Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 4991/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA A II-A CIVILĂ ȘI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 4991
Ședința publică de la 21 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Lucian Bunea
JUDECĂTOR 2: Manuela Preda Popescu
JUDECĂTOR 3: Mariana
Grefier
Pe rol, judecarea recursului declarat de reclamanta, împotriva sentinței civile nr.2515 din 18 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții Școala de Arte și Meserii D Tr S, Consiliul Local D Tr S și Consiliul Județean M, având ca obiect calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recursul este declarat și motivat în termenul legal, și faptul că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform disp. art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, după care,
Instanța, constatând că numai sunt cereri de formulat și neexistând excepții de invocat, a trecut la deliberări.
CURTEA
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr.2515 din 18 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr-, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta, împotriva pârâților Școala de Arte și Meserii, Consiliul Local Tr. S și Consiliul Județean
Pronunțându-se astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanta, invocând prevederile art.40 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel Național, a solicitat obligarea pârâților Școala de Arte și Meserii, Consiliul Local T S și Consiliul Județean M, la plata retroactivă a diferențelor salariale rezultate din suma de 880 lei, ce reprezintă salariul minim brut pe țară pentru persoanele cu studii superioare.
CCM precum și Codul Muncii instituie principiul potrivit căruia CCM produc efecte pentru toți salariații.
Aceleași acte normative prevăd însă și excepțiile de la acest principiu.
Astfel, Legea 130/1996 privind contractele colective de muncă, prevede la art. 12 alin. 1 că se pot încheia contracte colective de muncă și pentru salariații instituțiilor bugetare, dar prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.
De asemenea, Codul muncii la art. 157 alin. 2 prevede că sistemul de salarizare al personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale, se stabilește prin lege, cu consultarea sindicatelor reprezentative.
De altfel, aceste prevederi sunt stipulate și în contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010, invocat de către reclamantă și instanța de fond, la art. 3 pct. 2.
Dispozițiile alin. 1 ale art. 40 din CCM la nivel național prevăd, într-adevăr, un coeficient de ierarhizare și stabilesc un salariu minim de 440 lei, însă potrivit alin. 2 al aceluiași articol acest coeficient se aplică la salariul minim negociat pe unitate, ceea ce nu este cazul în speță, salariul reclamantei nefiind negociat în funcție de un salariu minim negociat pe unitate, salarizarea cadrelor didactice făcându-se conform Legii 128/1997 în raport de un coeficient de multiplicare care are o anumită valoare stabilită de guvern și căruia i se aplică un coeficient stabilit de aceeași lege în funcție de vechimea în învățământ a acesteia.
Este evident deci, că reclamantei nu i se aplică prevederile art. 40 alin. 1 din CCM la nivel național, făcând parte din categoria excepțiilor de la efectele acestui contract reglementate, atât de Legea 130/1996, dar și de Codul muncii și de însuși CCM.
Prevederile din legea contractelor colective de muncă precum și cele din Codul muncii sau CCM la nivel național referitoare la interzicerea negocierii prin aceste contracte a unor clauze referitoare la drepturile stabilite prin lege în cazul salariaților finanțați din bugetele de stat, sunt de altfel în concordanță cu prevederile Convenției nr. 98/1949 a OIM privind aplicarea principiului dreptului de organizare și negociere colectivă, care prevede la art. 4 că trebuie luate măsuri corespunzătoare pentru a încuraja și promova dezvoltarea și folosirea cea mai largă a procedurilor de negociere voluntară a contractelor colective între patroni și organizațiile de patroni, pe de o parte, și organizațiile de muncitori pe de altă parte, dar că această convenție nu se ocupă de situația funcționarilor publici și nu va putea, în nici un fel, să fie interpretată ca aducând prejudicii drepturilor sau statutului lor.
De asemenea, este în concordanță și cu Convenția nr. 154/1981, privind promovarea negocierii colective, ratificată de România prin Legea nr. 112/1992, și care la art. 1 pct. 3 prevede că în ceea ce privește funcția publică, prin legislația sau practica națională, pot fi fixate modalități speciale de aplicare a acestei convenții.
Referitor la petitul privind acordarea primei de concediu pentru anii 2005, 2006, 2007, instanța a apreciat că este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:
Prin Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură de învățământ pentru anul școlar 2003-2004 s-a prevăzut prin art. 37 alin. 1 lit. g plata unei prime de vacanță din venituri proprii, în condițiile legii, odată cu indemnizația de concediu.
Salarizarea personalului din învățământ se face în condițiile art. 48-50 din Legea nr. 128/1997 stabilindu-se modalitatea de acordare, componentele salariului personalului didactic, drepturile salariale suplimentare, drepturile cu caracter social, alte drepturi și facilități ale personalului didactic și nedidactic, drepturi ce se negociază în limitele legii prin contractele colective de muncă încheiate între angajatori și organizațiile sindicale.
