Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 2822/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2822/R/2009
Ședința publică din 07 decembrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Griga
JUDECĂTORI: Daniela Griga, Laura Dima Sergiu Diaconescu
- -
GREFIER: - -
S-au luat spre examinare recursurile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A împotriva sentinței civile nr. 1301 din 14 mai 2009 pronunțate de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, privind și pe reclamantul, precum și pe pârâții PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ALBA IULIA, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL ALBA, - STRUCTURA CENTRALĂ, având ca obiect calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de taxa judiciară de timbru și de timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că, prin memoriile de recurs pârâții recurenți au solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2.pr.civ.
Curtea constată prezentele recursuri în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
CURTEA
La data de 14.05.2009, prin sentința civilă nr. 1301/2009, pronunțată în dosar nr- al Tribunalului Cluj, s-a respins excepția necompetenței materiale și a prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 03.10.2004 - 01.11.2005, invocate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
S-a admis cererea formulată de intervenientul în nume propriu, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, - Structura Centrala și Ministerul Economiei și Finanțelor și în consecință, pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia au fost obligați la calcularea și la plata în favoarea intervenientului a despăgubirilor echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, pentru 03.10.2004-01.11.2005, sume reactualizate potrivit indicelui de inflație la data plății efective.
Pârâții au fost obligați să efectueze modificările corespunzătoare în carnetul de muncă al intervenientului.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să aloce și să vireze fondurile necesare plății sumelor.
S-a reținut că potrivit Deciziei nr. 46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, procurorii au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară.
Având în vedere această decizie obligatorie și calitatea de procuror a intervenientului, cererea acestuia a fost admisă, fiind obligați pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia la calcularea și la plata în favoarea intervenientului a despăgubirilor echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, pentru 03.10.2004-01.11.2005, sume reactualizate potrivit indicelui de inflație la data plății efective.
Având în vedere prevedere Decretului nr. 92/1976, privind carnetul de muncă, pârâtul Tribunalul Albaa fost obligat să efectueze modificările corespunzătoare în carnetul de muncă al intervenientului.
Potrivit prevederilor Legii nr. 500/2002, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să aloce fondurile necesare plății sporului solicitat, fiind respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive.
Excepțiile invocate de pârâtul de rd.1 au fost respinse, deoarece intervenientul are domiciliul în T și dreptul la acțiune este exercitat în termen.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului A și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
1. Prin recursul Ministerului Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A s-a solicitat admiterea recursului, desființarea sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată a Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondată.
Consideră că nu are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății raportat la faptul că nu participă nemijlocit la raportul juridic litigios pentru a fi citat conform Codului d e procedură civilă, iar între Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și Libertăților nu există nici o obligație de plată pentru drepturi bănești pe care Ministerul Justiției și Libertăților ar trebui să le plătească într-un raport de muncă izvorând din contractul de muncă.
Prin Legea finanțelor publice nr. 500/2002 se reglementează constituirea fondurilor publice si prevederea cheltuielilor bugetare cu destinație precisa. Rolul esențial in procesul bugetar si in execuția de casa bugetara revine Guvernului si respectiv Parlamentului. Potrivit art.17 alin.1 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Parlamentul este acela care adopta legile bugetare anuale si legile de rectificare elaborate de Guvern.
"Rolul Guvernului", la art.18 din Legea sus menționata, stabilește ca acesta asigura elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale si transmiterea acestora spre adoptare Parlamentului, precum si supunerea spre adoptare Parlamentului a proiectelor legilor de rectifica re bugetara anuala si a contului general anual de execuție.
Consideră recurentul că întrucât nu are calitatea de ordonator de credite, iar rectificarea bugetara nu se poate efectua decât in baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, acesta este în imposibilitate de a modifica sau a elabora un proiect al bugetului de stat în lipsa proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite precum si în lipsa aprobării de către Guvern si a adoptării de către Parlament a proiectelor bugetare.
Cu privire la fondul cauzei subliniază că reclamantul are calitatea de magistrat, pentru categoria socio-profesională a acestuia nici o normă legală nu prevede acordarea sporului de confidențialitate, astfel că stabilirea acestuia de către instanța de fond nu are nici un fundament legal.
Consideră că faptul că legiuitorul nu a acordat sporul de confidențialitate magistraților și personalului auxiliar nu contravine principiului egalității în drepturi consacrat de art.16 alin. l din Constituție și nici nu instituie privilegii sau discriminări, întrucât se aplică în mod egal tuturor categoriile de persoane aflate în situația respectiva.
