Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 292/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 292/R/2010
Ședința publică din data de 9 februarie 2010
PREȘEDINTE: Ioana Tripon
JUDECĂTOR 2: Dana Cristina Gârbovan
JUDECĂTOR 3: Sergiu
GREFIER:
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamanții, -, -, împotriva sentinței civile nr. 2151 din 10.08. 2009 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr-, precum și recursul declarat împotriva aceleiași hotărârii de intervenienții, și, privind și pe pârâții intimați MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, TRIBUNALUL CLUJ, CURTEA DE APEL CLUJ și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale.
dezbaterilor s-a consemnat în încheierile ședințelor publice din data de 2 februarie 2010, respectiv 4 februarie 2010, când s-a amânat pronunțarea, încheieri care fac parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 2151 din 10.08.2009 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr-, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
S-a respins acțiunea formulată de reclamanții, și cererile de intervenție formulate de intervenienții în nume propriu, și în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul Cluj și Curtea de APEL CLUJ.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că acțiunea a fost introdusă la Tribunalul Cluj, iar la termenul din 18.08.2008 instanța a dispus prin încheiere civilă scoaterea cauzei de pe rolul Tribunalului Cluj și trimiterea acesteia spre competentă soluționare la Curtea de APEL CLUJ. Deoarece prin Decizia nr. 104/20.01.2009, Curtea Constituțională a României a constatat neconstituționalitatea art. I și II ale nr.OUG 75/2008, Curtea de APEL CLUJa dispus, prin încheierea civilă nr. 97/D/2009, trimiterea cauzei spre soluționare la Tribunalul Cluj.
Reclamanții și intervenienții fac parte din personalul din sistemul justiției, fiind judecători și personal auxiliar la Judecătoria D e
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării, instanța a reținut că prin Deciziile nr. 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale a României - referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (1), (3) și (11) și <LLNK 12000 137131 302 27 45>art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției în dosarul nr- al Curții de APEL CLUJ - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal și în dosarul nr- al Tribunalului Iași - Secția civilă și s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și <LLNK 12000 137131 302 27 55>art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Raportat la pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, s-a reținut că între acesta și pârâți nu există nici un raport juridic, drept urmare, acesta nu poate fi chemat în judecată în calitate de pârât, ci doar în calitate de expert în domeniul discriminării.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții, -, -, și intervenienții, și, solicitând modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
În motivare, se arată că nu au solicitat instanței să anuleze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și nici să le înlocuiască cu norme create pe cale juridică sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, ci au solicitat ca, văzând diferențierea discriminatorie în acordarea drepturilor salariale sub forma sporului reclamat doar unei categorii socio-profesionale și anume unei categorii de magistrați și personal auxiliar din justiție, deci, în principal pe apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, să se constate eludarea dispozițiilor legale amintite prin acțiune și cererile de intervenție (art. 16 alin. 1 din Constituția României, art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice și ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, așa cum s-a făcut referire la acestea, dar și dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, privind protecția proprietății) și în consecință, pentru eliminarea oricărei discriminări existente între diferitele categorii de magistrați și personal auxiliar - ca profesii ce implică aceeași pregătire, experiență și responsabilitate - să se dispună întregirea veniturilor, prin recunoașterea dreptului la acest spor din indemnizație, fără nici o deosebire.
Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite în cadrul raporturilor de serviciu, s-a solicitat acordarea de despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare, potrivit dreptului comun al muncii, plecând de la sintagma uzitată în cuprinsul art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000, în terminis "potrivit dreptului comun", care se determină, de la caz la caz, în funcție de natura raportului juridic dedus judecății, raport în cadrul căruia s-a ivit discriminarea. În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art. 1 alin. 2 și art. 295 alin. 1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art. 5 din Codul muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a Curții Constituționale.
Art. 3. civ. oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Instanțele naționale sunt obligate imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui.
Acțiunea este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (în acest sens Hotărârile contra Olandei și Rotaru contra României).
