Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 63/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 63/R/2010
Ședința publică din data de 14 ianuarie 2010
PREȘEDINTE: Ioana Tripon
JUDECĂTOR 2: Dana Cristina Gîrbovan
JUDECĂTOR 3: Cristina
GREFIER:
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții recurenți MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B-N împotriva sentinței civile nr. 333 din 19 august 2009 Tribunalului Bistrița -N, pronunțată în dosar nr-, privind și pe reclamantele intimate și și pe pârâtul intimat TRIBUNALUL BISTRIȚA -N, având ca obiect calcul drepturi salariale.
dezbaterilor a fost consemnat în încheierea de ședință din data de 12 ianuarie 2010, încheiere care face parte din prezenta decizie.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 333/F din 19 august 2009 Tribunalului Bistrița -N, pronunțată în dosar nr-, s-a espins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
S-a admis, ca fiind întemeiată, acțiunea formulată de reclamantele și împotriva pârâților Ministerul Justiției și Libertăților, Tribunalul Bistrița -N și Ministerul Finanțelor Publice B-N și în consecință:
Au fost obligații pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Tribunalul Bistrița - să calculeze și să plătească reclamantelor sumele de bani ce reprezintă sporul de confidențialitate în procent de 15% lunar, calculat la salariu de bază brut lunar, începând cu data de 01.01.2007 - la zi și în continuare, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat în proces de Direcția Generală a Finanțelor Publice B-N, să aloce fondurile necesare pentru plata drepturilor bănești solicitate de reclamante.
A fost obligat pârâtul Tribunalul Bistrița -N să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice (care a figurat inițial în proces sub denumirea Ministerul Economiei și Finanțelor, însă ca urmare a adoptării nr.OUG nr.221/2008 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale, denumirea și atribuțiile acestuia au revenit Ministerului Finanțelor Publice), pentru următoarele argumente.
Cu toate că nu sunt raporturi de muncă între acest pârât și reclamanți, s-a constatat că prin acțiunea introductivă, reclamanții au solicitat obligarea acestui pârât doar la alocarea unor fonduri necesare plății drepturilor salariale, situație în care, văzând art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, ce arată că acest minister pregătește proiectele legilor bugetare anuale, inclusiv a bugetului de stat, precum și ale legilor de rectificare, dar și atribuțiile ce revin acestui minister, prevăzute de nr.HG34/2007 privind organizarea și funcționarea acestuia, potrivit căruia elaborează proiectul legii bugetului de stat, precum și proiectele de rectificare a bugetelor de stat, atribuții prevăzute anterior și de nr.HG 386/2007 ce a fost abrogată prin cealaltă hotărâre de guvern evocată, precum și faptul că reclamanții sunt plătiți pentru activitatea desfășurată din fonduri de la bugetul de stat, întrucât potrivit art.131 din Legea nr.304/2004 activitatea instanțelor de judecată, deci inclusiv cheltuielile de personal, este finanțată de la bugetul de stat, instanța a statuat că în mod evident acest pârât are legitimitate procesuală pasivă în cauză.
În ce privește fondul acțiunii formulate, tribunalul a reținut că reclamantele și funcționează la Tribunalul Bistrița -N ca agenți procedurali, făcând parte din categoria personalului conex de specialitate.
Reclamanții, atât la data sesizării instanței, cât și în prezent, observând nr.OUG8/2007 referitoare la salarizarea și alte drepturi ale personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, cât și Legea nr.567/2004, nu au beneficiat și nu beneficiază de acordarea vreunui spor de confidențialitate.
