Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 2742/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2742/R/2009
Ședința publică din 25 noiembrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Sergiu Diaconescu
JUDECĂTORI: Sergiu Diaconescu, Laura Dima Carmen Maria
---
GREFIER:
S-au luat în examinare - în vederea pronunțării - recursurile declarate de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUD. C, PARCHETUL DE PE INALTA C DE CASATIE SI JUSTITIE, PARCHETUL DE PE CURTEA DE APEL CLUJ, împotriva sentinței civile nr. 566 din 31 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul civil nr-, privind și pe reclamanții, (), precum și pe pârâtul PARCHETUL DE PE TRIBUNALUL CLUJ, vând ca obiect calcul drepturi salariale - 15% confidențialitate.
Se constată că în 25 noiembrie 2009, prin registratura instanței, pârâtul recurent Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJa depus la dosar concluzii scrise.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din data de 23 noiembrie 2009, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.566 din 31 martie 2008 Tribunalul Clujar espins excepția necompetenței materiale invocată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC.
S-a respins exceptia lipsei calității procesuale pasive si a inadmisibilității invocate de Ministerul Economiei și Finanțelor.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârâtul CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII și
s-a respins acțiunea față de acesta.
S-a admis acțiunea formulată de reclamanții, (), în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CLUJ și în consecință:
Au fost obligați pârâții MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CLUJ, la calcularea și la plata în favoarea fiecărui reclamant a despăgubirilor echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, începând cu luna octombrie 2004 la zi și pentru viitor, sume reactualizate potrivit indicelui de inflație la data plății efective.
Au fost obligați pârâții să efectueze modificările corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
S-a admis cererea de chemare în garanție formulată de MINISTERUL PUBLIC împotriva chematei în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor și a fost obligată chemata în garanție să vireze în contul pârâților fondul necesar achitării sumelor.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art.27 alin.1 din G nr.137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii. Într-adevăr, art.27 alin.1 din G nr.137/2000 nu utilizează sintagma determinată "potrivit dreptului comun civil", ci sintagma generică "potrivit dreptului comun", care se determinăîn funcție de natura raportului juridic dedus judecății, raport în cadrul căruia s-a ivit discriminarea.
În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art.5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Acțiunea reclamanților nu este prescrisă, deoarece este de notorietate faptul că drepturile de natură salarială (sporul de vechime) aferente lunii aprilie 2004 și neacordate în mod discriminatoriu erau scadente doar la data de 10 mai 2004.
Potrivit Legii nr.500/2002 și a G nr.208/2005 și a G nr.386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.1 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic / art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau C puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă) și se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare. Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr.137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din G nr.19/2006, art.15 alin.1 din G nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din G nr.64/2006, art.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Deci reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific. Nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares", deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 și ale art.3 din HG nr.386/2007.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând admiterea căii de atac promovate, modificarea sentinței atacate și pe cale de consecință, respingerea acțiunii față de Ministerul Economiei și Finanțelor.
În motivele de recurs s-a arătat în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor și inadmisibilitatea acțiunii, întrucât recurentul nu are raporturi juridice cu reclamanții.
De asemenea, s-a mai învederat că este inadmisibilă cererea intimaților prin care se solicită ca Ministerul Economiei și Finanțelor să fie obligat să includă în bugetul pe anul 2008 sumele solicitate atâta timp cât aceste sume nu au fost propuse de către ordonantorii principali de credite în condițiile art.34 (1) din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice.
Hotărârea recurată s-a criticat și sub aspectul modului de soluționare a cererii de chemare în garanție formulată de MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângî Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât nu sta în competența Ministerului Economiei și Finanțelor de a aproba bugetul de stat, acest atribut, prin prisma prevederilor legii finanțelor publice sus indicată, aparținând Parlamentului României.
Solicită, de asemenea, a se avea în vedere faptul că, bugetul pe anul 2008 a fost deja adoptat prin Legea nr.388/2007 publicată în Monitorul Oficial nr.902/31.12.2007, iar conform art.4 alin.1 și alin.2 din Legea nr.500/2002, legea bugetară anuală prevede și autorizează pentru anul bugetar, veniturile și cheltuielile prin buget, în cadrul cărora se angajează, se ordonanțează și se efectuează plăți, acestea reprezentând limita maxima care nu poate fi depășită.
Împotriva aceleiași sentințe, a declarat recurs și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în ceea ce o privește pe reclamanta și respingerea acțiunii formulată de aceasta.
În motivele de recurs s-a arătat că reclamanta este procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Turda din anul 2007, începând cu data de 11 mai 2007 conform ordinului emis de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr.1262/28.05.2007 deci, iar hotărârea în ceea ce o privește ar fi trebuit să se refere doar la această perioadă.
Prin Note scrise recurentul a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei pentru perioada ulterioară pensionării, 18.05.2005 (filele 70-75 ).
