectificare bugetară, astfel încât cu această ocazie se impune a se avea în vedere de către pârât includerea sumelor încuviințate prin prezenta hotărâre în bugetul de stat.
Critica privind situația creată prin pronunțarea unei hotărâri de obligare la plata unor sume care nu au fost aprobate prin legea bugetară anuală nu poate fi reținută, având în vedere că există posibilitatea rectificării legii bugetare, iar pe de altă parte, acest argument vizează momentul punerii în executare a hotărârii, deci nu este pertinent pentru soluționarea cererii pe fond. Obligația de a se pune la dispoziție surse financiare pentru acoperirea drepturilor salariale în discuție este subsecventă celei de a se plăti aceste drepturi de către instanța la care reclamanta își desfășoară activitatea.
În drept, se reține incidența prevederilor art. 14 și 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, art. 1 din nr.OUG 22/2002, nr.HG 34/2009, art. 17.proc.civ.
Raportat la recursul pârâtului Ministerul Justiției și la criticile soluției pe fond din cuprinsul recursului Ministerului Economiei și Finanțelor, Curtea reține:
otivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4.pr.civ. este nefondat.
Nu se poate reține că prima instanță ar fi încălcat atribuțiile conferite puterii judecătorești, anume, că ar fi adăugat la lege prin obligarea la plata unor sume ca urmare a neindexării salariilor reclamantei pe anul 2007.
Sentința pronunțată are bază legală și este expresia activității instanței de aplicare a legii, anume, a dispozițiilor enunțate în cuprinsul ei din nr.OG 137/2000, din Codul muncii și din Constituția României, toate obligatorii pentru instanță. Faptul că nu există un text legal care să instituie în favoarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești dreptul la indexarea salariului nu înseamnă că acordarea acestui drept s-a făcut prin încălcarea atribuțiilor instanței, căci aceasta, tocmai exercitând aceste atribuții, a constat în temeiul legislației în vigoare calificarea neacordării acestor indexări drept o discriminare pasibilă a fi îndreptată prin acordarea de despăgubiri, conform art. 27 din nr.OG 137/2000.
Drepturile bănești acordate prin sentință nu au ca temei un text legal care să le proclame, ci constatarea discriminării și repararea acesteia, prin urmare nu se poate vorbi de o activitate de legiferare a instanței.
Neîntemeiat apare și argumentul conform căruia tribuția de a analiza un tratament discriminatoriu instituit prin dispoziții legale aparține exclusiv Curții Constituționale. Este adevărat că printr-o serie de decizii, printre care și decizia nr. 818 și 819 din 2008 ale Curții Constituționale, s-a statuat că prevederile art.1, art.2 alin.(3) i art.27 alin.(1) din Ordonan a Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea i sanc ionarea tuturor formelor de discriminare, republicat, sunt neconstitu ionale, în sura în care din acestea se desprinde în elesul ă instan ele judec tore ti au competen a ă anuleze ori ă refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ă sunt discriminatorii, i ă le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În speță însă, se constată că dreptul reclamantei la egalitate de tratament față de situația similară în care se află comparativ cu celelalte categorii de salarizați din sistemul bugetar este considerat de prima instanță nu doar prin raportare la OG nr. 137/2000, ci totodată prin trimitere la Directiva 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare în vederea definirii și constatării discriminării directe, la art.2 pct.1 și art.29 pct.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, astfel încât verificarea tratamentului diferențiat al reclamantei în raport de categoriile sociale luate ca termen de comparație se impune în lumina prevederilor legale din legislația internațională care leagă instanțele potrivit art. 20 din Constituția României.
Este deci de competența instanței de a face verificarea situației de discriminare pe care reclamanta o invocă, chiar în situația în care sursa acesteia este indicată ca fiind dispoziții legale. Totodată, despăgubirile solicitate sunt datorate și prin raportare la dreptul comun al muncii (art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție).
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui.
În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează "dreptul la acces la instanță". Deci instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile contra Olandei și Rotaru contra României ).
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).
În privința fondului, Curtea reține că existența discriminării directe a reclamantei rezultă și din dispozițiile: art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din CEDO referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, ceea ce Curtea de Apel apreciază în temeiul considerentelor enunțate anterior că este cazul în prezenta speță.
