Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 2603/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2603/R/2009
Ședința publică din 20 noiembrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Carmen Maria Conț
JUDECĂTORI: Carmen Maria Conț, Ioan Daniel Chiș
-- -
GREFIER:
S-au luat în examinare recursul declarat de pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SĂLAJ, recursul declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, recursul declarat de pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ și recursul declarat de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, PRIN S, împotriva sentinței civile nr. 656 din 10 aprilie 2009 Tribunalului Sălaj, pronunțată în dosar nr-, privind și pe reclamanții intimați, și, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale, spor confidențialitate.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta pârâtului recurent Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ, consilier juridic, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile sunt introduse în termen legal, au fost comunicate intimaților și sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, instanța constată că prin memoriile de recurs ( 2 verso, 7, 11, 18), în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 pr.civ. pârâții recurenți au solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
Reprezentanta pârâtului recurent Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ, consilier juridic depune la dosar delegație și arată că nu are de formulat alte cereri sau excepții de invocat.
Nefiind de formulat alte cereri în sau excepții de invocat, Curtea după deliberare, declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reprezentantei pârâtului recurent Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ cu privire la recursurile declarate în cauză.
Reprezentanta pârâtului recurent Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ solicită admiterea recursului declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ așa cum a fost formulat în scris, pentru motivele dezvoltate pe larg în memoriul de recurs, fără cheltuieli de judecată. Solicită admiterea recursurilor declarate de pârâții Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL SĂLAJ și MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și respingerea recursului declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin S, întrucât vizează și lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor.
CURTEA:
Prin încheierea civilă nr.70/D/03.03.2009 a Curții de APEL CLUJ, pronunțată în dosarul nr-, s-a declinat competența de soluționare a acțiunii civile formulată de reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâții PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SĂLAJ, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, PRIN S având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale, in favoarea Tribunalului Sălaj.
Prin decizia civilă nr.656 din 10 aprilie 2009 a Tribunalului Sălaj, pronunțată în dosarul nr- s-a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor invocată de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului
S-a admis acțiunea reclamanților, și, în contradictoriu cu CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, și au fost obligați pârâții PARCHETUL de pe lângă ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE și JUSTIȚIE, PARCHETUL de pe lângă CURTEA DE APEL CLUJ, PARCHETUL de pe LÂNGĂ TRIBUNALUL SĂLAJ și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL de pe lângă ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE și JUSTIȚIE, să calculeze și să plătească drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul brut de bază, actualizat cu indicele de inflație începând cu data de 1 iulie 2008 pentru reclamanții, și, și cu 15 iulie 2008 pentru reclamantul până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești, precum și pentru viitor.
Pârâtul Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL SĂLAJa fost obligat să înscrie în carnetele de muncă sporul de confidențialitate de 15% pentru reclamanții, și începând cu 1 iulie 2008 și cu 15 iulie 2008 pentru reclamantul și pentru viitor.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile necesare plății sporului de confidențialitate de 15% către reclamanți.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanții fac parte din categoria magistrați din cadrul instanțelor judecătorești, fiindu-le impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Potrivit art. unic pct. 1 din Legea nr. 444/2006 pentru aprobarea nr.OG 19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul sau avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță beneficiază de un spor lunar de 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază, cu încadrarea în limitele bugetare aprobate.
Conform art. 15 din nr.OG 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici s-a prevăzut că sporul de confidențialitate în cuantum de până la 15% se acordă atât categoriilor de funcționari publici prevăzute în Legea nr. 444/2006 cât și funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază, precum și funcționarilor publici din cadrul Administrației prezidențiale, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministerului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
Prin art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, modificată prin Legea nr. 405/2002 s-a acordat sporul de confidențialitate de până la 15% membrilor plenului și altor categorii de personal din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării banilor.
Aceste acte normative enumerate mai sus prevăd acordarea unui spor de confidențialitate către o serie de categorii de personal, excluzând fără nici un temei magistrații și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești, care de asemenea au ca obligație profesională păstrarea confidențialității.
Astfel, conform art. 15 alin. 1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/24 august 2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor, judecătorii și procurorii au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate. În cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial, judecătorii și procurorii sunt obligați să păstreze materialele respective în incinta instanței sau a parchetului și să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege și regulament.