A mai declarat recurs împotriva aceleiași sentințe și MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție solicitând admiterea căii de atac promovate pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 3, 4 și 9 Cod procedură civilă cu aplicarea art. 3041Cod procedură civilă, casarea sentinței atacate, trimiterea cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Cluj N, respingerea acțiunii ca prescrisă pentru perioada 01.01.2004 -07.10.2004 și ca inadmisibilă pentru restul perioadei.
În motivele de recurs s-a arătat că hotărârea judecătorească a instanței de fond este nelegală deoarece a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe. Având în vedere că reclamanții și-au întemeiat solicitările pe dispozițiile Ordonanței Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în conformitate cu prevederile art. 27 alin. (1) din acest act normativ competența materială de a soluționa prezenta cauză revenea judecătoriei.
S-a mai învederat că în mod greșit au fost obligați la plata drepturilor salariale anterior datei de 07.10.2004 pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 7 octombrie 2004 acțiunea fiind prescrisă conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În ceea ce privește fondul cauzei s-a arătat că admiterea prezentei acțiuni ar echivala cu adăugarea de către instanță la legea specială de salarizare a funcționarilor publici. Reclamanții au solicitat acordarea sporului de 15% pentru confidențialitate, prevăzut de art.3 din Legea nr.444/2006, pentru aprobarea Ordonanței de Guvern nr.19/2006 - privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, începând cu anul 2004.
Referitor la solicitarea reclamanților de a le fi recunoscut dreptul de a beneficia de sporuld e confidențialitate și de a le fi plătite sumele reprezentând acest spor și în continuare, s-a arătat că în mod greșit a fost admisă de către instanța de fond, întrucât aceasta ar însemna că instanța ar depăși atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
S-a mai învederat că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație șiJustiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2008 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr.388 din 31 decembrie 2007, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, a motivului de recurs de ordine publică invocat din oficiu și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de Apel reține următoarele:
Referitor la recursul declarat deMinisterul Economiei și Finanțelor (ale cărui motive pot fi încadrate în cele prevăzute de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă)se reține că art.118 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară stipulează că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Totodată, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, iar potrivit art.3 alin. 1 pct. 6 din HG 34/2009 privind organizarea și funcționara Ministerului Finanțelor Publice (dispoziție care este similară cu reglementarea anterioară din HG 386/2007) "elaborează pe bază de metodologii proprii, menținând în permanență un echilibru bugetar corespunzător, proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare".
MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite, în lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata diferențelor bănești solicitate.
Ministerul Economiei și Finanțelor este C care are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea a proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Totodată, legea instituie răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru realizarea bugetului de stat după aprobarea acestuia de Parlament, precum și pentru luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului.
Într-adevăr, Ministerul Economiei și Finanțelor este și ordonator principal de credite pentru bugetul de venituri și cheltuieli proprii și ale unităților subordonate, la fel ca și MINISTERUL PUBLIC, calitate care nu îi permite utilizarea creditelor bugetare aprobate pentru finanțarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite conform prevederilor art.47 alin.4 din Legea nr.500/2002, respectiv plata salariilor altei instituții publice.
Însă Ministerul Economiei și Finanțelor este chemat în judecată în considerarea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțelor publice, în temeiul căreia exercită anumite funcții specifice cu privire la derularea procedurii bugetare (întocmirea proiectului bugetului de stat, executarea și încheierea exercițiului bugetar).
Pe cale de consecință, Ministerul Economiei și Finanțelor are calitatea procesuală pasivă în virtutea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.
De asemenea, se reține că Ministerul Economiei și Finanțelor nu a fost obligat să aloce fondurilor reprezentând sporul de confidențialitate în anul 2008, astfel încât susținerile acestuia în sensul că bugetul aferent acestui an s-a adoptat, respectiv că nu i s-a solicitat de către ordonatorul principal de credite introducerea acestor fonduri în bugetul aferent anului 2008 sunt lipsite de relevanță.
Drept urmare, se apreciază că interpretând corect dispozițiile legale menționate anterior, tribunalul a respins judicios excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, respectiv a admis cererea de chemare în garanție.
Contrar celor invocate de recurent, tribunalul nu l-a obligat direct la plata stimulentului pretins de reclamant, ci doar la alocarea fondurilor către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ceea ce reprezintă o aplicare a dispozițiilor legale menționate anterior.
În consecință, reținând că tribunalul a aplicat corect dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nu este întemeiat și, în consecință, urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor.