Instanțele de judecată au competență deplină în aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile protocolului 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art. 2 din Legea nr. 47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art. 126 alin. 1 și alin. 3 din Constituție).
Potrivit directivei 2000/EC/78 în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este de netăgăduit apartenența reclamanților și intervenienților la personalul salariat, după caz, în baza nr.OUG 27/2006 și, respectiv, nr.OG 8/2007. Salarizarea personalului în cauză a fost stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură. Aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
Astfel, prima dată, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condițiasine qua nonpentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel. De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nici o relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiției, Școlii Naționale de Grefieri și Institutul Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților.
Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de nr.OUG 27/2006.
Situația este similară în cazul personalului auxiliar salarizat în baza nr.OG 8/2007, unde criteriul definitoriu în stabilirea salarizării, potrivit art. 3 și urm. este reprezentat de vechimea în specialitate în relaționare directă cu nivelul instanței sau al parchetului și funcția deținută.
Totuși, în cazul procurorilor și personalului auxiliar din cadrul DNA și DIICOT a fost în mod privilegiat eliminată corelația obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, stabilindu-se că sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin. 1 lit. e din Legea nr.303/2004) corespunzătoare acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului din justiție, salarizat în baza nr.OUG 27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În plus, nu toți procurorii și personalul auxiliar din cadrul DNA și DIICOT funcționează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analoagă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art. 5 alin. 1 din nr.OUG 43/2002 și art. 4 alin. 3 din Legea nr. 508/2004).
Pe de altă parte, se subliniază faptul că DNA și DIICOT sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite, conform alin. 1 din nr.OUG 43/2002 și art. 1 din Legea nr. 508/2004.
procurorilor și personalului auxiliar DNA și DIICOT la aceste structuri este una temporară, conform art. 87 alin. 9 și art. 75 alin. 11 din Legea nr. 304/2004, de unde rezultă că nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din DNA și DIICOT are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate, iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive.
Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul DNA și DIICOT se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul DNA și DIICOT cu salarizarea procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza nr.OUG 7/2006, care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurorilor din DNA și DIICOT.
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. VI/2007, cu forța obligatorie dispusă de art. 329 alin. 3. proc. civ. că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură ori în includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției.
Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
Criteriul după care s-a făcut distincția în speță, este categoria socio-profesională și locul de muncă, criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza nr.OUG 27/2006 și nr.OG 8/2007, cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii DNA și DIICOT.
Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecății, ori pentru cele de natură civil, comercială, fiscală, contencios administrativ și nici pentru cele privind infracțiuni de corupție nu se cere o calificare superioară, aparte, a unora față de ceilalți. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul și personalul auxiliar din DNA și DIICOT trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine etc. ci dimpotrivă tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza nr.OUG 27/2006 și nr.OG 8/2007 posedă aceeași calificare profesională.
Nu se contestă faptul că în multe situații legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.
Pe de altă parte, este total impropriu și injust a considerat că procurorii ce instrumentează cauze de corupție al căror prejudiciu este mai redus sunt supuși unor presiuni și pericole mai mari față de cei care soluționează un litigiu cu o valoare foarte mare, un litigiu fiscal, etc. Chiar și în domeniul cauzelor penale, nu se poate pune semnul egalității între un litigiu privind o infracțiune de corupție cu un prejudiciu mic, față de o infracțiune contra vieții, integrității corporale sau sănătății ori economico-financiare cu un prejudiciu imens.
De asemenea, nu se poate spune că litigiile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție care sunt lucrate anterior pe fond, apel, de către celelalte instanțe, au un grad de complexitate sporit față de soluționarea lor în alte grade de jurisdicție.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța trebuie să aplice doar prin analogie prevederile art. 11 alin. 1 din nr.OUG 27/2007.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 296 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Pentru eliminarea oricărei discriminări și stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite, se impune recunoașterea sporului solicitat, în procentul prevăzut și acordat magistraților procurori și personalului auxiliar din cadrul DNA și DIICOT, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri.
Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului.