Prin urmare, față de aceste dispoziții legale pentru ca prevederea din CCM cu privire la prima de vacanță să poată fi aplicată, ar fi trebuit să fie prevăzută de lege, ori dispozițiile legale în materia salarizării nu conțin vreo referire la o primă având caracter de primă de vacanță. În acest sens, sunt elocvente dispozițiile alin. 2 al art. 48 din Legea nr. 127/1997 care stabilesc faptul că atunci când cuantumul unor drepturi este stabilit de lege între minim și maxim se negociază, în limitele legii, prin CCM încheiate între angajatori și organizațiile sindicale.
Deci, legea nu stabilește în mod concret expres și imperativ dreptul la primă de vacanță, astfel că dispoziția din CCM nu este aplicabilă și nu are eficiență, atâta timp cât nu se corelează cu dispozițiile legale în ceea ce privește salarizarea și celelalte drepturi ale personalului didactic și totodată CCM impune existența fondurilor necesare, respectiv prevederea în bugetul propriu a sumelor necesare din "venituri proprii".
Mai mult prin, OUG nr. 146/2007, act normativ invocat de reclamantă, a fost prevăzută aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, pentru anumite categorii de salariați din sectorul bugetar, drepturi prevăzute în acte normative de salarizare ce au fost suspendate prin legi bugetare anulate succesiv, fiind totodată enumerată categoria de personal căruia îi sunt aplicabile prevederile ordonanței de urgență, personalul didactic neregăsindu-se în această enumerare.
Personalul didactic nu se încadrează nici în categoria de personal care beneficiază de prima de concediu de odihnă în baza legilor speciale, întrucât, în propriul sistem de salarizare al cadrelor didactice nu este prevăzută acordarea primelor de concediu, acest drept fiind prevăzut doar în CCM.
Cu privire la capătul de cerere privind acordarea diferențelor rezultate în urma aplicării coeficienților de multiplicare la o bază de calcul rezultată din aplicarea coeficientului minim de ierarhizare 2 prevăzut de pe anii 2007-2010, instanța de fond l-a respins, întrucât salariul de bază al cadrelor didactice este reglementat prin CCM la nivel de ramură de învățământ prin care se prevede că salariul de bază este reglementat prin ordin dat de ministru, - art.34 alin.1, iar cadrul normativ care reglementează salarizarea din acest domeniu este Legea nr. 128/1997 în care este prevăzută ca formă de organizare a muncii norma didactică; aplicarea coeficientului minim de ierarhizare 2 prevăzut de, pentru personalul cu studii superioare, este stabilit pentru un program de muncă de 170 de ore.
Legea cadru privind CCM, precum și Codul muncii instituie principiul potrivit căruia CCM produc efecte pentru toți salariații.
Aceleași acte normative prevăd însă și excepțiile de la acest principiu.
Astfel, Legea 130/1996 privind contractele colective de muncă prevede la art.12 alin.1 că se pot încheia contracte colective de muncă și pentru salariații instituțiilor bugetare, dar prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispozițiile legale.
De asemenea, Codul muncii la art. 157 alin. 2 prevede că sistemul de salarizare al personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale, se stabilește prin lege, cu consultarea sindicatelor reprezentative.
Între reclamantă și pârâții Consiliul Local D Tr. S și Consiliul Județean Dr. Tr. S, nu există raporturi de muncă, astfel că aceștia nu au calitate procesuală pasivă.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței, admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata drepturilor solicitate, cât și a cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, se arată că a primit sporul de vechime aplicat la o bază de calcul mai mică decât cea prevăzută de lege, în sensul că salariul de bază a fost mai mic decât cel prevăzut de art. 40 din 2007-2010.
Recurenta susține că trebuia să îi fie acordat salariul de bază minim prevăzut în 2007-2010, respectiv 880 de lei.
În ceea ce privește cererea de acordare a primei de vacanță, recurenta a susținut că instanța de fond a soluționat greșit. În motivare, recurenta a arătat că îi sunt aplicabile dispozițiile OUG nr. 146/2007, avându-se în vedere și dispozițiile art. 37 alin. 1 lit. g din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură.
Dreptul la primă de vacanță avea astfel atât consacrare legislativă, respectiv art. 50 alin. 12 din Legea nr. 128/1997, cât și contractuală.