De altfel, principiul egalității de tratament nu exclude, ci dimpotrivă presupune soluții diferite pentru situații juridice diferite, justificate pe baza unor criterii raționale și obiective.
Reglementarea modalității de salarizare a diferitelor categorii de personal din instituțiile publice constituie opțiunea legiuitorului, neputând fi extrapolata și la alte categorii socio-profesionale, daca legea nu prevede în mod neechivoc acest lucru.
În sensul celor de mai sus s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 838/27.05.2009, prin care a constatat existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, reținând că "În exercitarea atribuțiilor prevăzute de aert. 126 alin. 3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora".
2.Prin recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanțe și respingerea acțiunii ca nefondată.
Consideră nelegală și netemeinică hotărârea judecătorească atacată întrucât reclamantul și-a întemeiat acțiunea și pe dispozițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, ordonanță cu privire la care prin Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale, publicată în Of nr. 537 din 16 iulie 2008, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că dispozițiile arte 2 alin. 1 și alin. 11, precum și dispozițiile art.27 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 sunt neconstituționale.
Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative respectiv Parlamentului sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive reprezentate de Guvern.
De altfel, chiar actele adoptate de puterea executivă - ordinele, ordonanțele și hotărârile de guvern - trebuie să fie în cele din urmă validate printr-o lege de către Parlament.
Acordarea acestor drepturi salariale reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și, în consecință, o încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului.
Prin urmare - procedând astfel - instanța de fond a cenzurat soluția aleasă de legiuitor și a acordat drepturi salariale prevăzute exclusiv în beneficiul altor categorii de salariați decât reclamanții, creându-se astfel pe cale judiciară sisteme de salarizare paralele celor instituite prin acte normative.
Apreciază, de asemenea, că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea de salarizare a magistraților, actiunea reclamantului fiind nefondată.
Prin acordarea sporului de confidențialitate reclamantului în considerarea faptului că a fost discriminat de prevederile Legii nr. 446/2006 și ale Legii nr. 230/2005 - privind modificarea și completarea Legii nr. 656/2002 - pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, s-a procedat la adăugarea la textul G nr. 27/2006, rep. Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și G nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, schimbându-se în acest fel sistemul de salarizare prevăzut de legiuitor.
Discriminarea invocată de reclamant și reținută de instanța de fond în raport de alte categorii de personal este utilizată printr-un raționament juridic speculativ, neputând exista nici un fel de discriminare decât în condițiile în care, în sfera acelorași dispoziții imperative ale unui act normativ, două persoane aflate în aceeași situație și în aceleași circumstanțe primesc un tratament juridic diferit, iar diferența nu poate fi susținută de argumente obiective.
Or, în cazul de față lipsește orice dispoziție imperativă cuprinsă într-o normă privind acordarea sporului de confidențialitate de 15% magistraților, în schimb există o diferențiere radicală între veniturile nete lunare ale reclamantului și veniturile nete lunare ale altor funcționari care beneficiază de acest spor.
Reclamantul a solicitat acordarea sporului de 15% pentru confidențialitate prevăzut de art. 3 din Legea nr. 444/2006 pentru aprobarea Ordonanței de Guvern nr. 19/2006 - privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, începând cu anul 2005.
Or, actul normativ pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile a fost adoptat și a intrat în vigoare începând cu data de 1 februarie 2006, astfel că cererea acestora contravine principiului neretroactivității legii, respectiv dispozițiilor art. 15 alin. 2 din Constituția României, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 429/2003, potrivit cărora: "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.
Se mai arată că reclamantul nu are calitatea de cadru militar în activitate sau militar angajat pe bază de contract, pentru a beneficia de prevederile Legii nr.444/2006.
Funcționarul public cu statut special reprezintă o categorie profesională creată în baza dispozițiilor Legii nr. 360/2002 - privind Statutul polițistului, care la art. 1 prevede că: funcționar public civil, cu statut special, înarmat, ce poartă, de regulă, uniformă și exercită atribuțiile stabilite pentru Poliția Română prin lege, ca instituție specializată a statului este polițistul, exercitarea profesiei de polițist implicând, prin natura sa, îndatoriri și riscuri deosebite, iar statutul special fiind conferit de îndatoririle și riscurile deosebite, de portul de armă și de celelalte diferențieri prevăzute în prezentul statut.
