Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 2500/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2500/R/2009
Ședința publică din 16 noiembrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Laura Dima
JUDECĂTORI: Laura Dima, Sergiu Diaconescu Daniela Griga
: - -
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții și alții împotriva sentinței civile nr. 15 din 9 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosar nr-, privind și pe pârâții intimați TRIBUNALUL MARAMUREȘ, CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în cauză, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de taxa judiciară de timbru și de timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, Curtea, din oficiu, invocă motivul de ordine publică privind excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 05.05.2005-30.06.2005 și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.15 din 09.09.2008, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr- a fost respinsă acțiunea reclamanților, -, -, R, -, -, -, -, -, -, -, -A, G împotriva pârâților TRIBUNALUL MARAMUREȘ, CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamanții solicită instanței, să le fie plătite salarii mai mari decât cele de care beneficiază în prezent, prin recunoașterea de către instanța de judecată a dreptului lor de a beneficia și de majorările salariale acordate în anii 2005-2007 categoriilor profesionale nominalizate în cuprinsul nr.OG9/2000, nr.OG3/2006, nr.OG10/2007.
Atât personalul auxiliar de specialitate cât și ceilalți bugetari funcționari publici, cei care ocupă funcții de demnitate publică, personal contractual sunt categorii profesionale deosebite fiecare având statut propriu și de asemenea sisteme diferite de stabilire a drepturilor salariale, astfel încât este lipsită de temei legal solicitarea reclamanților constând în obligarea la recunoașterea creșterilor salariale care se acordă bugetarilor.
Reclamanții, beneficiază de drepturi stabilite prin legea funciară de salarizare astfel că ei nu pot pretinde în afara legii, alte drepturi reglementate în beneficiul altor categorii, dacă acestea nu se prevăd expres și pentru aceștia.
Acțiunea reclamanților nu poate fi privită a fi întemeiată nici prin prisma normelor generale vizând interzicerea discriminării, prev. de OG nr. 137/2000. De altfel, în conformitate cu modificările aduse acestui act normativ prin OUG nr. 75/11 iunie 2008 sesizările având ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competența de soluționare a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în consecință, această instituție nici nu mai poate fi investită a se pronunța, în calitate de expert, cu privire la o afirmată discriminare salarială raportată la altă categorie de salariați bugetari.
Pe de altă parte, prin mai multe hotărâri (Deciziile nr. 8181,819,800 și 821 din 3 iulie 2008) Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituționale prevederile art. 1, art. 2 alin (3) și art. 27 alin 1 din OG nr. 137/2000, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Sub acest aspect este de reținut și faptul că jurisprudența CEDO este constantă în a aprecia că nu există discriminare decât în situația în care, persoane aflate în situații analoge sau comparabile beneficiază de tratament diferențiat că nu are nici o justificare obiectivă sau rezonabilă. Reclamanții nu sunt în situațiile mai sus arătate, diferențierile salariale invocate având justificări raportate la categorii profesionale deosebite, fiecare având statut propriu și sisteme de funcție diferite de stabilire a drepturilor salariale (cazul THLIMMELOS vs. -2000).
Împotriva acestei hotărâri, reclamanții au declarat recurs prin care au solicitat modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii.
În motivarea recursului reclamanții au arătat că potrivit art. 5 din Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, salariile de bază în sectorul bugetar s-au stabilit pe baza următoarelor elemente: valoarea de referință universală; indicatorii de prioritate intersectorială, exprimați în procente, diferențiați pe domenii de activitate; valori de referință sectoriale,exprimate în lei, rezultate din înmulțirea valorii de referință universală cu indicatorii de prioritate intersectorială; grila de intervale pentru stabilirea salariilor de bază, pentru funcțiile fiecărui sector de activitate.
Potrivit art. 1 din OUG nr.134/1999, aprobată prin Legea nr. 714/2001, începând cu luna septembrie 1999 valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorității judecătorești, reglementată de Legea nr. 50/10096, este egală cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr.154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite precum și pentru administrația publică centrală și locală. Această valoare se corectează periodic în raport cu evoluția prețurilor de consum în condițiile stabilite de prevederile legale pentru sectorul bugetar.