În drept, recursul s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă, Legea nr. 128/1997, OUG nr. 17/2006, contract colectiv de muncă la nivel de ramură.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea apreciază recursul ca fiind nefondat și urmează să îl respingă, pentru următoarele considerente:
Cu privire la prima critică legată de stabilirea unui salariu de bază de 88o de lei conform art. 40 din 2007-2010, Curtea reține în primul rând faptul că reclamanta este angajată în învățământ pe postul de institutor.
Legea nr. 128/1997 prevede expres condițiile pentru ocuparea funcțiilor didactice și didactice auxiliare. Potrivit art. 7 (1), pentru ocuparea funcțiilor didactice trebuie îndeplinite următoarele condiții de studii - c) pentru funcția de institutor - absolvirea cu examen de diplomă a colegiului universitar pedagogic, a liceului pedagogic sau a unei școli echivalente, urmată de absolvirea unei instituții de învățământ superior de lungă sau de scurtă durată ori de absolvirea cu diplomă de licență sau de absolvire, urmată de un curs specific în domeniul psihopedagogic și metodic.
Prin urmare, condiția minimă de studii superioare pentru ocuparea postului de institutor este aceea de a absolvi o instituție de învățământ superior de scurtă durată, fapt ce atrage aplicare dispozițiilor art. 40alin. 1 lit c pct. 2 din 2007-2010. Potrivit acestui text, coeficientul minim de ierarhizare pentru personalul de specialitate încadrat pe funcții pentru care condiția de pregătire este de studii superioare de scurtă durată este de 1,5.
Prin urmare, chiar urmând raționamentul recurentei reclamante referitor la aplicarea dispozițiilor din 2007-2010, salariul acesteia a fost corect stabilit, deoarece coeficientul de multiplicare aplicabil în cazul său este de 1,50, corespunzător unui salariu de bază de 660 de lei. Or, salariul său de bază a depășit această sumă, astfel că cererea reclamantei este nefondată sub acest capăt de cerere.
În ceea ce privește acordarea primei de vacanță, recursul este de asemenea nefondat.
Precizând domeniul de aplicare al OUG nr. 146/2007, rt. 1 prevede:
" (1) Prezenta ordonanță de urgență reglementează modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă,în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendatăprin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001 - 2006.
(2) Intră în categoria personalului căruia îi sunt aplicabile prevederile prezentei ordonanțe de urgență, conform alin. (1) funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special, personalul auxiliar din sistemul justiției, membrii corpului diplomatic și consular al României, precumși alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu de odihnă în baza legilor speciale".
Prin urmare, OUG nr. 146/2007 nu stabilește noi obligații cu privire la plata primelor de vacanță, ci doar modul în care urmează a se efectua plata acestor prime reglementate prin acte normative în favoarea anumitor categorii de personal, acte normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001 - 2006.
Aceasta este ipoteza de la care trebuie pornit în interpretarea dispozițiilor OUG nr. 146/2007.
Textul alineatului 2 al art. 1 nu poate fi interpretat ca o normă juridică distinctă, pe de o parte pentru că însuși acest text trimite la dispozițiile alin. 1, iar pe de altă parte el constituie o enumerare a categoriilor de personal căruia îi sunt aplicabile prevederile Ordonanței.
Rezultă deci că textul alin. 2 nu poate extinde dispozițiile Ordonanței și la categoriile de personal care nu au beneficiat de reglementări legale a căror aplicare să fi fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare.
Acesta este cazul personalului din învățământ, dreptul la primă de vacanță nefiind reglementat expres în niciun act normativ.
Legea nr. 128/1997 art. 50 alin. (12) prevede într-adevăr faptul că personalul didactic beneficiază de premii și de alte drepturi bănești prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă.
Deși recurenta - reclamantă a solicitat plata unor prime de vacanță, în sprijinul susținerilor a invocat doar dispozițiile art. 37 lit. g din Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii învățământ 2003-2004, care stabilește că părțile contractante au convenit ca personalul din învățământ să beneficieze de "o primă de vacanță din venituri proprii, în condițiile legii".
La negocierea acestei clauze, partenerii sociali au stabilit posibilitatea de a fi acordată în viitor o asemenea primă de vacanță, în condițiile în care dreptul va face obiectul unei reglementări legale.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea apreciază recursul ca fiind nefondat sentința recurată fiind legală și temeinică.
În consecință, în temeiul art. 312 din Codul d e procedură civilă, Curtea va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta, împotriva sentinței civile nr.2515 din 18 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții Școala de Arte și Meserii D Tr. S, Consiliul Local D Tr. S și Consiliul Județean
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 21 2009.
Președinte, - - | Judecător, - --- | Judecător, - |
Grefier, |
Red. Jud.
Tehnored. 2 ex./ 24 2009
Red. Jud. Fond//
Președinte:Lucian BuneaJudecători:Lucian Bunea, Manuela Preda Popescu, Mariana
