Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 905/2009. Curtea de Apel Pitesti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PITEȘTI

SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DOSAR NR- DECIZIA NR. 905/R-CM

Ședința publică din 08 Mai 2009

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE: Jeana Dumitrache judecător

JUDECĂTOR 2: Florina Andrei

JUDECĂTOR 3: Daniel Radu

Grefier: - -

S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE SI JUSTIȚIE, B,-, sector 5 și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI,-, județul A, împotriva sentinței civile nr.264/F-CM din 16 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI în dosarul nr-.

La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns consilier juridic pentru recurenții-pârâți, în baza delegației depusă la dosar, lipsă fiind intimatul-reclamant -, intimații-pârâți Guvernul României, Ministerul Economiei și Finanțelor și expertul în domeniul discriminării Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Procedura este legal îndeplinită.

Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că la dosar s-a depus întâmpinare din partea intimatului-pârât Guvernul României.

Reprezentantul recurenților-pârâți arată că a luat cunoștință de conținutul întâmpinării formulată de intimatul-pârât Guvernul României și nu mai are cereri de formulat în cauză.

Curtea constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestora.

Reprezentantul recurenților-pârâți solicită admiterea recursurilor așa cum au fost motivate în scris, întemeiate pe dispozițiile art.304 pct.4,6 și 9 cod procedură civilă, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca nefondată. În subsidiar, solicită admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.

CURTEA:

Deliberând, asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr- (disjunsă din dosarul nr-), reclamantul - a chemat în judecată pe pârâții Guvernul României, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și Ministerul Economiei și Finanțelor, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să fie obligați pârâții să-i acorde creșterile salariale prevăzute de nr.OG10/2007, în trei etape: 5% începând cu data de 1.01.2007, față de nivelul din luna decembrie 2006, 2% începând cu data de 1.04.2007 față de nivelul lunii martie 2007 și 11% începând cu data de 1 octombrie 2007, față de nivelul din luna septembrie 2007; să-i plătească sporul de confidențialitate de 15% și pe cel de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% pentru perioada 01.02.2008 până la data rămânerii irevocabile a hotărârii, precum și pentru viitor, actualizate cu indicele de inflație; să fie obligați pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că aceste drepturi i se cuvin, în calitate de informatician la Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că între acest pârât și reclamant nu există raporturi de serviciu, creditele bugetare acordate unor ordonatori principali de credite nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite, iar atribuția acestui minister, conform Legii nr.500/2002, nu este aceea de a aloca fonduri din bugetul de stat, ci doar de a întocmi proiectul de lege pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite.

Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei capacității sale juridice civile, arătând că această instituție este un organ colegial, fără personalitate juridică, alcătuit din primul ministru, miniștrii și alți membri stabiliți prin lege organică și poate sta în justiție ca pârât numai în litigiile de contencios administrativ, atunci când este contestată legalitatea actelor administrative adoptate în exercitarea atribuțiilor și competențelor sale.

Pe fondul cauzei, acest pârât a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând că, în ceea ce privește primul capăt al acțiunii, reclamantul solicită extinderea dispozițiilor legale ale unui act normativ pentru alte situații decât cele avute în vedere prin dispozițiile actului respectiv. A susținut pârâtul că Guvernul nu are obligația de a plăti despăgubiri reclamantului, având în vedere că emiterea unui act administrativ nu poate fi calificată ca un delict civil.

Prin sentința civilă nr.264/F-CM din 16 decembrie 2008, Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis acțiunea și a obligat pe pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI să plătească reclamantului următoarele drepturi salariale: creșterile salariale de 18% prevăzute de nr.OG10/2007 și următoarele sporuri, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, începând cu 01.02.2008 la zi și pentru viitor: 15% confidențialitate și 50% risc și suprasolicitare neuropsihică.

Pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI a fost obligat să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului.

A fost respinsă acțiunea față de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Guvernul României.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea a constatat că între acest pârât și eclamant nu există raporturi juridice de muncă, atribuții privind salarizarea reclamantului având ceilalți pârâți.

