Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 2481/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2481/R/2009
Ședința publică din 13 noiembrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Anca Adriana Pop
JUDECĂTORI: Anca Adriana Pop, Carmen Maria Conț
-- -
GREFIER: -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul, împotriva sentinței civile nr. 605 din 9 iunie 2009 Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr-, privind și pe pârâții intimați MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, TRIBUNALUL MARAMUREȘ, CURTEA DE APEL CLUJ și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentantul reclamantului recurent, avocat, din Baroul Maramureș, cu împuternicire avocațială la 4 din dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este introdus în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, la prima strigare a cauzei, reprezentantul reclamantului recurent arată că nu are de formulat alte cereri sau excepții de invocat.
Nefiind de formulat alte cereri sau excepții de invocat, Curtea după deliberare, declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul reprezentantului reclamantului recurent în susținerea recursului.
Reprezentantul reclamantului recurent solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și obligarea intimaților 1-4 să calculeze și să-i plătească recurentului drepturile bănești reprezentând diferențele salariale dintre indemnizația acestuia și indemni-zația acordată funcției similare de la DNA și DIICOT începând cu luna mai 2006 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, dar și în viitor, la valoarea actualizată la data plății efective a drepturilor, în funcție de rata inflației la data plății; obligarea intimatei 4 să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă și obligarea intimatei Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare efectuării plăților datorate reclamantului, fără cheltuieli de judecată. Susține oral motivele dezvoltate pe larg în memoriul de recurs.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.1680/12.12.2008 a Tribunalului Maramureș pronunțată în dosarul nr-, s-a declinat competența de soluționare a acțiunii civile formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, TRIBUNALUL MARAMUREȘ, CURTEA DE APEL CLUJ și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, în favoarea Curții de APEL CLUJ.
Prin încheierea civilă nr.75/D/10.03.2009 a Curții de APEL CLUJ, pronunțată în dosarul nr-, s-a declinat competența de soluționare a acțiunii civile formulate de reclamant, în favoarea Tribunalului Maramureș, reținându-se incidența prevederilor deciziei nr.104/20.01.2009 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art.I și art.II din OUG nr.75/2008.
Prin sentința civilă nr.605 din 9.06.2009 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosarul nr-, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul judecător la Judecătoria Șomcuta Mare împotriva pârâților: Ministerul Justiției, Curtea de APEL CLUJ, TRIBUNALUL MARAMUREȘ, Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Național pentru combaterea Discriminării.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că potrivit art. 11 al. 1 din OUG 27/2006 modificare și completată prin 45/2007 "1) procurorii din cadrul DNA și cei din cadrul DIICOT sunt salarizați potrivit nr. crt. 6-13 de la lit. A din anexă, în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați potrivit legii".
Pct. 6-13 din Anexa la OUG 27/2006 privesc salarizarea procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pe de altă parte, în conformitate cu disp. art. 3 al. 1 din același act normativ "judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora, magistrați asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prev. de art. 86 din 303/2004 republicată cu modificările și completările ulterioare în baza indicelui de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prev. în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanță de urgență".
Din cuprinsul 50/2004 rezultă că DIICOT reprezintă o structură în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și ca atare, salarizarea procurorilor ce își desfășoară activitatea în cadrul DIICOT trebuie să fie identică cu cea a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Acordarea coeficienților de multiplicare 19-23 acestor procurori s-a făcut avându-se în vedere criteriul gradului instanței sau al parchetului unde funcționează în acord cu disp. art. 3 din OUG 27/2006 și art. 74 al. 1 din 303/2004.
Ca atare art. 11 al. 1 din OUG 27/2006 nu constituie o discriminare deoarece acordarea coeficienților de multiplicare 19-23 pentru procurorii din cadrul DIICOT este făcută în considerarea nivelului parchetului unde funcționează aceștia.
Împotriva acestei sentințe reclamantul a declarat recurs în termen legal solicitând instanței admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii civile așa cum a fost formulată.
