Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 50/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 50/R/2009
Ședința publică din 14 ianuarie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Ioan Daniel Chiș
JUDECĂTORI: Ioan Daniel Chiș, Sergiu Diaconescu Laura
-
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI împotriva sentinței civile nr. 1096 din 30 septembrie 2008 Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr-, privind și pe reclamanții G, -, -, -, -, având ca obiect calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în cauză, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta reclamanților intimați, avocat, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost formulat și motivat în termenul legal, a fost comunicat reclamanților intimați și este scutit de taxa judiciară de timbru și de timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 13 ianuarie 2009, prin registratura instanței, reclamanții intimați au depus la dosar întâmpinare.
Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamanților intimați solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, dezvoltând pe larg motivele arătate în scris prin întâmpinarea depusă la dosar. În ceea ce privește cererea de suspendare a executării hotărârii formulată de către pârâta recurentă în temeiul art. 300 alin. 2.pr.civ. până la soluționarea recursului în interesul legii promovat de către Curtea de Conturi a României, reprezentanta reclamanților intimați arată că lasă la aprecierea instanței soluționarea acestei cereri.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.1096 din 30.09.2008 pronunțată de Tribunalul Maramureș, s-a admis acțiunea formulată de reclamanții G, -, -, -, - ȘI în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, pârâta fiind obligată să plătească reclamanților drepturile salariale majorate cu sporul de 75% începând din anul 2005 și până la achitare, la valoarea actualizată în funcție de rata inflației la data plății.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele:
Reclamanții dețin calitatea de controlori financiari la Curtea de Conturi a județului
Prin Legea 200/2005 de aprobare a nr.OUG 22/2005 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi pe lângă această instituție a fost înființată Autoritatea de audit pentru fondurile acordate României de Uniunea Europeană prin programele și SAPARD și pentru fondurile ce vor fi acordate in perioada post-aderare.
Reclamanții, deși ocupă aceleași funcții ca și controlorii de la Autoritatea de Audit și își desfășoară activitatea în cadrul aceleiași instituții, iar reglementările legale sunt aceleași, instanța a apreciat că sunt privați de acordarea indemnizației de 75% prevăzută de HG170/9 martie 2005, criteriul pe baza căruia s-a făcut această distincție în acordarea drepturilor salariale, reprezentându-l doar luarea în considerare a naturii unor obiective pe care o parte dintre controlorii financiari erau desemnați să verifice pe un anumit parcurs al carierei lor, ceea ce nu are justificare atât timp cât specificul atribuțiilor de ansamblu pe care le au toți controlorii financiari în întregul lor necesită aceeași pregătire de specialitate și experiență, responsabilitate profesională specifică echivalentă, precum și risc identic în exercitarea sarcinilor de serviciu.
S-a reținut că dreptul material solicitat de fiecare reclamant s-a născut din lege ( HG170/9 martie 2005, Legea nr. 490/2004) și atribuie acestora prerogativa exclusivă în virtutea căreia, acest interes manifestat expres prin acțiune, să solicite subiectului pasiv plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite.
Astfel, prin prisma obiectului și cauzei juridice a cererilor reclamanților din prezenta acțiune, între auditori și controlori (aparținând toți aceleiași categorii), nu poate exista un tratament diferențiat sau criterii de apreciere diferite, deoarece ambii îndeplinesc o funcție similară, cu atribuții similare.
Așadar, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă într-o funcție cel puțin similară, dacă nu identică, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial. Din moment ce controlorii financiari sunt într-o situație comparabilă cu auditorii sub aspectul exercitării atribuțiilor și incompatibilităților aferente funcției, rezultă că aceștia nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu fată de auditori, prin refuzul acordării indemnizației de 75%.
Singurele elemente și obiective care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea si cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit că aceasta se poate reflecta numai în salariu ( indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare.
S-a reținut că prin neacordarea acestei indemnizații (majorări), controlorii financiari sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest drept salarial și pentru restul personalului.