Această obligație, reprezintă obligație de serviciu și pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești.
Conform art. 84 lit. e din Legea nr. 567/2004, republicată, privind statutul personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești, constituie abatere disciplinară nerespectarea confidențialității lucrărilor care au acest statut.
Prin însăși natura sa, activitatea juridică desfășurată de reclamanți implică administrarea și contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări de convorbiri telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, date cu caracter personal ale justițiabililor sau colegilor de serviciu, sesizările adresate organelor statului, veniturile salariale, protecția minorilor, adopții, secretul bancar, secretul economic.
Pentru prezența unei fapte de discriminare trebuie să existe două situații comparabile la care tratamentul aplicat să fie diferit. Tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio profesională.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată, o contraprestație salarială, această obligație fiind implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial. În caz contra ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată.
Este însă de remarcat faptul că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși, pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar. Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamantele nu pot fi tratate diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio profesională din care face parte.
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Referitor la solicitarea privind actualizarea sumelor cuvenite cu indicele de inflație, potrivit prevederilor art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări.
Cu privire la cererea de chemare în judecată a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, instanța o găsește întemeiată, pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 500/2004 Ministerul Economiei și Finanțelor, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite și a bugetului propriu, întocmește proiectele legilor bugetare și proiectul bugetelor pe care le depune la guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an. În același timp, potrivit art. 15 din HG 93/2000 toate instituțiile publice din sistemul jurisdicțional românesc sunt finanțate de la bugetul de stat, aceeași condiție și posibilitate de finanțare fiind cuprinsă și în art.118 din Legea nr.304/2004.
Pe cale de consecință, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor și pârâtul a fost obligat să pună la dispoziție fondurile necesare plății acestor drepturi bănești către reclamanți, deoarece în sarcina sa cade adoptarea proiectului bugetului de stat.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea discriminării, instanța a reținut că acesta, conform art. 16-20 din OG nr. 137/2000 republicată, este instituția abilitată și investită prin lege să aplice dispozițiile legislației în materie de nediscriminare pe teritoriul României, să constate și să sancționeze contravențiile prev. de nr.OG 137/2000 cu toate completările și modificările ulterioare, având competența materială de a se pronunța cu privire la săvârșirea tuturor faptelor de discriminare prin orice metodă și în orice domeniu de activitate. Față de împrejurarea că acest pârât nu are nici un raport juridic cu reclamanții, instanța a respins ca nefondată acțiunea reclamanților față de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea discriminării.
Prin încheierea civilă din 9 iunie 2009 a Tribunalului Sălaj, s-a admis cererea formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ și s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în sentința civilă nr. 656/10.04.2009 a Tribunalului Sălaj, în sensul că s-a trecut corect denumirea pârâtului de rândul IV, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în loc de MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR cum din eroare s-a menționat.
Pentru a pronunța această încheiere, tribunalul a constatat că eroarea este evidentă, având în vedere că prin nr.HG 34/2009 s-a stabilit denumirea instituției MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în loc de MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, motiv pentru care instanța în temeiul art. 281 Cod procedură civilă a admis cererea și a dispus îndreptarea erorii materiale în sensul solicitat.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs în termen legal PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SĂLAJ, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, PRIN S, pârâții solicitând instanței admiterea recursurilor, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
În motivarea recursului propriu pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SĂLAJa arătat că hotărârea atacată este nelegală deoarece art.47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat prin OG nr.83/2000, cu mult înainte de intrarea în vigoare a OUG nr.177/2000 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților.
Legea nr.50/1996 a avut un caracter mult restrictiv și a fost abrogată prin OUG nr.27/1996 fără a reveni asupra sporului de confidențialitate. Conform art.62 alin.3 din Legea nr.24/2000 nu este admis ca prin abrogarea unui act anterior de abrogare să se repună în vigoare actul normativ inițial.
În drept, se invocă prevederile art.312 alin.1 pr.civ.
În motivarea recursului propriu pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE a arătat că reclamanții și-au întemeiat acțiunea și pe dispozițiile OUG nr.137/2000 motiv pentru care dispozițiile acestui act normativ au fost declarate ca fiind neconstituționale prin decizia nr.821 din 03.07.2008 a Curții Constituționale care a reținut că instanțele judecătorești nu au posibilitatea de a anula prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și de a le înlocui cu alte norme de aplicare generală neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății, fiind îndeplinit motivul de recurs prev.de art.304 pct.4 pr.civ.