Potrivit art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, însă onform prevederilor art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este numai acela de a elabora proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.

Potrivit artr.18 și 20 din lege, ordonatorii principali de credite sunt miniștrii de resort, iar Guvernul asigură realizarea politicii fiscal-bugetare, elaborând proiectelor bugetare anuale și examinând execuția bugetară.

Dispozițiile art.19 din lege prin care se statornicesc atribuțiile Ministerului Economiei și Finanțelor cu privire la pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare și ale legilor privind aprobările contului general de execuție, au ca punct de pornire proiectele ordonatorilor principali de credite, astfel încât Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă.

Excepția lipsei capacității juridice civile a pârâtului Guvernul României a fost apreciată ca întemeiată, având în vedere natura colegială a acestuia și lipsa personalității juridice, precum și faptul că această instituție poate fi chemată în judecată numai în limitele strict determinate de prevederile Constituției României și numai în legătură cu posibilitatea contestării legalității actelor administrative emise în exercitarea competențelor și a atribuțiilor determinate de lege.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că reclamantul face parte din categoria personalului auxiliar, fiind încadrat ca informatician la Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, începând cu data de 01.02.2008.

Referitor la capătul din acțiune prin care s-au solicitat creșterile salariale reglementate de nr.OG10/2007, instanța a constatat că prin acest act normativ au fost acordate creșteri salariale pentru personalul bugetar pe parcursul anului 2007, după cum urmează: 5% începând cu 1.01.2007, 2% începând cu 1.04.2007 și 11% începând cu data de 1.10.2007, toate procentele raportându-se la nivelul lunii anterioare.

S-a observat în primul rând că nr.OG10/2007 reglementează creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 pentru două categorii de personal: 1. personalul bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr.24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar; 2. personalul salarizat potrivit anexelor nr.II și III la Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică.

Deși rezultă că actul normativ nu are în vedere categoria personalului auxiliar al parchetelor, s-a constatat că eclamantul se află însă în situație comparabilă cu persoanele la care se referă nr.OG10/2007, în sensul că este tot persoană salariată de la bugetul de stat, ceea ce înseamnă că nu poate beneficia decât de acele creșteri salariale care îi sunt acordate prin acte normative. Aceste creșteri salariale care se acordă anual urmăresc acoperirea inflației pe o anumită perioadă.

Faptul că reclamantul a beneficiat de alte creșteri salariale în anii 2006 și 2007 (creșterea coeficienților de salarizare, sporul de vechime etc.) nu poate fi considerat un scop legitim, de vreme ce, așa cum am arătat, acordarea acelor indexări anuale are ca scop acoperirea inflației, în timp ce prin legile de salarizare a magistraților nu s-a urmărit un astfel de scop. Prin aceste legi de salarizare s-a urmărit într-adevăr creșterea veniturilor salariale ale personalului auxiliar, dar aceste legi sunt emise pentru o perioadă îndelungată, deci nu pot anticipa inflația, în timp ce legea de indexare este emisă pe o perioadă determinată, perioadă în care poate fi evaluată inflația.

De altfel, ca urmare a inflației anuale neurmate de indexarea salariilor pentru personalul auxiliar, această pretinsă creștere acordată prin legea de salarizare nu mai este una reală.

Față de scopul pe care indexările anuale îl au, respectiv acela de acoperire a inflației, ele trebuie acordate tuturor bugetarilor, nu numai unora dintre ei.

În aceste condiții, curtea apreciază ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se acordă indexarea anuală doar pentru unele categorii de salariați bugetari, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariaților bugetari, creându-se astfel o discriminare între salariații bugetari.

Prin neacordarea acestor creșteri salariale s-a produs o discriminare, fără a se dovedi un scop legitim care să excludă categoria magistraților de la beneficul creșterilor salariale.

S-a concluzionat astfel, că acțiunea reclamantului este întemeiată și au fost obligați pârâții să-i plătească despăgubiri reprezentând creșterile salariale de 18%, începând cu data de 01.02.2008.