În motivarea întâmpinării se apreciază că sentința instanței de fond este legală și temeinică, fiind rezultatul unei aprecieri corecte a stării de fapt și aplicării corecte a dispozițiilor legale incidente în speță.
În ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării instanța în mod corect a reținut că prin deciziile nr. 819, 820 și 821 din 03.07.2008 ale Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. 1, 3 și 11 și art. 27 din nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Acordarea drepturilor salariale solicitate de recurenți ar echivala cu stabilirea de către instanță a altor drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, instituindu-se astfel pe o cale judiciară sisteme de salarizare paralele cu cele prevăzute prin actele normative și încălcându-se astfel rolul Parlamentului de autoritate legiuitoare a țării.
Pe de altă parte, cererea formulată de reclamanți direct împotriva Ministerului Finanțelor Publice este inadmisibilă, această instituție neavând nici un raport juridic cu recurenții, astfel încât aceștia să fie îndreptățiți să se îndrepte direct împotriva acestuia pe calea acțiunii ce va face obiectul prezentului dosar. Calitatea de pârât aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept.
Este inadmisibilă și cererea prin care se solicită Ministerului Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale solicitate, întrucât procedura elaborării proiectului de buget se declanșează la mijlocul anului, pentru ca până la sfârșitul anului respectiv legea bugetară să poată fi aprobată și noul an să intre în funcție noul buget.
Rolul esențial în procesul bugetar și în execuția de casă bugetară revine Guvernului respectiv, Parlamentului; potrivit art. 17 alin. 1 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Parlamentul este acela care adoptă legile bugetare anuale și legile de rectificare elaborate de Guvern.
Pe de altă parte, potrivit art. 20 și 21 din aceeași lege, Ministerul Finanțelor Publice nu are nici calitatea de ordonator de credite, iar rectificarea bugetară nu se poate efectua decât în baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite.
Prin întâmpinarea formulată de Ministerul Justiției se solicită respingerea recursului ca nefondat.
În motivarea întâmpinării se arată că din deciziile nr. 819, 820 și 821 din 03.07.2008 și nr. 1325 din 04.12.2008 ale Curții Constituționale, definitive și general obligatorii, rezultă că atât timp cât nu există temei legal pentru acordarea pretențiilor recurenților, prin constatarea pe cale judecătorească a unei discriminări instituite de legiuitor și prin acordarea unor despăgubiri calculate prin raportarea la dispoziții care nu se adresează recurenților, s-ar adopta chiar înțelesul dispozițiilor din nr.OG 137/2000 care a fost declarat ca neconstituțional.
Totodată, printr-o serie de decizii, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității art. 3 alin. 1 raportat la art. la Anexa pct. 1-13 din nr.OUG 27/2006 ori a art. 3 și art. 11 alin. 1 din nr.OUG 27/2006, respectiv chiar dispozițiile considerate discriminatorii de către recurenții care au calitatea de judecători, excepții ridicate în dosarele în care se invocă un tratament salarial diferit între procurorii DNA și cei ai DIICOT, pe de o parte, și judecători, pe de altă parte, toate excepțiile fiind respinse.
În considerentele tuturor acestor decizii, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că "legiuitorul este liber să deroge de la regulile generale de promovare în funcții, atât timp cât soluția legislativă impusă este justificată în mod obiectiv și rațional", "o atare diferențiere este una justificată în mod obiectiv și rațional și că discriminarea salarială ar fi apărut numai atunci când legiuitorul nu ar fi ținut cont de poziția superioară a parchetului sau instanței de judecată, după caz", în esență că nu este instituită nici o discriminare față de procurorii DNA și DIICOT a celorlalți magistrați.
Raportat la aplicabilitatea dispozițiilor cuprinse în Protocolul 1 și 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 14 din Convenție și art. 25 alin. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, se arată că acestea fac referire la drepturi prevăzute de convenție, respectiv de lege, și ca atare solicitările reclamanților și intervenienților nu sunt garantate de aceste texte.
Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, Parlamentul României și Guvernul României, reținând că în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin. 3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Drepturile salariale ale recurenților sunt cele stabilite de către nr.OUG 27/2006 și, respectiv nr.OG 8/2007 în cazul personalului auxiliar de specialitate, iar de la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, de către acest ultim act normativ.
Este de observat că legiuitorul a menținut regula numirii acestora, iar nu a promovării, respectiv a exercitării pe o durată temporară a funcției de procuror în cadrul acestui parchet, precum și a revenirii pe postul deținut anterior. În acest sens, se face trimitere la prevederile art. 75 alin. 11 și 11 ind. 1 și ale art. 87 alin. 9 și 9 ind. i din Legea nr. 304/2004.
Prin art. 11 din Anexa 6 la Legea nr. 330/2009 s-a prevăzut, în mod expres că drepturile prevăzute pentru procurorii de la DNA și DIICOT se acordă "pe durata exercitării funcției", ceea ce duce la concluzia inexistenței unor reguli diferite de promovare în profesie, discriminatorii între judecători și procurori.
Cât privește situația personalului auxiliar, se face trimitere la prevederile art. 21 din Anexa 6 la Legea nr. 330/2009.
Acordarea coeficienților de multiplicare procurorilor de la DNA și DIICOT, precum și a salariilor de bază către personalul auxiliar de specialitate de la aceste structuri, s-a făcut și se face avându-se în vedere criteriul gradului instanței sau al parchetului unde funcționează.
Astfel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție reprezintă o structură supraordonată celorlalte unități de parchet, având drept corespondent la nivelul instanțelor judecătorești Înalta Curte de Casație și Justiție. DIICOT și DNA reprezintă structuri în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În consecință sunt justificate dispozițiile potrivit cărora indemnizațiile procurorilor, precum și ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul acestor instituții să fie egale cu cele ale procurorilor, respectiv ale personalului auxiliar de specialitate, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar susținerile recurenților potrivit cărora se instituie o discriminare în materie salarială sunt nefondate, deoarece acordarea coeficienților de multiplicare corespunzători Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru procurorii din cadrul DNA și DIICOT, respectiv a salariilor de bază pentru personalul auxiliar de specialitate, este făcută în considerarea nivelului parchetului unde funcționează aceștia. În acest sens sunt invocate prevederile art. 3 din nr.OUG 27/2006, ale art. 74 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, ale art. 3 alin. 1 din nr.OG 8/2007, ale art. 6 și 21 din anexa 6 la Legea nr. 330/2009, ale art. 1 alin. 1-2 din Legea nr. 508/2004 și ale art. 2 alin. 1 din nr.OUG 43/2002.
În final, se face trimitere la o serie de hotărâri judecătorești pronunțate de alte instanțe din țară în litigii similare, în sensul respingerii acțiunii.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul este fondat și urmează a fi admis așa cum a fost formulat.
În primul rând, raportat la excepția lipsei calității procesuale pasive, reiterată de intimatul pârât Ministerul Finanțelor Publice în cuprinsul întâmpinării, trebuie observat că deși prima instanță nu a admis această excepție invocată și la fond, pronunțându-se pe fond și raportat la acest pârât, nu s-a formulat recurs de către partea interesată sub acest aspect, situație în care instanța de recurs nu poate admite excepția în soluționarea recursului reclamanților și al intervenienților, întrucât ar agrava situația acestora în propriul recurs, încălcând astfel principiul legiferat prin art. 296 coroborat cu art. 316.proc.civ.
Fiind astfel bine stabilit cadrul procesual, Curtea constată că acțiunea reclamanților este fondată.
Prima instanță, soluționând cererea prin raportare la dispozițiile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OUG 137/2000, interpretate în lumina deciziilor Curții Constituționale a României nr. 819, 820, 821 din 2008, omis să se raporteze la celelalte întemeieri în drept furnizate de reclamanți și de intervenienți, anume, printre altele, art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Or, chiar în situația în care instanțele nu se mai pot raporta la dispozițiile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OUG 137/2000, considerate, așa cum s-a văzut mai sus, neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, soluționarea cauzei trebuie făcută cu cercetarea temeiniciei pretențiilor și în raport de celelalte temeiuri juridice invocate.