În motivarea recursului reclamantul a arătat că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală deoarece înfăptuirea actului de justiție impune criterii noi de competență și performanță pentru toate categoriile de magistrați și nu poate fi asigurată în condiții de inegalitate de tratament salarial în cadrul acestor categorii determinate de o apreciere diferită a implicării magistraților și a responsabilităților lor, în înfăptuirea actului de justiție.
Nu este justificată folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați și procurorii DNA, DIICOT, doar apartenența lor la anumite segmente ale înfăptuirii justiției și într-o anumită fază a procesului penal pe criteriul că unele domenii ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit în timp ce activitatea judecătorului ar fi mai puțin expusă unor riscuri nefiind atât de performantă ca cea desfășurată de procurorii DNA, DIICOT.
Criteriul nivelului parchetului și al instanței își pierde orice relevanță față de criteriul vechimii în magistratură care reprezintă condiția esențială a promovării într-o funcție, indiferent dacă este vorba de instanță sau parchet.
Nici criteriul funcției deținute nu are relevanță întrucât nu este posibilă o salarizare identică în baza OUG nr.27/2006 pentru funcții diferite.
În cazul procurorilor DNA DIICOT a fost eliminată în mod privilegiat corelația dintre criteriul nivelului instanței sau parchetului și criteriu vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al instanței/parchetului aceștia fiind salarizați conform nivelului parchetului de pe lângă chiar dacă nu au vechimea necesară.
Drept urmare sunt încălcate criteriile de tratament egal în salarizare, procurorilor DNA și DIICOT asigurându-li-se un sistem de salarizare privilegiat, restul magistraților fiind puși în mod discriminatoriu în imposibilitatea de a beneficia de salarizarea majorată sub pretextul că nu pot accede la nivelul Parchetului de pe lângă
Pe de altă parte nu toți procurorii care activează în structurile DNA și DIICOT funcționează efectiv în cadrul aparatului propriu al Parchetului de pe lângă, întrucât au fost înființate și funcționează și structuri teritoriale la nivelul curților de apel și respectiv tribunale.
Prin urmare, apare ca discriminatorie asimilarea asigurării doar a procurorilor DNA și DIICOT cu salarizarea procurorilor de pe lângă Parchetul de pe lângă, în detrimentul celorlalte persoane salarizate conform OUG nr.27/2006, în acest sens pronunțându-se și, prin decizia în interesul Legii nr.VI/2007.
Sistemul de salarizare este guvernat de principiul egalității de tratament și cel al diferențierii salariilor numai în funcție de nivelul studiilor în raport cu treptele și gradele profesionale dar și cu calitatea și cantitatea muncii. Ca atare principiul egalității de tratament în salarizarea judecătorilor și procurorilor implică recunoașterea acelorași obiective, și elemente de salarizare a tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
Existența discriminării directe a reclamantului rezultă și din dispozițiile art.7, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.7 din Pactul internațional cu privire a drepturile economice sociale și culturale, art.14 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și protocolul XII la convenție, art.5, art.6 a, art.8 art.39 alin.1 lit.a art, 40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 art.155 art.269 muncii, precum și art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituția României.
Pârâtul intimat Ministerul Economiei și Finanțelor prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului ca nefondat și, în consecință, menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică (6-9).
În susținerea poziției procesuale intimatul a arătat că acordarea coeficienților de multiplicare procurorilor DNA, DIICOT s-a făcut avându-se în vedere criteriu gradului instanței sau a parchetului unde funcționează, conform art.3 din OUG nr.27/2006, coroborat cu art.74 alin.1 din Legea nr.303/2004, astfel încât nu se poate reține un tratament diferențiat între aceștia și magistrații de la nivelul judecătoriilor neexistând o situație comparabilă între cele două categorii de magistrați.
Acțiunea reclamantului nu este întemeiată prin prisma dispozițiilor care vizează interzicerea discriminării, dar nici prin prisma jurisprudenței CEDO care este constantă în a aprecia că nu există discriminare decât în situația în care persoane aflate în situații analoge sau comparabile beneficiază de tratament diferențiat care nu au o justificare relativă sau rezonabilă.
Pârâtul intimat Ministerul Justiției și Libertăților prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond (19-22).