Referitor la capătul din acțiune prin care s-a solicitat sporul de confidențialitate de 15%, instanța a analizat cu prioritate admisibilitatea unei acțiuni în discriminare, reținând următoarele:

Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit. e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.

Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

În fine conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.

Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, redate mai sus, au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).

Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.

De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a - Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.

Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.

În altă ordine de idei, instanța a reținut că în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.

A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că este admisibilă acțiunea prin care reclamantul solicită plata sporului de 15% de confidențialitate.

În ceea ce privește fondul pretenției reclamantului privind plata acestui spor, Curtea a constatat că reclamantului, în calitate de personal auxiliar, i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul d eontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul d eontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.

Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamant implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.

Reclamantul se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare.

Însă în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.

Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.

Rezultă deci că reclamantul, cu toate că și-a executat obligația de confidențialitate, fiind debitor al acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu i-a fost recunoscut sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.

Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.

Pentru a stabili dacă în speță există sau nu o discriminare a reclamantului, are relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate: existența obligației de confidențialitate, iar în nici un caz criteriul categoriei socio-profesionale. Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a personalului auxiliar) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acest dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate), deoarece categoria socio-profesională nu poate fi criteriul de stabilire și acordare a sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare (ci îndeplinirea obligației de confidențialitate).

Ca atare, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamantul a fost în mod evident și grav discriminată, deoarece s-a aflat în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.

În concluzie, Curtea a apreciat ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele dintre categoriile socio-profesionale cărora le revine obligația de confidențialitate, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare pentru persoane aflate în situații comparabile.

Admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor și pentru reclamant reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut, fiind lipsită de cauză juridică.

Ca atare instanța a admis și acest capăt de cerere, fiind obligați pârâții să plătească reclamantului sporul de confidențialitate de 15% începând cu data de 01.02.2008.

În ceea ce privește sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, el a fost reglementat de art.47 din Legea nr.50/1996, text în conformitate cu care "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".

Prin Decizia nr.XXI/10.03.2008, pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în dosarul nr.5/2008, a fost admis recursul în interesul legii și s-a constatat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2001.

Deciziile pronunțate în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată, în conformitate cu dispozițiile art.329 alin.3 Cod procedură civilă, motiv pentru care Curtea i-a obligat pe pârâți să plătească reclamantului sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% începând cu data de 01.02.2008.

Pentru drepturile salariale constând în sporul de 50% și cel de 15%, acordate reclamantului, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.161 alin.4 Codul muncii, apreciind că se impune acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective, întrucât este evident prejudiciul produs reclamantului prin neplata acestor sporuri, în noțiunea daunelor-interese prevăzute de lege trebuind inclusă noțiunea de actualizare, în speță, cu indicele de inflație.

Actualizarea cu indicele de inflație se justifică prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și salariul nominal de care reclamantul ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarului, știut fiind că funcția principală a indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai.

Cererea reclamantului privind acordarea și pentru viitor a acestor drepturi salariale a fost privită ca întemeiată.

Astfel, salariul este o prestație periodică, iar art.110 alin.2 Cod procedură civilă permite solicitarea înainte de termen a unei prestații periodice, instituind practic o excepție de la regula potrivit căreia drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale, urmând bineînțeles ca hotărârea obținută să fie pusă în executare la împlinirea termenului.

Mai mult, în privința sporului de 50%, instanța a constatat că, în decizia sa, ÎNALTA CURTEa stabilit că acest spor se cuvine și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.324/2001, fără a stabili și o dată limită de la care acest spor nu s-ar mai cuveni, ceea ce înseamnă că el se cuvine și în prezent.

În temeiul Decretului nr.92/1976, instanța a obligat pe pârâta Curtea de APEL PITEȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului.

Față de modul în care au fost soluționate excepțiile invocate de pârâții Guvernul României și Ministerul Economiei și Finanțelor, acțiunea față de aceștia a fost respinsă.