În mod nelegal prima instanță a dispus plata și pe viitor a drepturilor salariale ale reclamanților adăugând practic la legea specială de salarizare. Acordarea acestor drepturi salariale reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și, în consecință, reprezintă o încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului.
De asemenea, în mod nelegal instanța de fond a acordat reclamanților sporul de confidențialitate de 15 % din salariul de bază depășindu-și astfel atribuțiile puterii judecătorești. Discriminarea invocată de reclamanți și reținută de instanța de fond în raport de alte categorii de personal este utilizată printr-un raționament juridic speculativ, neputând exista nici un fel de discriminare decât în condițiile în care, în sfera acelorași dispoziții imperative ale unui act normativ, două persoane aflate în aceeași situație și în aceleași circumstanțe primesc un tratament juridic diferit, iar diferența nu poate fi susținută de argumente obiective.
Actul normativ pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile a intrat în vigoare începând cu data de 01.02.2006, astfel încât cererea reclamanților contravine principiului neretroactivității legii, în speță, reclamanții au calitatea de magistrații din cadrul Ministerului Public, instituție care face parte din autoritatea judecătorească, astfel încât nu au calitatea de cadre militare în activitate, sau militari angajați pe bază de contract pentru a beneficia de prevederile Legii nr.444/2006, nu au calitatea de funcționari publici cu statut special sau de personal civil într-o instituție militară, astfel încât în mod greșit instanța de fond a apreciat că aceștia sunt discriminați.
În mod greșit prima instanță a dispus plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației deoarece MINISTERUL PUBLIC, Parchetul de pe lângă, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără o bază legală pentru respectiva cheltuială în acest sens fiind respectate prevederile Legii nr.500/2002.
În privința cererii reclamanților de operare a mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate în carnetele de muncă, în mod greșit instanța de fond a aplicat prevederile art.11 alin.2 din Decretul nr.92/1976, deoarece drepturile solicitate de reclamanți nu au caracterul de contribuție tarifară de încadrare sau alte drepturi ce se includ în aceasta.
În drept, recursul se întemeiază pe dispozițiile art.304, pct.4 și pt.9 pr.civ.
Prin propriul recurs pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJa învederat instanței că prin decizia Curții Constituționale nr.821 din 03.07.2008 s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.1, art.2 alin.1 3 și 11 și art.27 din OG nr.137/2000 astfel încât această decizie are o forță obligatorie pentru instanțele judecătorești.
Reclamanții fac parte din sistemul judiciar, iar statutul și sistemul de salarizare al acestora este reglementat prin legi de sine stătătoare care nu prevăd acordarea drepturilor bănești acordate de reclamanți. Reclamanții nu pot fi asimilați cu nici una din categoriile profesionale care beneficiază de sporul de confidențialitate, respectiv cu funcționarii publici cu statut special, militarii sau personalul civil din instituțiile militare, astfel încât hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Prima instanță a utilizat discriminarea invocată de reclamanți în raport cu alte categorii de personal printr-un raționament juridic speculativ deoarece nu sunt îndeplinite condițiile pentru existența discriminării așa cum rezultă din prevederile constituționale și cele ale Curții Europene ale Drepturilor Omului.
În mod greșit instanța de fond a dispus actualizarea sumelor de bani cuvenite reclamanților deoarece potrivit art.14 alin.2 din Legea nr.500/2005 nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta, dacă nu există o bază legală pentru respectiva cheltuială, iar ordonatorii de credite nu pot fi ținuți să execute obligațiile de plată a unor sume cu titlu de actualizare conform indicelui de inflație și dobânda legală acestea fiind lipsite de cauză juridică.
Dispoziția privind operarea în cartea de muncă a mențiunilor corespunzătoare este nelegală deoarece singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă, este retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Instanța a depășit limitele puterii judecătorești când a obligat pârâtul la plata sporurilor și pentru viitor deoarece instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi ci doar să le aplice pe cele deja existente care are girul puterii legislative sau, în anumite cazuri, al puterii executive.
În drept, se invocă prevederile art.304 pct.4 și pct.9 pr.civ.