În susținerea poziției procesuale pârâtul intimat a arătat că prin decizia nr.818/2008 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.1, art.2 lit.e și art.27 din OUG nr.137/2000 în măsura în care din aceste prevederi s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, astfel încât în speță nu poate fi vorba de existența unei discriminări.
Pârâții intimați TRIBUNALUL MARAMUREȘ, Curtea de APEL CLUJ și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, deși legal citați, nu și-au delegat reprezentant în instanță și nu au depus întâmpinare prin care să își exprime poziția procesuală.
Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, Curtea în temeiul art. 3041.pr.civ. reține următoarele:
Astfel, eclamantul face parte din personalul din sistemul justiției, fiind judecător la Judecătoria Șomcuta Mare.
Instanța de fond este competentă material să soluționeze cauza, deoarece reclamantul pretinde ca este o persoană discriminate astfel încât acesta are dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun.
Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care este încadrat în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii. În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art. 1 alin. 2 și art. 295 alin.1 din Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamantului), precum și ale art. 5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Potrivit Legii nr. 500/2002, a G nr. 208/2005 și a G nr. 386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art. 1 din G nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Cu privire la fondul cauzei, instanța reține că reclamantul face parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin. 2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantului, instanța a cercetat situația în care se află reclamantul în raport cu alte categorii socio-profesionale din cadrul unităților din justiție, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații similare.
Conform art. 11 alin.1 din G nr. 27/2006 și a art. II din Legea nr. 45/2007, procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr. 6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Cercetând sistemul de salarizare instituit prin G nr. 27/2006 este de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din Legea nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.
Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția esențială pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin.1 lit. c din Legea nr. 303/2004).
De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nici o relevanță pentru salarizarea funcționarilor de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiției, Școlii Naționale de Grefieri și Institutul Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din Legea nr. 303/2004), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza G nr. 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).
În al doilea rând, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr. 27/2006, pentru funcții diferite (de exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. A, nr. crt. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Școala Națională de grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art. 11 alin. 2 și 3, art. 16 din OUG nr. 27/2006, lit. A, nr. crt. 28 și lit. B nr. crt. 13 și 10 din anexa ordonanței.
Însă toți cei care dețin o funcție judiciară, de judecător, asistent judiciar sau procuror, trebuie să aibă o vechime în magistratură de peste 3 ani pentru a beneficia de această salarizate prevăzută la lit. A nr. crt. 28 din anexa ordonanței.
Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de G nr. 27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
Totuși, în cazul procurorilor din și, a fost în mod privilegiat eliminată corelația obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin.1 lit. c din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din Legea nr. 304/2004).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, fără a se respecta criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul și li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr. 27/2006, este pus în imposibilitatea, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul și ) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
În plus, nu toți procurorii din cadrul și funcționează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art. 5 alin.1 din G nr. 43/2002 și art. 4 alin.3 din Legea nr. 508/2004. De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că și sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin.1 din OUG nr. 43/2002 și art. 1 din Legea nr. 508/2004.
Mai trebuie arătat și faptul că apartenența procurorilor și la aceste structuri este doar temporară, conform art. 87 alin. 9 și art. 75 alin. 11 din Legea nr. 304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din și are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului.
Mai mult chiar, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. VI/2007, cu forța obligatorie dispusă de art. 329 alin.3 Cod procedură civilă, următoarele: "folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial", iar "distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în senul art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice".
Deci, instanța supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției.
. acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul și CO. care sunt salarizați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției. Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza G nr.27/2006), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională și de locul de muncă.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare).
Deci, reclamantul este supus discriminării întrucât i-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparține la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantului rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin.1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art.155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza G nr. 27/2006 și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii și CO.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii sau
Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului, instanța va aplica, doar prin analogie, prevederile art.11 alin.1 din G nr.27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Reclamantul a mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța a găsit-o admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii.
Apărarea intimaților referitoare la faptul că prin decizia nr.818/03.07.2008 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate a art.1 alin.2 lit.e și art.27 din OUG nr.137/2000 iar prin decizia nr.1325/04.12.2008 a Curții Constituționale s-a reținut că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative va fi înlăturată de C deoarece dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a Curții Constituționale. În ceea ce privește aspectul secundar al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamantul (dar refuzată în mod discriminatoriu reclamanților), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri a reclamantului, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem că, în cauza de față, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.