Potrivit art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004, personalul auxiliar de specialitate ale instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este obligat să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care au cunoștință în exercitarea funcției și cu privire la procesele aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care au fost sesizați. De asemenea, s-a reliefat faptul că potrivit art.90/1 din Legea nr.567/2004 introdus prin nr.OUG 100/2007, prevederile acestei legi se aplică în mod corespunzător și personalului conex al instanțelor judecătorești cu excepția disp.art.68, 68/2, 68/3 și 68/4. Și potrivit art.9 și 10 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.145/2005 pentru aprobarea Codului deontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, personalul auxiliar de specialitate are obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei, informațiile obținute pe parcursul desfășurării activității profesionale și trebuie să se abțină de la orice încercare de a obține date sau informații pe care nu e îndreptățit să le cunoască.
Întrucât la nivel național, instanțele sesizate au adoptat soluții contradictorii în legătură cu acțiuni similare cu cea formulată de reclamanți în prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție, în ședința din 15 decembrie 2008, prin Decizia nr.46/2008 din dosarul nr.27/2008 a admis recursul în interesul legii declarat și a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 alin.1 și 2 din Codul deontologic al magistraților și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești raportat la art.9 din Codul deontologic al acestora, și a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la îndemnizația brută lunară, respectiv salarul de bază brut lunar.
Potrivit art.329 Cod procedură civilă, deciziile prin care se soluționează recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată în ceea ce privește dezlegarea problemelor de drept.
Ținând cont de Decizia nr.46/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție anterior evocată, de caracterul obligatoriu al acesteia referitoare la modul de dezlegare al problemei de drept, în vederea asigurării interpretării și aplicării unitare a legii la nivel național, instanța, având în vedere și dispozițiile legale anterior menționate precum, a admis acțiunea formulată de către reclamanți precum și cererile de intervenție în interes propriu. Pârâții au fost obligați să acorde și în continuare sporul de confidențialitate de 15% fiecărei reclamante întrucât obligațiile acestora de a păstra confidențialitatea lucrărilor și a păstra secretul profesional se mențin și în continuare, fiind în consecință aplicabilă și pentru viitor Decizia nr.46/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție anterior evocată.
Tribunalul a apreciat că de acest spor beneficiază și personalul conex chiar dacă nu sunt evidențiați în decizia în interesul legii întrucât urmare intrării în vigoare a Legii nr. 17/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, începând cu 1 ianuarie 2005, și a nr.OG8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, agenții procedurali și aprozii devin personal conex la cel auxiliar de specialitate, în consecință își păstrează această calitate instituită de actul normativ enunțat, de la acel moment.
De altfel, prin sentința civilă nr.255/F/2009 pronunțată în dosar nr- reclamantelor le-a fost admisă acțiunea iar pârâții au fost obligați la plata sporului solicitat pentru perioada 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2006.
S-a dispus ca sumele să fie actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, deoarece refuzul pârâților de a achita aceste drepturi bănești este evident, rezultând și din faptul că deși din data de 15 decembrie 2008 s-a statuat în sensul că au dreptul la un spor de confidențialitate de 15 %, pârâții au continuat să se opună admiterii acțiunii. Apare astfel justificată cererea reclamantelor de a solicita plata unor drepturi bănești care încă nu au ajuns la scadență.
În baza art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii, sumele datorate au fost actualizate cu indicele de inflație începând cu data scadenței și până la plata efectivă a acestora, pentru a se realiza o despăgubire integrală a reclamantelor, ca urmare a neexecutării lor de bună voie, la scadență.
Întrucât finanțarea instanțelor de judecată, deci inclusiv a cheltuielilor de personal, se asigură potrivit art.131 din Legea nr.304/2004 de la bugetul de stat, a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile bănești necesare plății drepturilor anterior arătate, acesta având obligația legală în acest sens, ținând cont de art.19 din Legea nr.500/2002 și de art. 3 din HG nr.34/2009 ce prevăd că acest pârât are atribuții atât în materia elaborării proiectului legii bugetului de stat, cât și a rectificării unor asemenea legi.