În motivarea recursului propriu Sai nvocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, deoarece acesta nu poate fi implicat în plata drepturilor solicitate de reclamanți întrucât fondurile sunt asigurate din bugetul Ministerului Public și nicidecum din cel al Ministerului Finanțelor Publice conform Legii nr.500/2002.
Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că hotărârea este nelegală deoarece reclamanții nu pot fi asimilați cu categoriile profesionale care beneficiază potrivit legii de sporuri de confidențialitate deoarece aceștia fac parte din sistemul judiciar, a cărui sistem de salarizare nu prevede drepturile solicitate de reclamanți.
În mod greșit instanța de fond a stabilit existența discriminării deoarece nu sunt îndeplinite cerințele acesteia întrucât voința legiuitorului a fost aceea de a acorda sporul de confidențialitate numai la anumite categorii de persoane, stabilită în mod expres prin OG nr.19/2006, iar magistrații și personalul auxiliar de specialitate nu se încadrează în aceste categorii, motiv pentru care nu sunt îndreptățiți la acordarea acestuia.
Reclamanții intimați, și deși legal citați, nu s-au prezentat personal sau prin reprezentant în fața instanței și nu au depus întâmpinare prin care să își exprime poziția procesuală.
Analizând recursurile declarate de pârâți prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Reclamanții au calitatea de magistrați procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Zalău și, respectiv, în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Simleu-
În această calitate reclamanții sunt salarizați potrivit OUG nr. 27/2006, privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor și procurorilor și a altor categorii de personal din sistemul judiciar.
Prin Decizia nr. XLVI din 2008 pronunțată în Dosarul nr. 27/2008 de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.
Dezlegarea data problemelor de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. 3 teza II Cod procedură civilă.
Este adevărat că dreptul la sporul de confidențialitate de 15%, pretins de reclamanți, nu este prevăzut expres de legislația care reglementează statutul magistraților (Legea nr.303/2004), precum și salarizarea acestuia (OUG nr.27/2006), astfel încât dreptul litigios nu îndeplinește cerința de a fi ocrotit de lege, însă nu este mai puțin adevărat că soluția de admitere a acțiunii de către instanța de fond s-a bazat pe reținerea unei stări de discriminare între personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor și alte categorii profesionale (personal militar și funcționari publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, funcționarii publici, salariații Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării).
Reclamanții deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 5 din Codul muncii, în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, fiind interzisă atât discriminarea directă, cât și cea indirectă.
În același timp, conform art. 155 din Codul muncii, act normativ aplicabil și reclamanților, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, iar art. 154 alin. 3 din același act normativ prevede că la stabilirea și acordarea salariului este interzisă orice discriminare.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă a excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamantele).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost prestată de reclamanți în condiții de confidențialitate, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Nu au relevanță deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares", deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție. Mai mult, discriminarea este constatată în temeiul unor norme juridice superioare celor ce fac obiectul deciziilor Curții Constituționale invocate de către recurentul.
De asemenea, incidența în speță a Deciziei nr.838/2009 a Curții Constituționale nu poate fi reținută ca și o critică în favoarea admiterii recursurilor și a respingerii acțiunii deoarece, așa cum s-a arătat și în considerentele acesteia, decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce nici un efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate în interesul legii de către ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, acestea rămânând să producă efecte juridice obligatorii în continuare.
Curtea reține că art. 20 alin. 2 Constituție prevede că dacă exista neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Mai trebuie remarcat că prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 s-a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale si a protocoalelor adiționale la aceasta convenție.
Față de aceste norme trebuie sesizat că există obligația ca toate normele juridice interne să fie conforme cu pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte deoarece în caz contrar instanțele judecătorești sunt obligate să constate preeminența lor și să aplice respectivele pacte și tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
În ce privește aplicarea directă a tratatelor, care fac parte din dreptul comunitar, prin Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 9 martie 1978, în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato, 106/77,. se reține că în temeiul art. 189 din Tratatul CEE și a jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Comunităților Europene dispozițiile comunitare direct aplicabile trebuie, în pofida oricărei norme sau practici interne a statelor membre, să producă efecte depline în ordinile juridice ale acestora din urmă și să fie aplicate în mod uniform, pentru a garanta drepturile subiective ce au luat naștere în favoarea particularilor și că reiese de aici că domeniul de aplicare al normelor respective trebuie înțeles în sensul că eventualele dispoziții naționale ulterioare, în contradicție chiar cu aceste norme comunitare, trebuie să fie considerate inaplicabile de plin drept, fără a fi necesar să se aștepte abrogarea lor chiar de către legiuitorul național (abrogare) sau de instanța de contencios constituțional (decizie de neconstituționalitate), în special dacă se consideră, în ceea ce privește această a doua ipoteză, că, până în momentul în care intervine decizia respectivă, legea națională, rămânând pe deplin aplicabilă, normele comunitare nu pot produce efecte, și, în consecință, că aplicarea lor integrală, completă și uniformă nu este garantată, la fel cum nu sunt protejate drepturile subiective ce au luat naștere în favoarea particularilor.