Prin urmare, reclamantul nu este nici funcționar public cu statut special și nici personal civil intr-o instituție militară.
Personal civil nu poate exista decât în instituțiile militare.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și unitățile de parchet subordonate împreună cu instanțele judecătorești compun autoritatea judecătorească, autoritate ce reprezintă interesele generale ale societății și apără drepturile și libertățile cetățenilor.
Așadar, instituțiile care fac parte din organele autorității judecătorești, în mod evident nu sunt aceleași cu instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, ci constituie o categorie distinctă de autorități publice.
Această stare de fapt este dovedită și de susținerile reclamantului din cuprinsul cererii de chemare în judecată, în sensul că dispozițiile art. 231 alin. 3 din nr.OG 137/2000 - pentru prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare, statuează în mod expres că personalul din aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării beneficiază de un spor de 15% din salariul de bază pentru păstrarea confidențialității. Dacă legiuitorul nu ar fi procedat în acest mod, personalul angajat în această instituție nu ar fi putut beneficia de acest spor, așa cum nu se justifică nici acordarea acestuia În favoarea reclamanților.
Apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2009 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr. 18 din 27 februarie 2009, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata despăgubirilor acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Imposibilitatea aplicării indicelui de inflație se datorează și faptului că, În conformitate cu dispozițiile art.14 alin. (2) din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice, "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".
Totodată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin.3 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - reprezentat prin Procurorul General, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației nu are la dispoziție alte surse de finanțare îÎn afara celor alocate prin lege.
Mai mult, apreciază că actualizarea conform indicelui de inflație apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și execute obligația asumată.
Prin urmare, pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamanți, eventuala obligare a acestora la plata acestor sume adualizate conform indicelui de inflație, fiind lipsită de cauză juridică.
În consecință, față de dispoziția instanței privind plata către reclamanți a drepturilor pretinse, actualizate cu indicele de inflație, apreciem că această obligație nu este Întemeiată și nu se justifică.
Consideră neîntemeiată și cererea privind obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința anterior menționată în carnetele de muncă, deoarece pornind de la dispozițiile art. 11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976 - privind carnetul de muncă singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie n carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Sporurile acordate de instanța de fond sunt drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în aceasta, deci sporurile și adaosurile salariale reprezintă o categorie de drepturi bănești ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă.
Asupra recursurilor declarate, Curtea reține următoarele:
1.Recursul Ministerului Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului
Curtea reține că art.118 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, stipulează că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Totodată, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, iar potrivit art.3 alin. 1 pct. 6 din HG nr. 34/2009 privind organizarea și funcționara Ministerului Finanțelor Publice (dispoziție care este similară cu reglementarea anterioară din HG nr. 386/2007) "elaborează pe bază de metodologii proprii, menținând în permanență un echilibru bugetar corespunzător, proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare".
Ministerul Public, în calitate de ordonator principal de credite, în lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata diferențelor bănești solicitate.
Ministerul Economiei și Finanțelor este cel care are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborare a proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Totodată, legea instituie răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru realizarea bugetului de stat după aprobarea acestuia de Parlament, precum și pentru luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului.
Într-adevăr, Ministerul Economiei și Finanțelor este și ordonator principal de credite pentru bugetul de venituri și cheltuieli proprii și ale unităților subordonate, la fel ca și Ministerul Public, calitate care nu îi permite utilizarea creditelor bugetare aprobate pentru finanțarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite conform prevederilor art.47 alin.4 din Legea nr.500/2002 respectiv plata salariilor altei instituții publice.
Însă Ministerul Economiei și Finanțelor este chemat în judecată în considerarea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțelor publice, în temeiul căreia exercită anumite funcții specifice cu privire la derularea procedurii bugetare (întocmirea proiectului bugetului de stat, executarea și încheierea exercițiului bugetar).
Pe cale de consecință, Ministerul Economiei și Finanțelor are calitatea procesuală pasivă în virtutea calității sale de instituție publică cu rol, de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.
Drept urmare, se apreciază că interpretând corect dispozițiile legale menționate anterior, tribunalul a respins judicios excepția invocată, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 proc.civ.
Prin Decizia nr. XLVI din 2008 pronunțată în Dosarul nr. 27/2008 de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar, decizie care este obligatorie prin raportare la art. 329 al.3 proc.civ. astfel că criticile acestui recurent referitoare la fondul cauzei, contravenind deciziei, nu pot fi primite de către instanță.