A fost obligat pârâtul Tribunalul Bistrița -N, fiind cel care deține carnetele de muncă ale reclamantelor, în baza art.7 alin.2 din Decretul nr.92/1976, să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale acestora.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, arătând că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
S-a arătat în motivare că intimatele-reclamante sunt salarizate în temeiul unei legi speciale, care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care acestea beneficiază, neputându-se acorda alte drepturi decât cele prevăzute expres în favoarea lor.
Prin urmare, instituirea acestor drepturi în beneficiul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și neprevederea, ori prevederea în alt cuantum, în beneficiul altei categorii profesionale reprezintă o problemă de legiferare.
Obligarea Ministerului Justiției și Libertăților la plata sporului de confidențialitate de 15% constituie o adăugare la textul de lege.
Prin acțiunile în justiție pot fi valorificate drepturi recunoscute și ocrotite de lege. Câtă vreme drepturile solicitate de intimații-reclamanți nu sunt prevăzute de legislația în vigoare, acordarea unor drepturi neprevăzute de lege depășește limitele puterii judecătorești.
Dovada depășirii limitelor puterii judecătorești este decizia nr.838 din data de 27 mai 2009 Curții Constituționale prin care s-a reținut că "În exercitarea atribuțiilor prevăzute de art.126 alin.3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora".
Un alt motiv de recurs este cel potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal.
Deși acțiunea a fost motivată pe dispozițiile nr.OG137/2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, instanța de fond nu a făcut nici o referire la deciziile Curții Constituționale invocate în apărare de Ministerul Justiției și Libertăților, cum este cazul deciziei nr.818, 819, 820/03.2008, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției și a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OUG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii".
Nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate pentru personalul din sistemul justiției.
Teza ridicată la de principiu al dreptului muncii de către reclamanți, potrivit căreia fiecărei îndatoriri privind analitic în mod separat, îi corespunde un spor, nu are nici un temei legal sau doctrinar.
În realitate, toate îndatoririle trebuie privite în ansamblu ca obligație de a presta munca specifică profesiei de personal auxiliar de specialitate, îndatoriri cărora le corespunde obligația corelativă a angajatorului de plată a salariului.
În conformitate cu art.157 din Codul muncii, sistemul de salarizare a personalului din instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege.
apare ca o atribuție de serviciu normală, compensarea salariatului nefiind o condiție de validitate a acestei obligații.
Categoriile de personal salarizate de la bugetul de stat care beneficiază de spor de confidențialitate sunt expres prevăzute de lege. De principiu, aceștia sunt salariați care gestionează informații clasificate, definite de Legea nr.182/2002 ca fiind "informațiile, datele, documentele de interes pentru securitate națională, care, datorită nivelurilor de importanță și consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate".
Pentru a putea exista discriminare în sensul art. 14 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și al art.16 din Constituție, fiind necesară protecția în temeiul dreptului la tratament egal, trebuie să fim în prezența recunoașterii, folosinței sau exercitării unuia dintre drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege.
Actele normative la care se referă reclamanții în cererea de chemare în judecată reglementează salarizarea unor anumite categorii de personal din sectorul bugetar (funcționari publici, personal militar etc.) și nu exista nici un temei legal pentru aplicarea acestor prevederi magistraților și personalului auxiliar de specialitate.
Așa cum s-a statuat și de către Curtea Constituțională a României prin decizii, "diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar este opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept, totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă. ". În acord cu practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979) principiul egalității în drepturi și al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit în baza unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici prejudicii și nici discriminări.
Având în vedere că instanța nu poate aprecia cu certitudine în ceea ce privește menținerea raporturilor de muncă între reclamanți și pârâți și pentru viitor, cum de altfel nu se poate pronunța în raport de reglementările legale ce vor apărea în materie, pentru viitor, consideră că se impune respingerea capătului de cerere privind acordarea sporului în continuare, luând în considerare și faptul că aceste drepturi sunt eventuale, nefiind născute și actuale.
Față de argumentele prezentate, în temeiul art.304 pct.4 și 9 coroborat cu art.312 pr.civ. solicită să se admită recursul, să se caseze sentința, iar pe fond să se respingă cererea de chemare în judecată ca nefondată.