În ceea ce privește recursurileformulate de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ și de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justițiese reține că prin sentința civilă nr. 383/03.03.2008, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar civil nr-, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1308/26.05.2009 a Curții de APEL CLUJ (filele 77-81), s-a admis acțiunea formulată și de reclamanții, () și, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ și MINISTERULUI ECONOMIEI SI FINANTELOR și în consecință au fost obligați pârâții MINISTERUL PUBLIC și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ la calcularea și la plata în favoarea fiecărui reclamant a despăgubirilor echivalente cu diferențele salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază începând cu luna noiembrie 2004 la zi și pentru viitor, sume reactualizate potrivit indicelui de inflație la data plății efective. Au fost obligați pârâții să efectueze modificările corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Drept urmare, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute cumulativ de art. 1201 Cod civil, respectiv că există între prezenta cauză și cea soluționată prin hotărârile menționate anterior există identitate de părți (cu excepția reclamantei, cu privire la care nu a fost invocată excepția), obiect și cauză, Curtea în temeiul dispoziției legale menționate anterior și a art. 166 Cod procedură civilă va admite excepția autorității de lucru judecat. În consecință, se va respinge în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții, () și, pentru autoritate de lucru judecat pentru perioada noiembrie 2004 până la zi și pentru viitor, motivul de recurs invocat din oficiu în temeiul art. 306 alin. (2) Cod procedură civilă fiind întemeiat.
Referitor la motivul invocat prin memoriul de recurs de Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ se constată că reclamanta a fost numită procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Turda în data de 11 mai 2007 (așa cum rezultă din Ordinul 1262/2007 al Procurorului General - fila 7), astfel încât pentru perioada anterioară acestei date reclamanta nu avea raport de serviciu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ.
Având în vedere că pentru perioada noiembrie 2004 până la zi și pentru viitor hotărârea menționată anterior are autoritate de lucru judecat și în ceea ce o privește pe această reclamantă, Curtea urmează să respingă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta numai pentru luna octombrie 2004, ca urmare a lipsei calității procesuale active a reclamantei.
Reclamanta a fost pensionată în data de 18.05.2005 (fila 83) și începând cu această dată, nemaiavând raporturi de serviciu cu pârâții, reclamanta nu mai are nici calitate procesuală activă în cauză, susținerile recurentului fiind întemeiate.
Referitor la motivele de recurs invocate deMINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justițiese constată că în conformitate cu art.27 alin.1 din G nr.137/2000 reclamanții, ca persoane discriminate, au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrați în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii. Într-adevăr, art.27 alin.1 din G nr.137/2000 nu utilizează sintagma determinată "potrivit dreptului comun civil", ci sintagma generică "potrivit dreptului comun", care se determină, de la caz la caz, în funcție de natura raportului juridic dedus judecății, raport în cadrul căruia s-a ivit discriminarea. În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art.5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă. În consecință, nu era necesară îndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de OUG nr.27/29.03.2006.
Drept urmare, se apreciază că interpretând corect dispozițiile legale menționate anterior, tribunalul a respins judicios excepția necompetenței materiale, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă fiind neîntemeiat.
Contrar celor invocate de recurent, instanța de fond a obligat pârâții la plata sporului de confidențialitate începând cu luna octombrie 2004 și nu cu luna ianuarie 2004, astfel încât acordarea drepturilor s-a realizat cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. c ) din Codul muncii.
Referitor la depășirea atribuțiilor de către instanța de fond se reține că prima instanță în temeiul art.27 alin. (1) din G nr.137/2000 instanțele judecătorești nu a adăugat la lege, nu a legiferat și nu și-a depășit atribuțiile, ci a acordat despăgubiri conform art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă, iar art. 3 din Codul civil interzice denegarea de dreptate.
De asemenea, art. 1 paragraful 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevede în sarcina statelor interdicția generală a discriminării (obligație pozitivă): beneficiul drepturilor și intereselor legitime prevăzute de lege va fi făcută fără discriminare pe nici un criteriu (cum ar fi statutul persoanei). Acest text a înlăturat dependența art. 14 din Convenție față de celelalte texte ale acesteia care garantează numai anumite drepturi. Ca atare, toate persoanele, aflate sub jurisdicția statelor contractante ale Convenției, pot invoca în mod independent și de sine stătător încălcarea principiului nediscriminării nu numai cu privire la drepturile prevăzute în Convenție, ci și cu privire la orice alt drept prevăzut în legislația internă a statului respectiv. Conform art. 124 din Constituție, instanțele judecătorești sunt independente în stabilirea stării de fapt și aplicarea legii în cauzele deduse judecății, existența sau inexistența unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanțelor de judecată. De asemenea, instanțele de judecată sunt independente în aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 1 alin. 2 și art. 295 alin.(1) din Codul muncii, ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale Protocolului nr. 12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne (inclusiv față de deciziile Curții Constituționale invocate de recurent), conform art. 11 și art. 20 din Constituție.
Mai mult, art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile, consacrând astfel dreptul la un tribunal, instanța română trebuind să aibă jurisdicție deplină, respectiv să analizeze toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei.
În consecință, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă este apreciat ca fiind neîntemeiat.