Referitor la incidența în cauză a Deciziei Curții Constituționale nr. 838 din 27.05.2009 se constată că în considerentele acestei decizii se reține că "sesizarea Curții pentru îndeplinirea atribuției referitoare la soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la analiza conduitei părților de către C, sub aspectul îndeplinirii competențelor conform prevederilor constituționale, precum și decizia prin care se stabilește existența unui conflict și modul de soluționare a acestuia nu pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătorești. Astfel, asimilarea atribuției prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituție cu efectuarea de către Curtea Constituțională a unui control de legalitate/constituționalitate asupra hotărârilor judecătorești, transformând Curtea într-o instanță de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispozițiilor constituționale privind soluționarea conflictelor juridice și o încălcare flagrantă a competenței Curții Constituționale.
Așa fiind, apare ca evident că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329 din Codul d e procedură civilă".
În consecință, întrucât Decizia XLVI din 10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 838 din 27.05.2009, această din urmă decizie nu poate produce nici un efect cu privire la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție menționată anterior.
2.Recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.4 proc.civ. Curtea reține că prima instanță, în temeiul art.27 alin. (1) din G nr.137/2000, instanța judecătorească nu a adăugat la lege, nu a legiferat și nu și-a depășit atribuțiile, ci a acordat despăgubiri, conform art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă, iar art. 3 din Codul civil interzice denegarea de dreptate.
De asemenea, instanțele de judecată sunt independente în aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 1 alin. 2 și art. 295 alin.(1) din Codul muncii, ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale Protocolului nr. 12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne (inclusiv față de deciziile Curții Constituționale invocate de recurent), conform art. 11 și art. 20 din Constituție.
Mai mult, art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile, consacrând astfel dreptul la un tribunal, instanța română trebuind să aibă jurisdicție deplină, respectiv să analizeze toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei.
De asemenea, pentru considerentele expuse în analiza recursului Ministerului Economiei și Finanțelor, Curtea de Apel apreciază că tribunalul nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești nici prin raportare la Decizia Curții Constituționale nr. 838 din 27.05.2009, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.4 proc.civ. fiind astfel neîntemeiat.
Mai mult, art. 1 paragraful 1, din Protocolul nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevede în sarcina statelor interdicția generală a discriminării (obligație pozitivă): beneficiul drepturilor și intereselor legitime prevăzute de lege va fi făcută fără discriminare pe nici un criteriu (cum ar fi statutul persoanei). Acest text a înlăturat dependența art. 14 din Convenție față de celelalte texte ale acesteia care garantează numai anumite drepturi. Ca atare, toate persoanele, aflate sub jurisdicția statelor contractante ale Convenției, pot invoca în mod independent și de sine stătător încălcarea principiului nediscriminării nu numai cu privire la drepturile prevăzute în Convenție, ci și cu privire la orice alt drept prevăzut în legislația internă a statului respectiv. În condițiile în care conform deciziei instanței supreme magistrații au dreptul al sporul de confidențialitate, orice susțineri contrare ale recurentului vor fi înlăturate.
Criticile acestui recurent vizează și acordarea drepturilor actualizate cu indicele de inflație, însă nici acestea nu pot fi primite din perspectiva faptului că reclamanții sunt îndreptățiți la recuperarea integrală a prejudiciului rezultând din neacordarea la scadență a drepturilor salariale menționate, principiului reparării integrale a prejudiciului fiind incident și în această materie.
Curtea apreciază, prin raportare la art. 11 al. 2 din Decretul nr. 92/1976, că sporul de confidențialitate de 15% reprezintă un drept salarial cu caracter periodic, lunar, astfel că trebuie înscris în carnetul de muncă, din moment ce și recompensele ocazionale sunt supuse înscrierii, fiind un deziderat legal ca acest act să reflecte, printre altele și evoluția salariului, noțiune care, conform art. 155 Codul muncii, se referă și la sporuri și adaosuri.
Drept urmare, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR împotriva sentinței civile nr. 1301 din 14.05.2009 a Tribunalului Cluj pronunțate în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 07 decembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - - -
Red.DG/dact.MM
8ex./11.12.2009
Jud.fond: /
Președinte:Daniela GrigaJudecători:Daniela Griga, Laura Dima Sergiu Diaconescu