Împotriva sentinței civile nr.264/F-CM din 16 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru Cauze cu Minori și de Familie au declarat recurs, în termen legal, pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, care au criticat hotărârea atacată pentru motive de nelegalitate.

Pârâtul Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a formulat, în esență, următoarele critici de nelegalitate:

- în mod greșit prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii în raport de capătul de cerere privind plata drepturilor salariale reprezentând indexările prevăzute de nr.OG10/2007, având în vedere că reclamantul nu era salarizat conform dispozițiilor nr.OUG24/2000 și a Legii nr.154/1998;

În dezvoltarea acestei critici s-a arătat că indexările salariale prevăzute de nr.OG10/2007 reglementează doar creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 pentru două categorii de personal și anume, cel contractual bugetar, salarizat conform nr.OUG24/2000 și personalul salarizat potrivit Legii nr.154/1998.

S-a menționat faptul că prin cele două acte normative sus-citate legiuitorul nu a acordat aceste majorări și indexări categoriei personalului auxiliar de specialitate și personalului conex, astfel că în mod eronat reclamantul susține că a fost discriminat în acest sens.

Recurentul-pârât susține că prin acordarea acestor creșteri salariale personalului de specialitate și personalului conex se ajunge la aplicarea dobânzii la dobândă și a îmbogățirii fără justă cauză prin încălcarea prevederilor legale în materia salarizării pentru cele două categorii de personal.

- față de practica neunitară a instanțelor judecătorești în materia litigiilor având ca obiect plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50%, Procurorul General de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a formulat recurs în interesul legii, iar instanța supremă prin Decizia nr.21 din 10 martie 2008 admis recursul în interesul legii și a interpretat și aplicat unitar dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată și a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001;

S-a considerat că efectele aplicării dispozițiilor art.329 din Codul d e procedură civilă încetează după data de 3 februarie 2007, iar pentru perioadele ulterioare acestei date, așa cum este cazul și în speță, se solicită respingerea acțiunii formulată de reclamant ca nefondată.

De asemenea s-a precizat că în condițiile în care art.47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat prin nr.OG83/2000, toate dispozițiile acestui act normativ și-au încetat aplicabilitatea, fiind înlocuite de prevederile cuprinse în actul normativ de abrogare.

Se arată că nu se poate susține că art.47 din Legea nr.50/1996 este singurul care își mai găsește aplicarea, în condițiile în care chiar legea din care face parte a fost abrogată în totalitate.

- reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile nr.OUG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, iar Curtea Constituțională prin decizia nr.821 din 3 iulie 2008 constatat că prevederile art.2 alin.1 și alin.11, precum și dispozițiile art.27 din nr.OUG137/2000, sunt neconstituționale, întrucât instanțele de judecată nu trebuie să se transforme în autoritate legiuitoare, astfel că această hotărâre trebuie aplicată obligatoriu de instanțele judecătorești;

- instanța de fond în mod nelegal a dispus obligarea pârâtului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea de salarizare a personalului auxiliar de specialitate și a personalului conex, iar sub acest aspect acțiunea reclamantului este nefondată;

În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că în mod nelegal reclamantul a solicitat acordarea acestui spor în baza Legii nr.446/2006, deși nu este funcționar public cu statut special și nici personal civil într-o instituție militară.

- în mod greșit prima instanță a dispus plata acestor drepturi salariale și pentru viitor, adăugând astfel la legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate, întrucât doar legiuitorul poate stabili sau nu acordarea unor asemenea drepturi;

- în mod nelegal instanța de fond a dispus plata drepturilor bănești solicitate de reclamant, actualizate cu indicele de inflație, în condițiile în care recurentul-pârât MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, ca instituție bugetară, nu se poate înscrie în bugetul propriu cu vreo plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială;

Se precizează în această critică că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