Ca atare, existența discriminării directe a controlorilor financiari reclamanți rezultă și din dispozițiile art.7 si art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului( care garantează tuturor dreptul la o protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție ( care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită ( ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art. 40 alin 2 lit. c si f art. 154 alin. 3, art.165 si art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări restrângeri sau limitări); art. 20, art.16 alin 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice si bunăstării generale într-o societate democratică.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul Muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Având în vedere cele arătate mai sus, precum și prevederile textelor legale menționate, s-a constatat că acțiunea înaintată de reclamanți este întemeiată, motiv pentru care, în baza art. 283 și urm. din Codul Munciia fost admisă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii ca netemeinică și nelegală.
În motivarea recursului arată că procentul de 75% aplicat la nivelul indemnizației de bază nu se aplică controlorilor financiari deoarece nu există un text de lege în acest sens, aceștia se deosebesc de auditorii ce gestionează fonduri comunitare, aceștia obținând încadrare prin concurs.
Mai arată că auditorii, deosebiți de controlorii financiari sunt salarizați prin Legea nr. 27/2007, au atribuții bine stabilite prin lege, în virtutea căreia le-a fost acordat acest procent de 75%, conform art. 14/1 din Legea nr. 200/2005.
În bugetele Curții de Conturi a României aferente perioadei pentru care se solicită aceste drepturi, nu au fost prevăzute astfel de sume.
Consideră că aceste drepturi nu pot fi acordate pe cale de asimilare, deoarece regimul juridic al asimilării statutului unei categorii profesionale cu statutul unei alte categorii profesionale, este o situație de excepție în raport cu regula, care este legea care guvernează statutul juridic al acelei categorii.
Învederează instanței că Plenul Curții de conturi a României a hotărât promovarea unui recurs în interesul legii solicitând ca Înalta Curte de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept soluționate diferit de către instanțele de judecată, având în vedere că acestea au creat o practică neunitară în ceea ce privește interpretarea și aplicarea legii privind acordarea personalului drepturile salariale solicitate, altele decât cele prevăzute prin legi speciale de salarizare.
Reclamanții, prin întâmpinarea de la 31-33, solicită respingerea recursului ca nefondat.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate Curtea reține următoarele:
Diferența între reclamanți și categoriile profesionale invocate (observatorii care verifică procedurile de atribuire a contractelor de achiziție publică, personalul Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, Industrie Alimentară și Dezvoltare Rurală, personalul de specialitate din cadrul structurilor care au ca obiect de activitate gestionarea asistenței financiare comunitare) constă în conținutul diferit al raporturilor juridice de muncă ce rezultă din existența unor statute profesionale distincte, care reglementează drepturi și obligații specifice fiecărei categorii, respectiv în desfășurarea activității în favoarea unor instituții diferite (cu excepția controlorii din autoritatea de audit din cadrul Curții de Conturi).
Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din CEDO referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Însă, instanța europeană a statuat în mod constant că nu orice diferență de tratament reprezintă o încălcare a art. 14 din CEDO. Statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate (Hotărârea din 28.11.1984 Ramussen Danemarcei 40). Drept urmare, spre deosebire de cauza Driha c/a României (Hotărârea din 21.05.2008) unde Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat existența discriminării între reclamant și alte persoane care aparțineau aceleiași categorii profesionale, în prezenta cauză se invocă discriminarea dintre reclamanți și alte categorii profesionale, care nu se află în situații analoage sau comparabile, așa cum s-a menționat anterior.
Art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede în mod expres că " Toți oamenii, fără nicio discriminare, au dreptul la un salariu egal pentru muncă egală". Carta Social Europeană revizuită (ratificată de România prin Legea 74/1999) instituie necesitatea adoptării (de către statele care au acceptat art. 4 relativ la o salarizare echitabilă), măsurilor necesare în vederea garantării a unei salarizări echitabile, care să țină cont inclusiv de dreptul la o salarizare egală pentru muncă de valoare egală. În mod similar, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (adoptat în 1966 și ratificat de România prin Decretul 212/1974) conține dispoziții relative la nediscriminare, inclusiv dreptul la un salariu echitabil și o remunerare egală pentru o muncă de valoare egală.
Deși aceste prevederi internaționale au prioritate în raport cu întreaga legislație română (conform art. 20 alin. 1 din Constituție), Curtea de Apel apreciază că, în condițiile în care munca desfășurată de reclamanți este diferită de cea a categoriilor menționate, diferența de remunerare este justificată.