Prin art. 13 alin. 1 din Legea bugetului de stat pe anul 2001 nr. 216/2001, valoarea de referință universală a fost stabilită la 2.444.000 lei, iar indicatorul de prioritate intersectorială pentru funcțiile de demnitate publică alese, numite și asimilate acestora a fost prevăzut ca fiind de 0,62, astfel încât valoarea de referință sectorială rezultată era de 2.444.000 lei x 0,62 = 1.515.280 lei.
Prin legile anuale ulterioare referitoare la bugetul de stat nu au fost prevăzute modificări ale valorii de referință universală sau ale indicatorului de prioritate intersectorială pentru funcțiile de demnitate publică.
Reclamanților li s-au stabilit drepturile de natură salarială pe baza aceleiași valori de referință sectorială, lucru arătat de dispozițiile Legii 50/1996 și OG 8/2007 respectiv de OUG 177/2002 și OUG 27/2006. Este fără putință de tăgadă, voința legiuitorului că în perioada analizată pentru personalul din domeniul justiției indemnizațiile respectiv salariile de bază trebuiau să se stabilească în raport cu aceeași valoare de referință sectorială, astfel că susținerile Ministerului Justiției si a primei instanțe, privind separarea drepturilor salariale ale personalului auxiliar de specialitate cele ale altor categorii profesionale, nu pot fi primite.
Dispozițiile privind valoarea de referință sectorială din actele normative enunțate mai sus trebuie să fie interpretate în sensul că, atât personalul auxiliar de specialitate cât si magistrații au dreptul la stabilirea aceleiași valori de referință sectorială pe baza căreia să se determine ulterior drepturile salariale. Această concluzie duce la consecința logică a luării în considerare a OUG 134/1999 pentru tot personalul din sistemul justiției și implicit a aplicării prevederilor legale privind majorarea sau indexarea drepturilor salariale ale acestui personal în raport cu legile bugetare ce stabilesc indexarea salariilor pentru personalul din administrația publică centrală și locală respectiv pentru persoanele ce ocupă funcții de demnitate publică alese sau numite.
Astfel, prin OUG 177/2002 s-a arătat că, orice prevederi contrare acestui act normativ se consideră abrogate (art. 50 alin.2), dar la momentul la care a fost publicată ordonanța în Monitorul Oficial, dispozițiile art. 1 din OUG 134/1999 nu puteau fi considerate contrare atâta timp cât prin art. 2 din OUG 177/2002 s-a arătat că valoarea de referință sectorială pe baza căruia se stabilesc indemnizațiile magistraților este egală cu valoarea de referință sectorială pe baza căruia se stabilesc indemnizațiile pentru persoanele ce ocupă funcții de demnitate publică alese sau numite, adică exact aceleași prevederi din art. 1 OUG 134/1999.
Legea 347/2003 a modificat dispozițiile acestui articol arătând că indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială prevăzută în anexă, dar acest act normativ nu a prevăzut în mod expres că se abrogă art. 1 din OUG 134/1999.
În plus prin această lege nu s-au reglementat drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate și nici nu a fost modificată valoarea de referință sectorială arătată de OUG 177/2002.
În legătură cu această chestiune a arătat pârâtul Ministerul Justiției că, începând cu 1 ianuarie 2003 persoanele care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite beneficiau de o indemnizație fixă stabilită expres, astfel că nu ar mai fi aplicabile prevederile legate de valoarea de referință sectorială pentru aceste persoane.
Aceste susțineri sunt contrazise chiar de dispozițiile OUG 177/2002 în forma în vigoare până în iulie 2003 care făceau trimitere tocmai la valoarea de referință sectorială pentru persoane ce ocupă funcții de demnitate publică alese sau numite.
Relevantă în cauză este si împrejurarea că până la 1 ianuarie 2005 atât indemnizațiile magistraților cât și salariile de bază ale personalului auxiliar din cadrul instanțelor au fost majorate cu aceleași procente ce au fost acordate pentru tot personalul bugetar OUG 123/2003 indexarea diferențiată a drepturilor salariale având loc începând cu 1 ianuarie 2005 conform OG 9/2005.
Prin acest act normativ Guvernul României a dispus, în baza prerogativelor acordate de parlament, o majorare a drepturilor salariale a personalului din sectorul bugetar dar fără a arăta în cuprinsul actului care este procentul cu care urmează a fi indexate aceste drepturi salariale.