Se constată, așadar, că dreptul reclamanților și al intervenienților de a nu fi salarizați discriminatoriu trebuie constatat în raport cu dispozițiile legale menționate.
Sub acest aspect, Curtea reține că situația reclamanților și a intervenienților este comparabilă cu cea a categoriei socio-profesionale luate ca termen de comparație, iar diferențele dintre cele două categorii nu justifică aplicarea unei salarizări diferite.
Așa cum s-a arătat și în decizia nr. nr.VI/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, "folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența (sic!) la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial", iar "distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art.14 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice".
Chiar dacă soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu vizează cererea ce face obiectul prezentului dosar, similaritatea cauzelor ce au determinat promovarea recursului în interesul legii finalizat prin pronunțarea deciziei nr. VI/2007 cu prezenta cauză este evidentă, fiind vorba în ambele situații de discriminarea magistraților care nu soluționează anumite fapte (de corupție, de criminalitate organizată și terorism) comparativ cu cei care instrumentează astfel de cauze.
Ca atare, cu prilejul soluționării prezentei cauze, nu se poate face abstracție de statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din cuprinsul menționatei decizii în interesul legii, având în vedere că fundamental, chestiunea dezlegată de înaltul for este aceeași cu cea supusă judecății în prezentul dosar.
Comparația între categoriile profesionale luate în discuție și concluzionarea asupra existenței discriminării sub raport salarial este posibilă și obligatoriu a fi făcută prin prisma prevederilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În acest sens, nu se pot reține ca întemeiate susținerile intimatului Ministerul Justiției, în sensul că ar putea exista discriminarea doar în cazul recunoașterii, folosinței sau exercitării unuia dintre drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege și deci că nu s-ar putea constata discriminarea în situația în care unei categorii nu îi sunt recunoscute prin lege anumite drepturi.
Este adevărat că printr-o serie de decizii, printre care și deciziile nr. 818 și 819 din 2008 ale Curții Constituționale, s-a statuat că prevederile art.1, art.2 alin.(3), art. 6 i art.27 alin.(1) din Ordonan a Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea i sanc ionarea tuturor formelor de discriminare, republicat, sunt neconstitu ionale, în sura în care din acestea se desprinde în elesul ă instan ele judec tore ti au competen a ă anuleze ori ă refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ă sunt discriminatorii, i ă le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Aceste statuări ale Curții Constituționale a României trebuie considerate în contextul dat de prevederile art. 20 alin. 2 din Constituția României, care stipulează că dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
S-a mai făcut trimitere la decizia nr. 838 din 27 mai 2009, prin care Curtea Constituțională a României a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, reținând că în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin. 33 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituția României, fără încă a putea institui, modifica sau abroga norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora. S-a apreciat că ulterior publicării acestei decizii, instanțele nu mai pot pronunța hotărâri care să aibă ca efect instituirea, modificarea sau abrogarea de norme juridice cu putere de lege ori efectuarea controlului de constituționalitate al acestora.
Or, conform prevederilor Protocolului 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ce reglementează "Interzicerea generală a discriminării", "1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație.
2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate la paragraful 1".
Se observă astfel că, deși alineatul 1 al articolului statuează garanția cetățeanului european de a nu fi discriminat în exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, alineatul 2 nu mai limitează asigurarea împotriva discriminării la drepturile prevăzute de lege, ci o extinde la toate situațiile în care cetățeanul intră în contact cu o autoritate publică. Prin urmare, interpretarea acestui al doilea alineat este în sensul că atitudinea nediscriminatorie a autorităților publice ale statelor semnatare trebuie să se manifeste în toate relațiile cu cetățenii, nu doar în punerea în executare a drepturilor acestora. Consecința este că trebuie interpretată garanția menționată ca extinzându-se și asupra situațiilor în care cetățeanul se consideră discriminat prin acordarea unor drepturi în favoarea unei categorii comparabile cu cea de care aparține, drepturi ce nu au fost prevăzute prin lege și în favoarea acestei din urmă categorii. Altfel, ar fi să se interpreteze într-un mod care nu ar avea sens, anume printr-o repetiție nenecesară, stipulațiile alin. 2 al art. 1 din Protocolul 12 la Convenție, dacă s-ar considera că acesta nu face decât să reia ideea transmisă la alin. 1 al articolului 1, aceea a garantării nediscriminării cu ocazia exercitării drepturilor prevăzute în lege.