Tot aici se reține că aplicabilitatea directă, avută în vedere din această perspectivă, presupune că normele dreptului comunitar trebuie să-și producă totalitatea efectelor lor uniform în toate statele membre și în cursul aplicabilității lor. Aceste dispoziții reprezintă un izvor de drepturi și de obligații pentru toate subiectele de drept, fie că este vorba despre statele membre sau despre particularii care sunt părți în raporturile juridice de drept comunitar. Acest efect privește orice instanță națională sesizată în cadrul competenței sale, care, ca autoritate a unui stat membru, are ca misiune protecția drepturilor conferite particularilor de dreptul comunitar.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, se constată ca fiind încălcate dispozițiile art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art. 19 pct. 3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art. 5 și 6 din Codul muncii.
Potrivit art. 4 coroborat cu art. 16 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, iar "România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau orice origine socială".
Art. 20 prevede faptul că "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte".
Protocolul adițional nr. 12 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, adoptat la la data de 04.11.2000 arată la art. 1 pct. 1, sub denumirea "Interzicerea generală a discriminării", faptul că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație, iar la pct. 2 se arată că nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate în paragr. 1.
Art. 11 din Constituția României stabilește, cu valoare de principiu, obligația statului român de a îndeplini întocmai și cu bună-credință îndatoririle ce-i revin din tratatele la care este parte, precum și faptul că tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. Textul constituțional enunțat face aplicarea unuia dintre principiile încrederii între statele comunității internaționale - pacta sunt servanda - și exprimă în același timp, corelația dintre dreptul internațional și cel intern, prin integrarea normelor dreptului internațional în sistemul dreptului național.
O situație discriminatorie apare și atunci când persoane, sau grupuri de persoane, aflate în situații diferite sunt tratate asemănător, fără ca acest tratament să fie justificat de un scop legitim.
Acest lucru a fost statuat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului legat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind interzicerea discriminării, diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (, 18.02.1991, Fredin c/, paragr. 60, 29.06.1993, Hoffman c/, paragr. 31, 29.09.1995. Scalambrino c/ Italie, 22.10.1996. autres c/ -, paragr. 75)
Prin Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 5 martie 1996, în cauzele conexate du pcheur Queen Secretary of for Transport, ex parte, C‑46/93 și C‑48/93,. I p. -1029 se arată că într-adevăr, în jurisprudența constantă, posibilitatea oferită justițiabililor de a invoca înaintea instanțelor naționale dispozițiile direct aplicabile din Tratat nu constituie decât o garanție minimă și nu este suficientă pentru a asigura în sine aplicarea deplină și completă a Tratatului (vezi, în special, hotărârile din 15 octombrie 1986, Comisia/Italia, 168/85,. p. 2945, consid. 11; din 26 februarie 1991, Comisia/Italia, C-120/88,. I p. -621, consid. 10, și din 26 februarie 1991, Comisia/Spania, C-119/89,. I p. -641, consid. 9). Având rolul de a face ca aplicarea dispozițiilor dreptului comunitar să prevaleze asupra dispozițiilor naționale, această posibilitate nu poate, în toate cazurile, să garanteze că particularul beneficiază de drepturile pe care i le conferă dreptul comunitar și, în special, că acesta nu suferă nici un prejudiciu cauzat printr-o încălcare a acestui drept imputabilă unui stat membru. Ori, așa cum rezultă din hotărârea Francovich, menționată anterior, consid. 33, deplina eficacitate a dreptului comunitar ar fi contestată dacă particularii nu ar avea posibilitatea de a obține repararea atunci când drepturile lor au fost lezate printr-o încălcare a dreptului comunitar. Aceasta este situația și în cazul încălcării unui drept conferit direct de o normă comunitară, pe care particularii au dreptul să o invoce înaintea instanțelor naționale. În această ipoteză, dreptul la despăgubire constituie corolarul necesar efectului direct recunoscut dispozițiilor comunitare a căror încălcare este la originea prejudiciului cauzat. Astfel, împrejurarea că încălcarea reproșată este imputabilă legiuitorului național, din perspectiva reglementărilor interne, nu este de natură să repună în discuție exigențele inerente protecției drepturilor particularilor care invocă dreptul comunitar în fața instanțelor naționale și, ca urmare, dreptul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de respectiva încălcare.