Art. 2 alin. (2) pct. a) din Directiva 2000/78/CE privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (invocată de reclamantă) prevede că există discriminare în situația în care două persoane aflate în situație asemănătoare sunt tratate în mod diferit. Or, în condițiile în care scopul acordării indexărilor prin nr.OG 10/2007 a fost acoperirea creșterii inflației pe o perioadă determinată, în mod evident reclamanta este discriminată față de persoanele beneficiare ale actului normativ menționat anterior, în condițiile în care inflația afectează în mod similar și veniturile obținute de reclamantă.
Neîntemeiate apar și susținerile că datorită creșterilor salariale acordate în cursul anului 2007 personalului auxiliar de specialitate prin majorarea coeficienților, aceștia nu s-ar afla într-o situație defavorizată față de celelalte categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat. Se constată astfel că nr.OG 8/2007 și Legea nr. 247/2007 nu cuprind creșteri salariale echivalente ca semnificație cu cele solicitate prin acțiune. Astfel, prin nr.OG 8/2007 și Legea nr. 247/2007 sunt prevăzuți anumiți coeficienți de multiplicare pentru calcularea salariilor de bază, mai mari decât cei luați în considerare anterior, în baza Legii nr. 50/1996, în timp ce prin nr.OG nr. 10/2007, actul normativ luat ca termen de comparație de către reclamantă pentru a se constata discriminarea sa, se acordă creșteri salariale pentru acoperirea creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006. Or, așa cum a subliniat și prima instanță, această creștere a indicelui prețurilor bunurilor de consum se reflectă în egală măsură asupra salariului reclamantei, situație în care, în lipsa acordării unei echivalente sume care să acopere și în cazul ei creșterea indicelui prețurilor bunurilor de consum, creșterea salarială acordată prin nr.OG 8/2007 ar deveni iluzorie. În mod evident, acordarea unor coeficienți de multiplicare mai mari decât cei avuți anterior, prin nr.OG 8/2007, a fost determinată de o reevaluare a salarizării personalului auxiliar de specialitate al instanțelor în raport cu celelalte categorii salarizate de la bugetul de stat, nicidecum ca o măsură de prevenire a scăderii relevanței economice a salariului raportat la inflație.
Cât privește susținerea că nu ar exista analogie între situația reclamantei și cea a celorlalte categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat, aceasta nu poate fi reținută. Chiar dacă fiecare categorie profesională astfel salarizată are specificul muncii și deci importanța acesteia, diferită, reflectată astfel în salariul primit, un numitor comun este dat tocmai de faptul că toate aceste categorii sunt salarizate de la bugetul de stat, astfel încât trebuie ca în egală măsură să fie protejate de efectele inflației, pentru ca, respectându-se modul diferit de salarizare, să se mențină semnificația economică a salariului fiecărei atare categorii.
Pe de altă parte, legitimarea procesuală a pârâtului Ministerul Justiției este conferită nu de calitatea de autor al discriminării, ci de calitatea sa de ordonator principal de credite care îi revine conform art.131 alin.2 din Legea nr.304/2004.
Drept urmare se apreciază că nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nu este întemeiat, instanța de fond interpretând corect dispozițiile legale incidente în cauză.
Și ultimul motiv din recursul Ministerului Justiției întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă este apreciat ca nefondat întrucât tribunalul s-a pronunțat în limitele în care a fost investit, reclamanta întemeindu-și acțiunea pe dispozițiile OG 10/2007, astfel încât nu se poate reține că hotărârea de fond nu conține considerentele pentru care reclamanta este mai îndreptățită să beneficieze de dispozițiile nr.OG 10/2007 și nu de dispozițiile altui act normativ care prevede indexări.
Față de toate aceste considerente, Curtea urmează a respinge ca nefondate recursurile formulate, având în vedere și prevederile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 4, 7 și 9 și art. 3041.proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 712 din 21.04.2008 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 10 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
- - - - - -
GREFIER
Red.T/.
5 ex./10.12.2009
Președinte:Dana Cristina GîrbovanJudecători:Dana Cristina Gîrbovan, Cristina Mănăstireanu, Ioana