- prima instanță în mod nelegal a obligat pârâtul-recurent MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție la operarea mențiunilor corespunzătoare drepturilor câștigate de reclamant prin hotărârea atacată, în carnetul de muncă, ceea ce este greșit deoarece singura categorie de drepturi bănești ce se pot transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta, iar sporurile acordate de instanță nu sunt drepturi salariale tarifare;

- instanța de fond nu a ținut cont la pronunțarea sentinței de cererea de chemare în garanție formulată și depusă în termen legal de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în situația în care a admis acțiunea reclamantului, înlăturând în mod nelegal un mijloc de apărare al pârâtului.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că Ministerul Finanțelor Publice trebuia obligat să pună la dispoziția Parchetului General sumele necesare plății drepturilor bănești pentru reclamant, deoarece cererea de chemare în garanție are interes și îndeplinește condițiile cerute de legea procesuală.

Pentru toate aceste motive, în baza art.304¹și art.304 pct.4 și 9 din Codul d e procedură civilă s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței civile nr.264/F-CM din 16 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, Minori și de Familie, iar pe fond respingerea acțiunii.

S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art.242 alin.2 din Codul d e procedură civilă.

Recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTIa formulat, în sinteză, următoarele motive de recurs:

- în mod greșit prima instanță a acordat reclamantului sporul total de 18% în cele trei tranșe, calculat la salariul de bază, spor prevăzut de nr.OG10/2007, care nu se aplică acestuia, astfel că, în concluzie, instanța a dat petentului mai mult decât ceea ce a cerut și ce nu a cerut;

Mai mult, reclamantul a beneficiat în anul 2007 de majorarea coeficienților de multiplicare pentru stabilirea salariilor de bază pentru perioada ianuarie - 31 martie, 1 aprilie - 30 septembrie și 1 octombrie - 31 decembrie, toate aceste perioade în anul 2007.

- instanța de fond în mod nelegal a dispus obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea de salarizare a personalului auxiliar de specialitate și a personalului conex, iar sub acest aspect acțiunea reclamantului este nefondată;

- în mod nelegal instanța de fond a dispus plata drepturilor bănești solicitate de reclamant, actualizate cu indicele de inflație, în condițiile în care recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, ca instituție bugetară, nu se poate înscrie în bugetul propriu cu vreo plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială;

Se precizează în această critică că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

- prima instanță în mod nelegal a obligat pârâtul-recurent Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI la operarea mențiunilor corespunzătoare drepturilor câștigate de reclamant prin hotărârea atacată, în carnetul de muncă, ceea ce este greșit deoarece singura categorie de drepturi bănești ce se pot transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta, iar sporurile acordate de instanță nu sunt drepturi salariale tarifare;

- instanța de fond în mod greșit a respins acțiunea față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, în situația în care a admis acțiunea reclamantului, înlăturând în mod nelegal un mijloc de apărare al pârâtului;

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că Ministerul Finanțelor Publice trebuia obligat să pună la dispoziția Parchetului de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI sumele necesare plății drepturilor bănești pentru reclamant.

Pentru toate aceste motive, în baza art.304¹și art.304 pct.4, 6 și 9 din Codul d e procedură civilă s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței civile nr.264/F-CM din 16 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, Minori și de Familie, iar pe fond respingerea acțiunii.

S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art.242 alin.2 din Codul d e procedură civilă.

Intimatul-reclamant - a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de intimat-pârât, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate în ceea ce privește modificarea hotărârii instanței de fond și admiterea acțiunii față de Ministerul Finanțelor Publice.

Intimatul-pârât Guvernul României a formulat întâmpinare prin care a solicitat menținerea hotărârii de la fond referitoare la respingerea acțiunii față de Guvernul României și a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Verificând sentința civilă atacată în raport de criticile formulate în cele două recursuri și din ansamblul lucrărilor dosarului, Curtea constată următoarele:

Prima critică din ambele recursuri este comună și este nefondată, întrucât instanța nedepășind atribuțiile puterii judecătorești, aceasta având atributul să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale este legală sau nu.