Se mai constată că, abia în anexa 7 la acest act normativ sunt înscrise procentele de 25% de majorare cu privire la salariile celor din administrația publică centrală de specialitate și respectiv din administrația publică locală.
Pentru persoanele ce ocupau funcții de demnitate publică alese și numite inclusiv pentru magistrații de la Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) nu s-a consemnat nici un procent de majorare a drepturilor salariale. În urma aplicării dispozițiilor legale privind majorarea drepturilor salariale ale persoanelor ce ocupă funcții de demnitate publică alese și numite cât și ale magistraților de la ÎCCJ, se constată că în fapt începând cu 1 octombrie 2005 drepturile salariale ale acestora s-au majorat tot cu un procent de 25%, o parte din acest procent fiind acordat de la 1 ianuarie 2005, respectiv 45% din creșterea salarială (art. 3 alin. 2 din OG 9/2005).
Deci indemnizațiile pentru persoanele ce ocupau funcții de demnitate publică alese, numite și asimilate acestora au crescut cu 25% începând cu 1.10.2005 iar conform art. 3 alin. 5 din OG nr. 9/2005, începând cu luna ianuarie 2005 s-a acordat 45% din creșterea rezultată ca diferență între indemnizația stabilită potrivit anexelor acestei ordonanțe și indemnizația avută în luna decembrie 2004. "
Au fost majorate și indemnizațiile judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție cu același procent de 25%.
Conform art. 1 din OUG 134/1999 acest procent de majorare de 25 % trebuia să li se acorde si reclamanților în calitate de personal auxiliar din cadrul instanțelor, iar drepturile salariale ale acestora trebuiau stabilite în raport cu valoarea de referință sectorială de 264,7 lei începând cu 1 ianuarie 2005 și de 297,4 lei începând cu 1 octombrie 2005 în raport cu valoarea de referință sectorială de 2.380.000 lei la data de 31.12.2004.
În ceea ce privește drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate pentru anul 2007, Ministerul Justiției a arătat că reclamanții au beneficiat de o majorare a coeficienți lor de multiplicare, astfel că nu mai pot beneficia de o indexare a drepturilor salariale ce s-ar fi acordat altor categorii sociale.
Nu poate reține nici acest punct de vedere deoarece așa cum s-a arătat mai sus nu se poate disocia valoarea de referință sectorială ce ar trebui stabilită pe baza actelor aplicabile magistraților față de valoarea stabilită pentru personalul auxiliar de specialitate, aceasta fiind unică pentru sistemul justiției.
De altfel în tot textul OG 8/2007 nu există nici o prevedere prin care să se arate că în anul 2007 se indexează drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate, cât și ale personalului conex din cadrul instanțelor.
Pentru rațiuni de identitate juridică, OG 10/2007 ce reglementează creșterile salariale ce s-au acordat în anul 2007 personalului bugetar, trebuie aplicată atât magistraților cât și personalului auxiliar de specialitate, motivat de faptul că, pentru acest an în mod nejustificat au fost eliminați atât magistrații cât și cei ce ocupau funcții de personal auxiliar de specialitate și personal conex din cadrul instanțelor, de la beneficiul art. 1 din OUG 134/1999 ce prevedea în mod expres că drepturile salariale trebuie indexate conform legilor bugetare aplicate pentru persoanele din administrația publică locală și centrală, cât și persoanelor ce ocupă funcții de demnitate publică alese și numite.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului arătând că reclamanții nu sunt beneficiarii actelor normative de care se prevalează.
Pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, invocând inadmisibilitatea acțiunii ca efect al Deciziilor nr.821 din 2008 și nr.1325/2008 ale Curții Constituționale.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel constată următoarele:
În mod greșit a reținut instanța de fond că reclamanții nu sunt discriminați în raport de beneficiarii OG 10/2007, respectiv personalul bugetar salarizat potrivit OUG 24/2000 și persoanele care îndeplinesc funcții de demnitate publică.
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din CEDO referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, ceea ce Curtea de Apel apreciază în temeiul considerentelor enunțate anterior că este cazul în prezenta speță.