Împotriva aceleiași hotărâri a mai declarat recurs și pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice B-N în numele Ministerul Finanțelor Publice, solicitând modificarea hotărârii primei instanțe în sensul respingerii acțiunii intimaților față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice ca fiind făcută împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond solicită respingerea acțiunii reclamantelor ca fiind neîntemeiată.
În motivarea recursului, pârâtul arată că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză întrucât între părțile în litigiu și acest minister nu există raporturi juridice de muncă.
Acțiunea intimatelor nu este întemeiată față de Ministerul Finanțelor deoarece acest minister nu se confundă cu bugetul de stat. Potrivit dispozițiilor Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor este răspunzător de elaborarea proiectelor bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și a proiectelor de rectificare ale acestor bugete.
Creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate pentru finanțarea unui alt ordonator principal de credite.
Admiterea cererii formulate împotriva Ministerului Finanțelor ar echivala cu obligarea acestuia la plata din bugetul propriu a unor sume cu titlu de drepturi salariale unor persoane care nu sunt angajați ai acestuia, încălcându-se art.14 din Legea nr.500/2002.
Pe de altă parte, potrivit prevederilor art.20 și 21 din legea menționată, Ministerul Finanțelor nu are nici calitatea de ordonator de credite față de intimate, această calitate având-o pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților.
Pe fond se arată că prin Decizia nr.821 din 23.07.2008 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial nr.537/2008, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că dispozițiile art.2, alin.1 și alin.11, precum și dispozițiile art.27 din G nr.137/2000 sunt neconstituționale.
Invocă și decizia Curții Constituționale nr.838/2009, publicată în Monitorul Oficial nr.461/2009, prin care s-a constatat existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, arătându-se că Înalta Curte de Casație și Justiție, evident că nici celelalte instanțe judecătorești, nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
În drept, invocă dispozițiile art.304, pct.9, art.3041din pr.civ.
Prin notele scrise înregistrate la data de 24 noiembrie 2009, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat să se aibă în vedere la pronunțarea deciziei și dispozițiile Legii nr.330/2009 privind Legea Unică de salarizare, publicată în Monitorul Oficial al României nr.792/09.11.2009.
Astfel, învederează instanței că la data de 12.11.2009 a intrat în vigoare Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Potrivit art.1 din Anexa nr. VI din lege, art.4 alin.1, personalul auxiliar de specialitate beneficiază de următoarele sporuri de confidențialitate - 5% din salariul de bază, respectiv indemnizația de încadrare brută lunară.
De asemenea, potrivit art.2 și 3 lit.a din același art.4 "dispozițiile alin.1 intră în vigoare la 3 zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României; de la 1 ianuarie 2010, personalul prevăzut la alin.1 beneficiază, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității, de următoarele drepturi salariale: un adaos de 25% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și, respectiv, de 10% pentru păstrarea confidențialității".
De aceste sporuri beneficiază doar categoria personalului auxiliar de specialitate, nu și cea a personalului conex, astfel cum este definită prin Legea nr.567/2004.
Astfel, art.3 alin.3 din Legea nr.567/2004 prevede: "Sunt conexe personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, funcțiile de agent procedural și aprod".
Ulterior, acest text a fost modificat prin art.1 pct.3 alin.3 din Legea nr.17/2006, care prevede că "Sunt conexe personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, funcțiile de agent procedural, aprod și șofer".
4 al art.60 din Legea nr.567/2004 prevede că "Salarizarea personalului auxiliar de specialitate, a funcționarilor publici și a personalului contractual din cadrul instanței judecătorești, parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul Ministerului Justiției, Institutului Național al magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri se stabilește prin lege specială".
Până la intrarea în vigoare a Legii nr.330/2009 privind salarizarea unică a personalului bugetar, drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate și respectiv ale personalului conex erau reglementate de nr.OG8/2007.