Prin urmare, raportându-ne la prevederile Protocolului 12 la Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale citate mai sus, constatăm că instanțele sunt în drept a constat discriminarea produsă prin prevederea unor drepturi în favoarea unei categorii socio-profesionale, coroborată cu neprevederea acelorași drepturi pentru o categorie socio-profesională comparabilă, fără ca prin aceasta să se instituie, modifice sau abroge norme juridice cu putere de lege ori să se efectueze controlul de constituționalitate al acestora, și deci fără ca aceasta să reprezinte o depășire a atributelor puterii judecătorești prin uzurparea atribuțiilor legislativului.
Or, așa cum s-a demonstrat în cele ce preced, nu există o justificare îndestulătoare pentru diferențierea salarială făcută între magistrați în funcție de tipul cauzelor soluționate, importanța acestora fiind mai mare sau mai mică în cadrul fiecărei tipologii, în sensul că pot exista fapte de corupție relativ reduse ca importanță în comparație cu marile fapte de corupție, tot astfel cum pot exista litigii civile majore ca impact social și altele relativ minore ca importanță, toate necesitând în schimb atenție și profesionalism în cursul soluționării. Același lucru este valabil pentru fiecare categorie de litigiu specializat, și în dreptul muncii, în contenciosul administrativ existând o astfel de diferențiere între cauze, care nu conduce la remunerarea suplimentară a magistraților ce gestionează astfel de cauze de răsunet, comparativ cu cei care soluționează pricini de o importanță medie.
În plus, trebuie remarcat că o altă fațetă a discriminării este dată de remunerarea preferențială doar a procurorilor care cercetează cauze de corupție sau criminalitate organizată și terorism, în timp ce judecătorii care pronunță soluțiile în astfel de cauze nu sunt avantajați; or, nici sub acest aspect nu se justifică diferențierea salarială, neputându-se găsi o suficientă justificare pentru a se remunera în plus procurorul care instrumentează cauza față de judecătorul care pronunță soluția.
Chiar dacă ar exista o aparență de legalitate în acordarea unor coeficienți de multiplicare superiori procurorilor de la. și, raportat la nivelul parchetului unde funcționează și la situația de egalitate ce trebuie asigurată în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în realitate, salarizarea superioară a acestora față de celelalte categorii de magistrați creează o situație de discriminare nelegală, pentru considerentele de mai sus.
Apar ca nerelevante argumentele din cuprinsul întâmpinării Ministerului Justiției privind caracterul temporar al prezenței procurorilor în cadrul și, dat fiind că situația de discriminare se verifică în raport de perioada în care aceștia funcționează în cadrul acestor direcții.
Cât privește susținerea că diferențierea salarială se justifică în raport de nivelul instanței unde funcționează magistrații între care se face comparația, Curtea constată că argumentul este formal, întrucât cauzele instrumentate de acești procurori sunt judecate de instanțe de nivel inferior Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât diferențierea nu se justifică nici sub acest raport, existând din acest punct de vedere procurori din cadrul și care funcționează în structuri teritoriale, analog structurii celorlalte instanțe și parchete.
La fel de formal apare și argumentul privind numirea procurorului în cadrul și, fără a dobândi grad profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; modalitatea de numire nu diminuează cu nimic situația de discriminare ivită între magistrați și nici nu o justifică, fiind doar sursa acesteia. De asemenea, apărarea privind sursa situației de tratament diferențiat, anume, regulile de organizare judiciară incidente, nu înlătură caracterul nelegal al discriminării astfel făcute.