De asemenea, așa cum a statuat în mod constant și instanța de contencios constituțional în jurisprudența relativă la art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție ( e exemplu, Decizia nr. 102/2003 publicată în MO nr. 201/2003), se reține că principiul egalității de tratament nu presupune uniformitate de reglementare, fiind opțiunea exclusivă a legiuitorului de a adopta soluții legislative diferite în favoarea unor categorii de salariați diferite, în considerarea situațiilor deosebite în care se găsesc. prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport de natura deosebită a raporturilor reglementate. Principiul egalității în fața legii nu înseamnă o uniformitate, așa încât dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.
Referitor la susținerile reclamanților potrivit cărora dispozițiile legale invocate sunt discriminatorii întrucât încalcă principiul egalității instituit de art. 16 din Constituția României se reține că instanțele ordinare pot fi sesizate doar în legătură cu constatarea faptului că o lege este aplicată în mod discriminatoriu subiecților de drept cărora li se adresează, nefiind posibil să se solicite constatarea faptului că o lege este discriminatorie și nici extinderea aplicării ei altor subiecți de drept.
În situația în care un act normativ conține dispoziții discriminatorii cu privire la anumiți subiecți de drept, soluția legală este aceea de a invoca și a se constata neconstituționalitatea respectivei norme pe considerentul că încalcă principiul egalității instituit prin legea supremă. Doar Curtea Constituțională are competența legală de a aprecia că un text legal creează o discriminare și încalcă acest principiu, ca atare poate stabili modalitatea în care trebuie interpretat textul respectiv pentru a elimina încălcarea principiului egalității.
Întrucât apreciază că există diferențe esențiale între reclamanți și categoriile profesionale cu privire la care se solicită constatarea discriminării Curtea de Apel reține că principiului nediscriminării prevăzut de art. 5 din Codul Munciia fost respectat de legiuitor la adoptarea legii de salarizare a reclamanților.
Relativ la nelegalitatea sentinței recurate în raport de dispozițiile dreptului comunitar se reține că articolul 141 al consolidate a Tratatului privind Uniunea Europeană (devenit în prezent art. 157) interzice orice formă de discriminare care fixează reguli diferite pentru același loc de muncă sau pentru prestări de aceeași calitate sau aplică aceeași regulă în cazul unor activități diferite, chiar dacă discriminarea este directă sau indirectă. În materie de remunerație, o discriminare directă poate fi constatată prin respectarea criteriilor de egalitate în materie de condiții de lucru și remunerație. Or, așa cum s-a învederat anterior, nu există aceleași condiții de lucru, respectiv conținutul raportului juridic de muncă al reclamanților este diferit de cel al observatorilor care verifică procedurile de atribuire a contractelor de achiziție publică, al personalului Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, Industrie Alimentară și Dezvoltare Rurală, al personalului de specialitate din cadrul structurilor care au ca obiect de activitate gestionarea asistenței financiare comunitare.
Art. 2 alin. (2) pct. a) din Directiva 2000/78/CE privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (invocată de reclamanți) prevede că există discriminare în situația în care două persoane aflate în situație asemănătoare sunt tratate în mod diferit, ceea ce instanța constatată că nu este cazul în prezenta cauză.
Față de cele menționate anterior și în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă cât și al art. 312 alin. 3, art. 299 alin. 1 și art. 3041Cod procedură civilă, curtea urmează să admită recursul declarat de pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI împotriva sentinței civile nr. 1096 din 30.09.2008 a Tribunalului Maramureș pronunțată în dosar nr-, pe care o va modifica în întregime în sensul că va respinge ca nefondată acțiunea reclamanților G, -, -, -, -, împotriva pârâtei CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI împotriva sentinței civile nr. 1096 din 30.09.2008 a Tribunalului Maramureș pronunțată în dosar nr-, pe care o modifică în întregime în sensul că respinge ca nefondată acțiunea reclamanților G, -, -, -, -, împotriva pârâtei CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 14 ianuarie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
--- - - - -
de, dactilografiat de Sz.
În 2 ex. la data de 23.01.2009
Judecător fond -, - Tribunalul Maramureș
Președinte:Ioan Daniel ChișJudecători:Ioan Daniel Chiș, Sergiu Diaconescu Laura