Dacă nu ar fi acordate sporurile salariale pentru perioada solicitată de reclamant s-ar crea o discriminare față de acesta ca personal auxiliar de specialitate din cadrul parchetului.

Referitor la excepția inadmisibilității în raport de capătul de cerere privind plata drepturilor salariale reprezentând indexările salariale prevăzute de nr.OG10/2007, Curtea constată că această susținere este nefondată pentru următoarele considerente:

Prin nr.OG10/2007 au fost acordate creșteri salariale pentru personalul bugetar pe parcursul anului 2007, după cum urmează: 5% începând cu 01.01.2007, 2% începând cu 01.04.2007 și 11% începând cu data de 01.10.2007, toate procentele raportându-se la nivelul lunii anterioare.

Aceste creșteri salariale nu au fost acordate și personalului auxiliar de specialitate, motivându-se că aceștia au beneficiat de creșteri salariale substanțiale în anii 2006 și 2007.

Actul normativ sus citat nu are în vedere categoria personalului auxiliar de specialitate, deși aceștia sunt în aceeași situație comparabilă cu cele la care se referă nr.OG10/2007, în sensul că sunt tot persoane salariate la bugetul de stat, ceea ce înseamnă că pot beneficia de acele creșteri salariale care le sunt acordate prin acte normative.

Legile de salarizare a personalului auxiliar de specialitate prin care au loc creșteri salariale sunt emise pe o perioadă îndelungată și nu pot anticipa inflația, pe când actele normative de indexare sunt întocmite pe o perioadă determinată, în care poate fi evaluată inflația.

Rezultă că nu există o dublă acordare de indexări în favoarea personalului de specialitate a acelorași majorări salariale, întrucât există o clară distincție, așa cum s-a menționat mai sus, între indexarea pentru inflație și creșteri salariale pentru felul și munca depusă.

Prima instanță nu și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, deoarece s-a pronunțat în limitele investirii și nu a dat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut de către reclamant.

Al doilea motiv de recurs al pârâtului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este identic cu cel de-al treilea motiv de recurs al Parchetului de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și este nefondat, deoarece prin Decizia nr.XXI/10.03.2008 pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în dosarul nr.5/2008 a fost admis recursul în interesul legii și s-a constatat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2001.

Deciziile pronunțate în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată, în conformitate cu dispozițiile art.329 alin.3 Cod procedură civilă.

S-a reținut prin această decizie că prin art.I pct.42 din nr.OG83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 a fost abrogat expres art.47 din Legea nr.50/1996, însă abrogarea s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor constituționale și de tehnică legislativă. Potrivit art.107 alin.3 din Constituția în vigoare la acea dată, ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta. În baza acestei dispoziții constituționale, prin art.1 lit.Q pct.1 din Legea nr.125/13.07.2000 (publicată în nr.331/17.07.2000), Guvernul a fost abilitat ca până la reluarea lucrărilor Parlamentului în cea de-a doua sesiune ordinară a anului 2000, să emită ordonanțe în diverse domenii, inclusiv cu privire la modificarea și completarea Legii nr.50/1996.

Cu toate acestea, prin nr.OG83/2000 s-a procedat nu numai la completarea și modificarea Legii nr.50/1996, ci și la abrogarea unor dispoziții ale acestui act normativ. În acest fel au fost încălcate prevederile art.56-62 ale Legii nr.24/2000 (modificată și completată prin Legea nr.189/2004) privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții care reglementează modificarea, completarea și abrogarea ca pe evenimente legislative distincte.