Legea specială privind salarizarea și alte drepturi ale personalului conex este nr.OG8/2007, publicată în Monitorul Oficial al României nr.72 din 31.01.2007, deoarece pentru această categorie profesională legea unică se aplică începând cu data de 01 ianuarie 2010. Nici nr.OG8/2007 nu prevede pentru personalul conex beneficiul acordării sporului de confidențialitate, astfel că pretențiile reclamanților sunt neîntemeiate, neexistând nici un act normativ în vigoare care să le recunoască acest drept.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Recursurile sunt nefondate și urmează a fi respinse ca atare.
Potrivit deciziei nr.46 din 15 decembrie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție care a soluționat recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 alin. 1, 2 din Codul deontologic al magistraților și art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul deontologic al acestora, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Cum, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. 3.proc.civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin deciziile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, se constată că este de prisos a mai face referire și la alte aspecte legate de temeinicia sentinței aduse în discuție de pârâți cu privire la problema dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Și otivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4.pr.civ. este nefondat.
Nu se poate reține că prima instanță ar fi încălcat atribuțiile conferite puterii judecătorești, anume, că ar fi adăugat la lege prin obligarea la plata sporului de confidențialitate în favoarea reclamanților.
Sentința pronunțată are bază legală și este expresia activității instanței de aplicare a legii. Temeiul juridic reținut de tribunal pentru admiterea acțiunii a fost art. 329 Cod proc.civ. raportat la Decizia nr. 46 din 2008 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție. Or, Curtea apreciază că decizia în interesul legii pronunțată asupra acestei probleme acoperă și chestiunea competenței instanțelor de a se pronunța în litigii similare celui de față. Altfel spus, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanțe nu doar sub raportul dezlegării asupra problemei de drept, deci a caracterului datorat al sporului de confidențialitate, ci în egală măsură în ce privește competența instanțelor de a dezlega astfel de litigii, deci de a statua asupra acestui spor ce într-adevăr, nu era prevăzut de un text din dreptul pozitiv în favoarea reclamantelor, la data promovării acțiunii.
În acest context, trebuie menționat că statuarea dreptului la sporul de confidențialitate s-a făcut de către Înalta Curte de Casație și Justiție nu în considerarea existenței unui text legal care să instituie în favoarea magistraților și a personalului auxiliar de specialitate dreptul la sporul de confidențialitate, ci ca urmare a constatării discriminării la care această categorie a fost supusă, dispunându-se în consecință repararea acesteia, prin urmare nu se poate vorbi de o activitate de legiferare a instanței. Instanța, tocmai exercitând atribuțiile proprii, a constat în temeiul legislației în vigoare calificarea neacordării acestui spor drept o discriminare pasibilă a fi îndreptată prin acordarea de despăgubiri, conform art. 27 din nr.OG 137/2000 și prin raportare și la Protocolul 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la Directivele Consiliului nr. 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică și nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.
S-a mai arătat în cererile de recurs că dacă prima instanță s-ar fi raportat la deciziile nr.818, 819, 820/03.2008, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției și a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OUG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii, soluția pronunțată nu ar fi putut fi decât de respingere a acțiunii.
Și sub acest aspect, trebuie constatat că prin pronunțarea Deciziei nr. 46 din 15 decembrie 2008, deci ulterior pronunțării menționatelor decizii ale Curții Constituționale a României, Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat într-un mod favorabil reclamantelor chestiunea, astfel încât singura concluzie este aceea că înaltul for a avut în vedere inclusiv statuările Curții Constituționale a României, datorită ulteriorității deciziei pronunțate de acesta.
Pe de altă parte, trebuie subliniat încă o dată că la baza pronunțării Decizie nr. 46/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a stat doar nr.OUG 137/2000, ci totodată normele internaționale menționate mai sus și în cuprinsul deciziei în interesul legii.