Art. 2 alin. (2) pct. a) din Directiva 2000/78/CE privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (invocată de reclamanți) prevede că există discriminare în situația în care două persoane aflate în situație asemănătoare sunt tratate în mod diferit. Or, în condițiile în care scopul acordării indexărilor prin OG 10/2007 a fost acoperirea creșterii inflației pe o perioadă determinată, în mod evident reclamanții sunt discriminați față de persoanele beneficiare ale actului normativ menționat anterior, în condițiile în care inflația afectează în mod similar și veniturile obținute de reclamanți.
De asemenea, se mai reține că în temeiul OUG 75/2008 s-a dispus, fără a se proceda la executarea silită, plata parțială a acestor drepturi salariale.
Referitor la Decizia nr.1325/2008 a Curții Constituționale reținută de tribunal drept temei pentru respingerea acțiunii reclamanților se constată că obiectul prezentei cauze îl reprezintă acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci nu s-a solicitat instanței: să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție. Deci, dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a Curții Constituționale.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem că, în cauza de față, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.
Acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează "dreptul la acces la instanță". Deci instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile contra Olandei și Rotaru contra României ). De asemenea, instanțele de judecată sunt independente în aplicarea dispozițiilor art.5, art.1 alin.2 și art.295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale Protocolului nr.12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne (inclusiv față de deciziile Curții Constituționale), conform art.11 și art.20 din Constituție.
În fine, Decizia nr.1325/2008 și Decizia nr.821/2008 ale Curții Constituționale se referă doar la aplicarea și interpretarea OUG nr.137/2000 care nu reprezintă decât temeiul de drept național invocat prin acțiune de reclamantă, care însă se prevalează și art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, art.1 din Protocolul nr.12 din aceeași Convenție și art.11 și art.20 din Constituție.
Or, în mod evident deciziile Curții Constituționale nu restrâng posibilitatea instanței de judecată de a aplica norme internaționale, care au forță ierarhică superioară legislației naționale, conform art.20 din Constituția României.
Pentru aceste considerente, apreciind că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile legale menționate anterior, Curtea reține incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În consecință, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 312 alin. (1) și (3) Cod procedură civilă se va admite în parte recursul declarat de reclamanții împotriva sentinței civile nr. 15/09.09.2008 pronunțate în dosar nr- al Curții de Apel Cluj care va fi modificată după cum urmează:
În prealabil, Curtea va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 05.05.2005-30.06.2005, având în vedere că reclamanții au formulat acțiunea la data de 14.07.2008, astfel încât, în raport de termenul de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 283 alin. 1 lit. c Codul Muncii și de scadența drepturilor salariale care este luna următoare celei pentru care sunt datorate, pretențiile anterioare datei de 01.07.2005 sunt prescrise.
Se va admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții și în consecință, se vor obliga pârâții de ordinul 1-3 să plătească reclamanților, în raport de activitatea efectiv desfășurată, diferențele de drepturi salariale calculate în funcție de următoarele valori de referință sectorială:
- pentru perioada 01 iulie 2005 - 30 septembrie 2005, la valoarea de referință sectorială de 264,7 lei, conform OG nr. 9/2005,
- pentru perioada 01 octombrie 2005 - 31 ianuarie 2006, la valoarea de referință sectorială de 297,4 lei, conform OG nr. 9/2005,
- pentru perioada 01 februarie 2006 - 31 august 2006, la valoarea de referință sectorială de 312,3 lei, conform OG nr. 3/2006,
- pentru perioada 01 septembrie 2006 - 31 decembrie 2006, la valoarea de referință sectorială de 331,0 lei, conform OG nr. 3/2006,
- pentru perioada 01 ianuarie 2007 - 31 martie 2007, la valoarea de referință sectorială de 358,0 lei, conform OG nr. 10/2007,
- pentru perioada 01 aprilie 2007 - 30 septembrie 2007, la valoarea de referință sectorială de 365,0 lei, conform OG nr. 10/2007,
- pentru perioada 01 aprilie 2007 - 30 septembrie 2007, la valoarea de referință sectorială de 365,0 lei, conform OG nr. 10/2007,
- pentru perioada 01 octombrie 2007 - 1 aprilie 2008, la valoarea de referință sectorială de 405,0 lei, conform OG nr. 10/2007 și drepturile salariale efectiv plătite.
În baza art.1088 Cod civil, pârâții vor fi obligați să plătească dobânda legală aferentă drepturilor salariale menționate anterior începând cu data de 14.07.2008 până la data plății efective.