Trebuie subliniat că este inoportună trimiterea pe care reclamanții și intervenienții o fac la Directiv 2000/EC/78, întrucât aceasta se referă doar la interzicerea discriminării în ocuparea forței de muncă pe criterii de religie și credință, vârstă, handicap și orientare sexuală, neavând deci nici o incidență asupra speței de față.
Împrejurarea invocată de intimatul Ministerul Justiției, în sensul că există decizii ale Curții Constituționale prin care aceasta a respins excepțiile de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 alin. 1 raportat la art. la Anexa pct. 1-13 din nr.OUG 27/2006 ori a art. 3 și art. 11 alin. 1 din nr.OUG 27/2006, nu are căderea de a conduce la o altă soluționare pe fond a cererii, întrucât potrivit prevederilor Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, caracterul obligatoriu este atașat deciziei prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege sau o ordonanță, ceea ce nu este cazul în speță. În rest, instanțele de judecată au deplină competență de a statua asupra chestiunilor ce le sunt supuse judecății, atât în stabilirea stării de fapt, cât și în interpretarea legii aplicabile. Este ceea ce instanța realizează prin soluționarea cererii cu care a fost investită.
Raportat la întâmpinarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, Curtea reține că împrocesuarea acestui pârât s-a făcut avându-se în vedere rolul acestui pârât în elaborarea bugetului de stat din grija pentru a se asigura caracterul efectiv al hotărârii pronunțate. Nu se pune problema alocării sumelor necesare achitării drepturilor recunoscute reclamanților și intervenienților din bugetul propriu al acestui minister, ci, așa cum s-a arătat, asigurarea efectuării demersurilor necesare pentru includerea în bugetul de stat, pentru Ministerul Justiției, a sumelor necesare achitării acestor drepturi.
Chiar dacă nu este în atribuția acestui minister adoptarea bugetului, ministerul este cel care elaborează proiectul de buget precum și al legii de rectificare bugetară, astfel încât cu această ocazie se impune a se avea în vedere de către pârât includerea sumelor încuviințate prin prezenta hotărâre în bugetul de stat. Cât privește necesitatea de a se depune proiecte ale bugetelor ordonatorilor principali de credite pentru adoptarea și modificarea proiectului bugetului de stat, se constată că Ministerul Justiției este în egală măsură parte în proces, fiindu-i opozabilă hotărârea, astfel încât ambii pârâți sunt obligați la demersurile legale enumerate chiar prin motivele de recurs pentru a se asigura achitarea drepturilor salariale restante.
Critica privind situația creată prin pronunțarea unei hotărâri de obligare la plata unor sume care nu au fost aprobate prin legea bugetară anuală nu poate fi reținută, având în vedere că există posibilitatea rectificării legii bugetare, iar pe de altă parte, acest argument vizează momentul punerii în executare a hotărârii, deci nu este pertinent pentru soluționarea cererii pe fond. Obligația de a se pune la dispoziție surse financiare pentru acoperirea sumelor datorate este subsecventă celei de a se plăti aceste sume de către instanța la care reclamanții și-au desfășurat activitatea.
În drept, se reține incidența prevederilor art. 14 și 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, art. 1 din nr.OUG 22/2002, art. 3 alin. 1 pct. 2 din nr.HG 34/2009.
Față de considerentele ce preced, Curtea urmează a admite recursul formulat de reclamanți și intervenienți în cauză și în consecință va admite în tot acțiunea și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții, și și în consecință va obliga pe pârâții de rândul 2-4 să calculeze și să plătească în favoarea acestora despăgubiri egale cu diferențele salariale dintre îndemnizațiile acestora și cele ale procurorilor, respectiv ale personalului auxiliar din cadrul DNA și DIICOT, pe perioada în care aceștia au funcționat în cadrul sistemului judiciar, începând cu data de 20.03.2005, ce corespunde termenului general de prescripție calculat retroactiv de la data introducerii acțiunii judiciare și până la data intrării în vigoare a Legii cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, nr. 330/2009 (cu excepția acelora dintre reclamanți și intervenienți care au intrat în sistem ulterior, respectiv au ieșit din sistem anterior acestor date), conform dispozitivului. Pentru a dispune astfel, Curtea reține că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, salarizarea tuturor magistraților se face în baza acestei legi, astfel încât cauza juridică ce întemeiază acțiunea nu acoperă perioada de după intrarea ei în vigoare.