Curții Constituționale a României trebuie considerate în contextul dat de prevederile art. 20 alin. 2 din Constituția României, care stipulează că dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Or, conform prevederilor Protocolului 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ce reglementează "Interzicerea generală a discriminării", "1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație.
2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate la paragraful 1".
Se observă astfel că, deși alineatul 1 al articolului statuează garanția cetățeanului european de a nu fi discriminat în exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, alineatul 2 nu mai limitează asigurarea împotriva discriminării la drepturile prevăzute de lege, ci o extinde la toate situațiile în care cetățeanul intră în contact cu o autoritate publică. Prin urmare, interpretarea acestui al doilea alineat este în sensul că atitudinea nediscriminatorie a autorităților publice ale statelor semnatare trebuie să se manifeste în toate relațiile cu cetățenii, nu doar în punerea în executare a drepturilor acestora. Consecința este că trebuie interpretată garanția menționată ca extinzându-se și asupra situațiilor în care cetățeanul se consideră discriminat prin acordarea unor drepturi în favoarea unei categorii comparabile cu cea de care aparține, drepturi ce nu au fost prevăzute prin lege și în favoarea acestei din urmă categorii. Altfel, ar fi să se interpreteze într-un mod care nu ar avea sens, anume printr-o repetiție nenecesară, stipulațiile alin. 2 al art. 1 din Protocolul 12 la Convenție, dacă s-ar considera că acesta nu face decât să reia ideea transmisă la alin. 1 al articolului 1, aceea a garantării nediscriminării cu ocazia exercitării drepturilor prevăzute în lege.
Or, în lumina acestei interpretări, acțiunea reclamantelor apare ca întemeiată chiar în contextul declarării ca neconstituționale a dispozițiilor relevante din nr.OUG 137/2000.
Ca o concluzie, nu se poate considera că prin constatarea existenței dreptului la sporul de confidențialitate, ca o consecință a existenței discriminării, Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi încălcat atribuțiile puterii judecătorești, având în vedere că este de datoria instanțelor interne de a aplica nu doar dreptul intern, ci și prevederile din tratatele la care România este parte.
În același context trebuie privită și critica de nelegalitate trasă din decizia Curții Constituționale nr.838/2009, publicată în Monitorul Oficial nr.461/2009, prin care s-a constatat existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, arătându-se că Înalta Curte de Casație și Justiție, evident că nici celelalte instanțe judecătorești, nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Sentința pronunțată a fost criticată și sub aspectul acordării pentru viitor a drepturilor solicitate. Critica este nefondată, întrucât obligarea pârâților la plata sporului până la ziși în continuarenu reprezintă o legiferare a sporului, ci doar repararea unui prejudiciu viitor cert, legat de neplata acestui spor în viitor. În literatura de specialitate s-a agreat considerarea unui prejudiciu ca cert, chiar dacă se va produce în viitor, în măsura în care acesta este determinabil sub raportul cuantumului. Evident, sintagma "și în continuare" vizează doar perioada în care se vor menține condițiile avute în vedere la pronunțarea sentinței, anume, caracterul datorat al sporului în raport de dispozițiile legale avute în vedere de către instanță și refuzul acordării lui de către angajator.
Astfel, raportat la invocata lege unică de salarizare, trebuie reținut că sentința atacată a fost pronunțată la data de 19 august 2009, astfel încât în mod evident prima instanță nu a avut în vedere această lege, care nici nu a putut constitui cauza juridică a acțiunii. Prin urmare, sintagma "și în continuare" ce stabilește dreptul reclamantelor la plata sporului și pentru viitor (în raport de data pronunțării sentinței) acoperă doar perioada de până la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, care modifică situația juridică premisă prin aceea că include sporul de confidențialitate în drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul sistemului judiciar. Or, după această dată nu mai sunt aplicabile considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție din cuprinsul Deciziei nr. 46/2008, datorită tocmai schimbării legislative survenite. Curtea a apreciat oportun a răspunde acestui motiv invocat prin notele scrise depuse de recurentul Ministerul Justiție în afara termenului de recurs, datorită faptului că se constituie într-o continuare a criticii din cuprinsul cererii de recurs privind acordarea pentru viitor a sporului.