În temeiul art. 1 și 3 din Decretul 92/1976 se va obliga pârâtul Tribunalul Maramureș să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților.
Se va obligă pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE să aloce fondurile necesare plății sumei datorate reclamanților.
În acest sens, Curtea reține că potrivit art.15 din HG nr.83/03.02.2005, publicată în Monitorul Oficial, partea I din 11.02.2005, instanțele judecătorești sunt instituții publice din sistemul justiției, finanțate de la bugetul de stat.
De asemenea, art.118 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, stipulează că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Totodată, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție iar potrivit art.3 alin.1 pct.2 din HG nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: " elaborează proiectul bugetului de stat al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare".
Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, în lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata diferențelor bănești solicitate.
Ministerul Economiei și Finanțelor este cel care are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborare a proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Totodată, legea instituie răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru realizarea bugetului de stat după aprobarea acestuia de Parlament, precum și pentru luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului.
Pe cale de consecință, Ministerul Economiei și Finanțelor are calitatea procesuală pasivă în virtutea calității sale de instituție publică cu rol, de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.
Într-adevăr, Ministerul Economiei și Finanțelor este și ordonator principal de credite pentru bugetul de venituri și cheltuieli proprii și ale unităților subordonate, la fel ca și Ministerul Justiției, calitate care nu îi permite utilizarea creditelor bugetare aprobate pentru finanțarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite conform prevederilor art.47 alin.4 din Legea nr.500/2002 respectiv plata salariilor altei instituții publice.
Însă Ministerul Economiei și Finanțelor este chemat în judecată în considerarea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice, în temeiul căreia exercită anumite funcții specifice referitoare la derularea procedurii bugetare (întocmirea proiectului bugetului de stat, executarea și încheierea exercițiului bugetar).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite în parte recursul declarat de reclamanții reclamanților, -, -, R, -, -, -, -, -, -, -, -A, G împotriva sentinței civile nr. 15/09.09.2008 pronunțate în dosar nr- al Curții de Apel Cluj pe care o modifică după cum urmează:
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 05.05.2005 - 30.06.2005 și în consecință respinge acțiunea pentru această perioadă.
Admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții reclamanților, -, -, R, -, -, -, -, -, -, -, -A, în contradictoriu cu pârâții CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL MARAMUREȘ, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, și în consecință, obligă pârâții de ordin 1-3 să plătească reclamanților în raport de activitatea efectiv desfășurată, diferențele de drepturi salariale calculate în funcție de următoarele valori de referință sectorială:
- pentru perioada 01 iulie 2005 - 30 septembrie 2005, la valoarea de referință sectorială de 264,7 lei, conform OG nr. 9/2005,
- pentru perioada 01 octombrie 2005 - 31 ianuarie 2006, la valoarea de referință sectorială de 297,4 lei, conform OG nr. 9/2005,
- pentru perioada 01 februarie 2006 - 31 august 2006, la valoarea de referință sectorială de 312,3 lei, conform OG nr. 3/2006,
- pentru perioada 01 septembrie 2006 - 31 decembrie 2006, la valoarea de referință sectorială de 331,0 lei, conform OG nr. 3/2006,
- pentru perioada 01 ianuarie 2007 - 31 martie 2007, la valoarea de referință sectorială de 358,0 lei, conform OG nr. 10/2007,
- pentru perioada 01 aprilie 2007 - 30 septembrie 2007, la valoarea de referință sectorială de 365,0 lei, conform OG nr. 10/2007,
- pentru perioada 01 octombrie 2007 - 31 decembrie 2007, la valoarea de referință sectorială de 405,0 lei, conform OG nr. 10/2007 și drepturile salariale efectiv plătite.
Obligă pârâții să plătească dobânda legală aferentă drepturilor salariale menționate anterior începând cu data de 14.07.2008 până la data plății efective.
Obligă pârâtul Tribunalul Maramureș să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Obligă pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății sumei datorate reclamanților.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Laura Dima, Sergiu Diaconescu Daniela Griga
- - - - - -
GREFIER
- -
Red./
7 ex./04.12.2009
Președinte:Laura DimaJudecători:Laura Dima, Sergiu Diaconescu Daniela Griga