Se va dispune actualizarea sumelor cu rata inflației, conform solicitării din acțiune și cererea de intervenție, având în vedere că sumele datorate cu titlu de drepturi salariale și neacordate trebuie astfel actualizate pentru a se asigura deplina reparare a prejudiciului creat prin neplata unor drepturi legale, în conformitate și cu prevederile art. 78 alin. 1 Codul muncii, text de lege cu valoare de principiu în ceea ce privește situația nelegalei neacordări a unor drepturi salariale, și care stipulează că în cazul concedierii efectuate în mod netemeinic și nelegal, instanța va obliga angajatorul la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate. Or, chiar dacă nu este vorba în speță de o nelegală concediere, rațiunea legii este aceeași, anume, integrala reparare a prejudiciului creat printr-o injustă neplată a unor drepturi salariale; știut fiind că salariul reprezintă de principiu sursa traiului zilnic al angajatului, apare ca legitimă solicitarea de a se actualiza cu rata inflației aceste sume, astfel încât puterea de cumpărare să se prezerve iar neplata la termen să nu diminueze importanța economică a acestor sume. De altfel, plata salariului este cel puțin lunară, astfel încât cu privire la orice drepturi de natură salarială, angajatorul este de drept în întârziere, potrivit art. 161 alin. 1 coroborat cu art. 155 Codul muncii, situație în care actualizarea sumei de natură salarială neplătită la timp apare ca imperativă.
Totodată, va fi obligată pârâta Curtea de APEL CLUJ 1 să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale salariaților menționați în acțiune, față de dispozițiile Decretului nr. 92/1976.
Văzând și dispozițiile art. 312 alin. 1 și 3 raportat la art. 304 pct. 9.proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții, -, -, -, și, respectiv intervenienții în interes propriu, și împotriva sentinței civile nr. 2151 din 10.08.2009 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr- pe care o modifică în tot în sensul că admite acțiunea formulată de reclamanții, -, -, -, și respectiv cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții, și în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, MINISTERUL JUSTIȚIEI, TRIBUNALUL CLUJ, CURTEA DE APEL CLUJ și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII și în consecință:
Obligă pe pârâții de rândul 2-4 să calculeze și să plătească în favoarea reclamanților și intervenienților în interes propriu despăgubiri egale cu diferențele salariale dintre îndemnizațiile acestora și cele ale procurorilor, respectiv ale personalului auxiliar din cadrul DNA și DIICOT începând cu data de:
- 20.03.2005 și până la 11.11.2009 în favoarea reclamanților, -, și;
- 20.03.2005 și până la 15.04.2006 în favoarea reclamantului
- 20.03.2005 și până la 15.02.2008 în favoarea reclamantei
- 20.03.2005 și până la 18.02.2008 în favoarea reclamantei
- 01.09.2006 și până la 11.11.2009 în favoarea reclamantei
- 17.01.2008 și până la 11.11.2009 în favoarea intervenientei
- 01.07.2008 și până la 11.11.2009 în favoarea intervenientei
- 01.08.2008 și până la 11.11.2009 in favoarea intervenientei,
sume actualizate potrivit indicelui de inflație de la data scadenței și până la data plății efective.
Obligă pârâta Curtea de APEL CLUJ să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă.
Obligă pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății sumelor.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 9 februarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
- - - - - -
GREFIER,
Red., 8 ex.
12.03.2010
Jud.primă instanță:,
Președinte:Ioana TriponJudecători:Ioana Tripon, Dana Cristina Gârbovan, Sergiu