S-a mai reținut în decizia pronunțată în recurs în interesul legii că norma de nivel inferior, în speță art.I pct.42 din nr.OG83/2000, lege ordinară, prin care a fost abrogat art.47 din Legea nr.50/1996 și art.IX alin.2 paragraful 1 din nr.OG 83/2000 prin care a fost abrogat art. 23¹din Legea nr.56/1996, modificată și completată, contravine art.81 din Legea nr.92/1992, modificată și completată, lege organică.

unei legi sau ordonanțe poate fi invocată numai pe calea excepției de neconstituționalitate ridicată în fața instanțelor judecătorești, însă Curtea Constituțională are în competență numai controlul de constituționalitate al dispozițiilor din legile și ordonanțele în vigoare, iar verificarea constituționalității și soluționarea excepției de neconstituționalitate având ca obiect norme abrogate în prezent revin, prin interpretareaper a contrarioa art.147 alin.1, cu referire la art.126 alin.1 din Constituție, instanțelor judecătorești.

Ca atare, ÎNALTA CURTEa concluzionat că art.I pct.42 și art.IX alin.2 paragraful 1 din nr.OG83/2000, adoptate cu încălcarea limitelor legii speciale de abilitare, sunt din acest motiv neconstituționale, conform art.147 alin.1 din Constituția României, și își încetează efectele.

Rezultă că acțiunea este admisibilă privind indexările salariale prevăzute de nr.OG10/2007 pentru motivele invocate și analizate mai sus în aceste două recursuri, iar dispozițiile art.329 din Codul d e procedură civilă nu își încetează efectele.

Al treilea motiv de recurs al pârâtului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este identic cu al doilea motiv de recurs al pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și este nefondat, întrucât vizează nelegalitatea sentinței, ținând cont că dispozițiile art.2 alin.1 și alin.11 și dispozițiile art.27 din nr.OG137/2000 au fost declarate neconstituționale.

Se constată însă, că instanța de fond a avut în vedere la pronunțarea sentinței de mai sus că istemul de salarizare este guvernat de principiul egalității de tratament, potrivit art.154 din Codul muncii, diferențierea salariilor fiind posibilă numai în raport de nivelul studiilor, treptele și gradele profesionale, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, așa că nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă pentru excluderea reclamantului.

Prin urmare, aprecierea discriminării nu se face prin prisma criteriului socio-profesional, apartenența unei persoane de o anumită profesie nefiind motiv pentru includerea sau excluderea ei de la aplicarea sporului de confidențialitate care se acordă exclusiv funcție de obligația de confidențialitate, ce implică corelativ o contraprestație din partea celui căruia îi profită.

Existența discriminării directe a reclamantului rezultă și din conținutul art.7 și art.29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

La fel, se grevează pe art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitatea de tratament în salarizare, fără nici o distincție, pe art.14 din Convenție, Protocolul 12 care interzice discriminarea și art.4 din Carta socială europeană revizuită care garantează dreptul la o salarizare echitabilă.

Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, or, art.23 din Declarație prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală. În acest sens sunt și dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare.

Al patrulea motiv de recurs al pârâtului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este identic cu al patrulea motiv de recurs al pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și este nefondat, deoarece se constată că în mod corect instanța de fond a reținut că prin art.26 din Codul muncii se instituie obligația de confidențialitate a oricărei persoane care prestează o muncă, aceasta fiind o clauză a raporturilor juridice de muncă care, având caracter sinalagmatic, presupune și obligația corelativă a unității bugetare de a plăti o contraprestație.

Așa fiind, obligația de confidențialitate este privită ca o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, recunoscută tuturor celor care prestează o activitate în temeiul unui raport juridic de muncă, indiferent de felul acestui raport și al funcției deținute, în concordanță cu principiile constituționale preluate de Codul muncii privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru un salariu egal, dreptul la un salariu pentru munca prestată, conform art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, precum și art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii.

Față de aceste considerații, este cert că reclamantul se află într-o situație comparabilă și chiar identică cu categoriile de personal din unitățile bugetare cărora li se acordă acest spor, discriminarea fiind evidentă, deși este de neadmis ca unul și același element constând în obligația de confidențialitate să producă efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare, funcție de apartenența la o categorie socio-profesională.

În mod corect s-a făcut aplicarea dispozițiilor legale privind sporul de confidențialitate de 15% acordat reclamantului pentru perioada solicitată prin acțiune.