În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează "dreptul la acces la instanță". Deci instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile contra Olandei și Rotaru contra României ).
Trebuie subliniat faptul că același raționament judiciar, ca și cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forța obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, prin Decizia nr. XXXVI/7 mai 2007, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în situația similară a dreptului complementar la sporul de vechime. Este foarte important de remarcat faptul că, în considerentele acestei hotărâri judecătorești, a fost reținută existența unei decizii a Curții Constituționale prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, în raport de dispozițiile art.16 alin.1 din Constituție (Decizia nr. 284/2001). Și totuși instanța supremă a statuat în sensul existenței și înlăturării discriminării, întemeindu-se direct pe dispozițiile Codului muncii (lege organică) și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Într-adevăr, conform art.124 din Constituție, instanțele judecătorești sunt independente în stabilirea stării de fapt și aplicarea legii în cauzele deduse judecății, existența sau inexistența unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanțelor de judecată. De asemenea, instanțele de judecată sunt independente în aplicarea dispozițiilor art.5, art.1 alin.2 și art.295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale Protocolului nr.12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne (inclusiv față de deciziile Curții Constituționale), conform art.11 și art.20 din Constituție.
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instanțe nefiind condiționate de Curtea Constituțională, pentru a putea pronunța hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalității în drepturi. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, instanța apreciază ca întemeiată cererea reclamantului, în speță, fiind incidente și dispozițiile art. 1082, art. 1084, art. 1039 din Cod civil, precum și art. 269, art.165 și art. 292 din Codul muncii.
Pentru aceste considerente de fapt și de drept Curtea constată că sentința atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 pr,civ. astfel încât în temeiul art.312 alin.1 coroborat cu art.3041pr.civ. va dmite în parte recursul declarat de reclamantul, împotriva sentinței civile nr. 605 din 09 iunie 2009 Tribunalului Maramureș pronunțată în dosar nr-, pe care o modifică în parte, în sensul că, va admite în parte acțiunea formulată de reclamant și, în consecință,va obliga pârâții de rândul 1,2 și 3 să calculeze și să plătească reclamantului drepturile reprezentând diferențele salariale dintre indemnizațiile cuvenite reclamantului și cele cuvenite procurorilor de la DNA și DIICOT, începând cu luna mai 2006 și până la data pronunțării prezentei hotărâri 13.11.2009-, precum și pentru viitor, actualizate la data plății efective, va obliga pârâții 2 și 3 să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului, va obliga pârâtul de rândul 4 să aloce fondurile necesare plății sumelor mai sus arătate, neîncasate de reclamant, menținând sentința în ceea ce privește respingerea acțiunii față de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite în parte recursul declarat de reclamantul, împotriva sentinței civile nr. 605 din 09 iunie 2009 a Tribunalului Maramureș pronunțată în dosar nr-, pe care o modifică în parte, în sensul că, admite în parte acțiunea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, TRIBUNALUL MARAMUREȘ, CURTEA DE APEL CLUJ și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII și în consecință:
Obligă pârâții de rândul 1,2 și 3 să calculeze și să plătească reclamantului drepturile reprezentând diferențele salariale dintre indemnizațiile cuvenite reclamantului și cele cuvenite procurorilor de la DNA și DIICOT, începând cu luna mai 2006 și până la data pronunțării prezentei hotărâri - 13.11.2009 -, precum și pentru viitor, actualizate la data plății efective.
Obligă pârâții 2 și 3 să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului.
Obligă pârâtul de rândul 4 să aloce fondurile necesare plății sumelor mai sus arătate, neîncasate de reclamant.
Menține sentința în ceea ce privește respingerea acțiunii față de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 13 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Anca Adriana Pop, Carmen Maria Conț
--- - --- - -- -
GREFIER
-
RED./MB
23.11.09/8 EX.
Jud.fond:/DM
Președinte:Anca Adriana PopJudecători:Anca Adriana Pop, Carmen Maria Conț