Nefondat este și motivul de recurs referitor la depășirea atribuțiilor judecătorești de către prima instanță, având în vedere că instanțele judecătorești au, în virtutea dispozițiilor art. 5, art. 269 și art. 295 din Codul muncii, coroborat cu art. 26 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, paragraful 1 al Protocolului nr. 12 la CEDO și art. 14 din CEDO, prorogativa de a constata existența unor acte și fapte discriminatorii și de a obliga la repararea prejudiciilor cauzate prin acestea.
Susținerile recurenților, în sensul că aceste sume nu puteau fi actualizate cu indicele de inflație sunt nefondate având în vedere că această dispoziție de actualizare a sumelor cuvenite reclamanților cu indicele de inflație este fundamentată juridic pe prevederile art. 1082.civ. și art. 161 alin. 4. muncii, pentru a se asigura o reparație echitabilă și integrală a prejudiciului suferit de reclamante, în acord cu prevederile art. 1088. civ.
Nu se poate vorbi nici despre o încălcare a principiului neretroactivității legii, câtă vreme acordarea acestui spor în favoarea reclamanților s-a făcut în temeiul unei decizii în interesul legii, care se impune a fi respectată și a primi deplină eficiență juridică, chiar dacă la momentul pronunțării hotărârii fondului se cunoștea doar dispozitivul acestei decizii, iar nu și motivareain extensoa considerentelor sale.
În ce privește acordarea sporului pentru viitor, recurenții consideră că acțiunea reclamanților este prematură, având în vedere că dreptul de creanță nu este născut și care poate fi influențat în viitor de modificări legislative sau pot fi modificate raporturile de muncă între părți.
Curtea reține că potrivit art. 110 alin. (2) Cod procedură civilă se poate cere, înainte de termen, executarea la termen a unei obligații alimentare sau a altei prestațiuni periodice. Întrucât prestațiile salariale neacordate sunt periodice, acestea pot fi solicitate și înainte de termen conform dispoziției legale menționate anterior. De asemenea, dacă s-ar admite punctul de vedere al recurenților relativ la admiterea greșită a sporului pentru viitor ar însemna ca reclamanții să promoveze lunar acțiuni pe măsura derulării raporturilor de muncă, ceea ce în mod evident nu este acceptabil.
Dacă în viitor vor interveni modificări legislative sau modificări ale raporturilor de muncă între părți care ar schimba starea de fapt și normele incidente reținute prin prezenta hotărâre este evident că această hotărâre judecătorească își va produce efectele doar până la acel moment al modificării relevante.
Cu privire la calitatea procesuală a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor prima instanță a reținut de asemenea în mod corect că potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 acesta coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar iar potrivit art. 3 alin. (1) pct. 2 din nr.HG 208/2005 și proiectul legii de rectificare bugetară. În lipsa rectificării de buget cu sumele necesare pârâtului s-ar afla în imposibilitatea obiectivă de a dispune de fonduri pentru plata sumei solicitată de reclamanți.
Pentru aceste considerente Curtea, în temeiul art.312 alin.1 pr.civ. va respinge ca nefondate recursurile, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă și, în consecință va menține hotărârea atacată ca fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, PRIN S, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SĂLAJ, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ, împotriva sentinței civile nr. 656 din 10.04.2009 a Tribunalului Sălaj, pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 20.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Carmen Maria Conț, Ioan Daniel Chiș
--- - --- - -- -
GREFIER
RED./MB
08.12.09/11 ex.
jud.fond:
Președinte:Carmen Maria ConțJudecători:Carmen Maria Conț, Ioan Daniel Chiș