Mai mult, ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr.46 din 15 decembrie 2008 admis recursul în interesul legii și a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar

Al cincilea motiv de recurs al pârâtului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este nefondat, deoarece instanța de judecată prin acordarea sporurilor și pentru viitor nu s-a substituit puterii legiuitoare, întrucât salariul este o prestație periodică, iar conform art.110 alin.2 din Codul d e procedură civilă se permite solicitarea înainte de termen a unei prestații periodice și mai mult, în privința sporului de 50%, ÎNALTA CURTE de casație și Justiție prin decizia în interesul legii a stabilit că acest spor se cuvine și după intrarea în vigoare a nr.OUG83/2000, aprobată prin Legea nr.324/2001, fără a stabili și o dată limită.

Al șaselea motiv de recurs al pârâtului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este identic cu al cincilea motiv de recurs al Parchetului de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și este nefondat, deoarece obligarea celor doi pârâți Parchete la plata drepturilor bănești actualizate cu rata inflației s-a făcut în mod corect, întrucât funcția indexării este de atenuare a efectelor inflației asupra nivelului de trai.

De asemenea, trebuie realizată o corelație între salariul real și salariul nominal de care reclamantul ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani ar fi intrat efectiv în patrimoniul beneficiarului.

Al șaptelea motiv de recurs al pârâtului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este identic cu al șaselea motiv de recurs al Parchetului de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și este nefondat, deoarece în mod legal prima instanță a obligat Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului în baza Decretului nr.92/1976, având în vedere că drepturile salariale solicitate de reclamant fac parte din retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.

Al optulea motiv de recurs formulat de pârâtului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este identic cu al șaptelea motiv de recurs al Parchetului de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și este fondat, întrucât prima instanță prin admiterea acțiunii trebuia să admită și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, cerere formulată de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, care îndeplinește cerințele prevăzute de lege și anume, art.60-63 din Codul d e procedură civilă.

Mai mult, Ministerul Finanțelor Publice este instituția care are rolul de a răspunde de elaborarea proiectelor de buget și rectificarea acestuia, inclusiv bugetul Ministerului Public, pentru ca această ultimă instituție să poată plăti drepturile salariale obținute de reclamant prin hotărâre judecătorească definitivă și executorie.

Pentru toate aceste considerente, în baza art.312 din Codul d e procedură civilă se vor admite recursurile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și se va modifica în parte sentința civilă nr.264/F-CM/16 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI -Secția Civilă, pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în sensul că se va admite cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, cerere formulată de recurenți, în sensul alocării fondurilor bănești pentru dreptul intimatului-reclamant - privind drepturile salariale ce i se cuvin.

Se va menține în rest sentința civilă nr.264/F-CM/16 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B,-, sector 5 și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI, cu sediul în Pitești,--7, județ A, împotriva sentinței civile nr.264/F-CM din 16 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru Cauze cu Minori și de Familie, intimați fiind reclamantul, cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, cu sediul în Pitești,--7, județ A, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A, cu sediul în Pitești,-, județ A, GUVERNUL ROMÂNIEI, cu sediul în B, nr.1, sector 1, în contradictoriu și cu intimatul CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B, nr.1-3, sector 1.

Modifică în parte sentința civilă nr.264/F-CM/16 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI -Secția Civilă, pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în sensul că admite cererea de chemare în garanție Ministerului Economiei și Finanțelor, cerere formulată de recurenți, în sensul alocării fondurilor bănești pentru dreptul intimatului-reclamant - privind drepturile salariale ce i se cuvin.

Menține în rest sentința civilă nr.264/F-CM/16 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI -Secția Civilă, pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 08 mai 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Grefier,

Red.

Tehnored.

Ex.4/05.06.2009.

Jud.fond:.

Președinte:Jeana Dumitrache
Judecători:Jeana Dumitrache, Florina Andrei, Daniel Radu

#Judecator Jeana Dumitrache

Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 905/2009. Curtea de Apel Pitesti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 905/2009. Curtea de Apel Pitesti