În schimb, în ceea ce privește criticile vizând caracterul nedatorat al sporului în raport de calitatea reclamantelor de personal conex, acestea reprezintă noi motive de recurs invocate în afara termenului de recurs, care a expirat la data de 14 septembrie 2009, raportat la dispozițiile art. 80 din Legea nr. 168/1999 și art. 101-104 Cod proc.civ. situație în care Curtea urmează a respinge acest motiv de recurs ca tardiv.
Cât privește recursul pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea reține că ste nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurent, având în vedere că prima instanță, admițând acțiunea în contradictoriu cu acest pârât, a înțeles să îl oblige la alocarea fondurilor necesare pentru plata sumelor de bani cuvenite reclamanților, astfel încât nu se pune problema ca prima instanță să fi avut în vedere existența unor raporturi juridice directe între reclamanți și acest pârât. A fost avut în vedere rolul acestui pârât în elaborarea bugetului de stat din grija pentru a se asigura caracterul efectiv al hotărârii pronunțate. Nu se pune problema alocării sumelor necesare achitării drepturilor recunoscute reclamantelor din bugetul propriu al acestui minister, ci, așa cum s-a arătat, asigurarea efectuării demersurilor necesare pentru includerea în bugetul de stat, pentru Ministerul Justiției și Libertăților, a sumelor necesare achitării acestor drepturi.
Chiar dacă nu este în atribuția acestui minister adoptarea bugetului, ministerul este cel care elaborează proiectul de buget precum și al legii de rectificare bugetară, astfel încât cu această ocazie se impune a se avea în vedere de către pârât includerea sumelor încuviințate prin prezenta hotărâre în bugetul de stat. Cât privește necesitatea de a se depune proiecte ale bugetelor ordonatorilor principali de credite pentru adoptarea și modificarea proiectului bugetului de stat, se constată că Ministerul Justiției și Libertăților este în egală măsură parte în proces, fiindu-i opozabilă hotărârea, astfel încât ambii pârâți sunt obligați la demersurile legale enumerate chiar prin motivele de recurs pentru a se asigura achitarea drepturilor salariale restante.
Critica privind situația creată prin pronunțarea unei hotărâri de obligare la plata unor sume care nu au fost aprobate prin legea bugetară anuală nu poate fi reținută, având în vedere că există posibilitatea rectificării legii bugetare, iar pe de altă parte, acest argument vizează momentul punerii în executare a hotărârii, deci nu este pertinent pentru soluționarea cererii pe fond. Obligația de a se pune la dispoziție surse financiare pentru acoperirea drepturilor salariale în discuție este subsecventă celei de a se plăti aceste drepturi de către instanța la care reclamanta își desfășoară activitatea.
Nici lipsa suportului legal pentru includerea sumelor în discuție într-o rectificare a bugetului nu poate fi reținută, având în vedere că hotărârile judecătorești irevocabile au putere de lege, astfel încât hotărârea în sine reprezintă o suficientă întemeiere legală pentru o astfel de rectificare, potrivit nr.OG 22/2002.
În drept, se reține incidența prevederilor art. 14, 19 și 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, art. 1 din nr.OUG 22/2002, nr.HG 34/2009, art. 17.proc.civ.
Față de cele mai sus reținute văzând și dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 și art. 312 alin. 1.proc.civ. Curtea va respinge ca nefondate recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 333/F din 19 august 2009 Tribunalului Bistrița -N, pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 14 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
- - - - - -
GREFIER,
Red.T/.
7 ex./12.02.2010
Jud.fond: și
Președinte:Ioana TriponJudecători:Ioana Tripon, Dana Cristina Gîrbovan, Cristina