În ceea ce privește criticile privind fondul cauzei se reține că rin p. Decizia nr. XLVI din 2008 pronunțată în Dosarul nr. 27/2008 de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.
Dezlegarea data problemelor de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. 3 teza II Cod procedură civilă, astfel încât susținerile recurentului care contravin interpretării dispozițiilor legale menționate anterior de către instanța supremă, sunt apreciate ca nefondate.
Referitor la acordarea sporului de confidențialitate pentru viitor se reține că în onformitate cu dispozițiile art. 110 alin. (2) Cod procedură civilă se poate cere, înainte de termen, executarea la termen a unei obligații alimentare sau a altei prestațiuni periodice. Întrucât prestațiile salariale neacordate sunt periodice, acestea pot fi solicitate și înainte de termen conform dispoziției legale menționate anterior. De asemenea, dacă s-ar admite punctul de vedere al pârâtului relativ la admiterea greșită a sporului pentru viitor ar însemna ca reclamanții să promoveze lunar acțiuni pe măsura derulării raporturilor de muncă, ceea ce în mod evident nu este acceptabil.
Cât privește ultimul aspect invocat în recurs de către pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție referitor la actualizarea sumelor cu rata inflației, aceasta este justificată întrucât conform art. 161 alin. (4) din Codul muncii " întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului". Or, neacordarea drepturilor cuvenite la timp duce la obligația de a le plăti actualizate cu rata inflației, pentru a acoperi astfel prejudiciul produs reclamanților prin devalorizarea monedei naționale între momentul când dreptul era cuvenit și C când se plătește efectiv. În caz contrar, nu s-ar produce o reparare totală a prejudiciului suferit. În drept, se reține incidența prevederilor art. 998, 1082-1084 Cod civil.
Drept urmare, se constată că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile legale invocate de recurent, motivul de recurs prevăzut de art.304 pct. 9 Cod procedură civilă nefiind întemeiat.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor legale menționate și a art. 312 alin. (1) și (3) Cod procedură civilă se va admite în tot recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ, se va admite în parte recursul formulat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (ca urmare a motivului de recurs de ordine publică) și se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - prin DGFPS C, împotriva Sentinței civile nr. 566/31.03.2008, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar civil nr-, care va fi modificată în parte, după cum urmează:
Se va admite excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtul recurent Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ și se va respinge în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții, () și, pentru autoritate de lucru judecat, raportat la sentința civilă nr. 383/03.03.2008, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar civil nr-, pentru perioada noiembrie 2004 până la zi și pentru viitor.
Se va admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de, () și și se vor obligă pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj să calculeze și să le plătească reclamanților, () și diferențele de drepturi salariale cuvenite, reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul lunar de bază, pentru luna octombrie 2004, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Se va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta, pentru luna octombrie 2004, pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei.
Se va admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ, Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj și Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință:
Se vor obliga pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj să calculeze și să-i plătească reclamantei diferențele de drepturi salariale cuvenite, reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul lunar de bază, pentru perioada 08.10.2004 - 17.05.2005, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Se va obligă pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj să efectueze cuvenitele modificări în carnetele de muncă ale reclamanților, () și și.
Se vor păstra dispozițiile din sentința recurată referitoare la respingerea excepțiilor necompetenței materiale a instanței de fond, a lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii invocate de Ministerul Economiei și Finanțelor, respectiv la admiterea cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite în tot recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ, admite în parte recursul formulat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - prin DGFPS C, împotriva Sentinței civile nr. 566/31.03.2008, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar civil nr-, pe care o modifică în parte, după cum urmează:
Admite excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtul recurent Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ.
Respinge în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții, () și, pentru autoritate de lucru judecat, raportat la sentința civilă nr. 383/03.03.2008, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar civil nr-, pentru perioada noiembrie 2004 până la zi și pentru viitor.
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de, () și și, în consecință:
Obligă pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj să calculeze și să le plătească reclamanților, () și diferențele de drepturi salariale cuvenite, reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul lunar de bază, pentru luna octombrie 2004, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta, pentru luna octombrie 2004, pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei.
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ, Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj și Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință:
Obligă pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj să calculeze și să-i plătească reclamantei diferențele de drepturi salariale cuvenite, reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul lunar de bază, pentru perioada 08.10.2004 - 17.05.2005, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Obligă pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj să efectueze cuvenitele modificări în carnetele de muncă ale reclamanților, () și și.
restul dispozițiilor din sentința recurată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 25 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Sergiu Diaconescu, Laura Dima Carmen Maria
- - - - PT. ---
În CO semnează
Președintele instanței
GREFIER
Red.LD/SM
06.01.2010 - 12 ex.
Jud. fond,
Președinte:Sergiu DiaconescuJudecători:Sergiu Diaconescu, Laura Dima Carmen Maria
