Conflict de competență. Sentința 4/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 4F
Ședința din Camera de Consiliu de la 11.02.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ileana Ruxandra Dănăilă
GREFIER: - -
Pe rol urmează soluționarea regulatorului de competență în cauza privind pe reclamantul în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului B, cererea de chemare in judecata având ca obiect anulare act.
Cauza se soluționează fără citarea părților, conform art.22 alin.5 Cod Proc.Civ.
La apelul nominal făcut în ședință din camera de consiliu nu au răspuns părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Tribunalul reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând, reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată și înregistrată pe rolulCurții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VIII-a contencios Administrativ și Fiscal la data de 10.12.2008 sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului B, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată, să dispună anularea dispoziției nr.10792/13.06.2008 emisă de pârât ca fiind ilegală și abuzivă.
În motivarea în fapt a cererii reclamantul a arătat, în esență, că prin emiterea dispoziției atacate s-a încălcat dreptul său de proprietate, deoarece el este singurul proprietar al întregului spațiu ce face obiectul dispoziției, solicitând recunoașterea dreptului de a cumpăra această locuință.
Cererea nu a fost întemeiată în drept.
Pârâta Primăria Municipiului Baf ormulat întâmpinare la data de 16.02.2009, prin care a invocat excepția de necompetență materială a Curții de APEL BUCUREȘTI.
Prin sentința civilă nr.580/17.02.2009, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr-, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată de pârâtă și a fostdeclinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București - Secție Civilă.
Instanța a reținut că prin Dispoziția nr.10792/13.06.2008 a Primarului - al Municipiului B s-a dispus restituirea în natură către numita a unor încăperi și cote indivize din imobilul situat în B,-, sectorul 1, iar această dispoziție este supusă căii de atac în termen de 30 de zile de la comunicare, la Tribunalul București.
A reținut instanța de contencios administrativ și dispozițiile pct.25.6 și 25.7 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, potrivit cărora Dispoziția de aprobare a restituirii în natură este un act administrativ de putere care atestă restituirea proprietății și care odată îndeplinite formalitățile de publicitate imobiliară se consolidează ca titlu de proprietate supus regulilor prevăzute de dreptul comun.
Au fost considerate aplicabile prevederile art.26 alin.3 din Legea nr. 10/2001, în sensul că Tribunalul București este competent a soluționa acțiunea prin care se solicită anularea acestei dispoziții.
Hotărârea a devenit irevocabilă prin nerecurare.
Pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă cauza a fost înregistrată la data de 20.03.2009 sub nr-.
Prin sentința civilă nr.573/17.04.2009, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Bucureștia reținut că dispoziția de restituire este întotdeauna emisă în îndeplinirea unei obligații ce îi revine unității învestite cu soluționarea notificării, de a răspunde în condițiile legii, solicitării persoanei îndreptățite pentru restituirea imobilului preluat abuziv, iar acțiunea în justiție întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001 are un caracter subsidiar, neputând fi exercitată decât după epuizarea procedurii administrative obligatorii și numai de către persoana are se consideră îndreptățită la restituire.
Ținând seama de raportul juridic ce se creează între persoana îndreptățită și entitatea învestită cu soluționarea notificării, în conținutul căruia intră drepturile și obligațiile decurgând din lege, s-a apreciat în practica judiciară că tot tribunalul va fi instanța competentă a soluționa și cererile formulate în cadrul aceluiași raport juridic prin care se solicită obligarea unității abilitate a răspunde prin emiterea unei dispoziții sau decizii, act împotriva căruia persoana în cauză se poate îndrepta cu o contestație.
Au fost reținute și dispozițiile art.23 din lege, potrivit cu care dispoziția de restituire face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra imobilului, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, precum și dispozițiile Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, aprobate prin HG nr.498/2003, art.23.7, care prevăd că dispoziția de aprobare a restituirii în natură este un act administrativ de putere care atestă restituirea proprietății și care, o dată îndeplinite formalitățile de publicitate imobiliară, se consolidează ca titlu de proprietate supus regulilor prevăzute de dreptul comun (devine act de proprietate în sensul prevederilor Codului civil), precum și ale art.23.8, potrivit cu care după efectuarea formalităților de publicitate imobiliară de către noul proprietar, dispoziția de aprobare a restituirii în natură nu mai poate fi revocată de entitatea care a dispus-
În raport de această calificare dată dispoziției de restituire, aceea de titlu de proprietate, tribunalul a reținut că terțele persoane pot acționa tot pe calea dreptului comun pentru anularea sa, în toate cazurile în care drepturile lor au fost vătămate prin emiterea dispoziției respective.
În consecință, aflându-ne în prezența unei astfel de acțiuni, tribunalul a constatat că instanța competentă este, conform art.1 Cod Proc.Civ. judecătoria d e la sediul pârâtului Primăria Municipiului
Hotărârea a devenit irevocabilă prin nerecurare.
Pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 B cauza a fost înregistrată sub nr- la data de 15.07.2009.
La data de 17.09.2009 a fost depusă la dosar cerere de intervenție în interes propriu formulată de numita -, care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr.7603/23.11.2009, Judecătoria Sectorului 5 B a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu și adeclinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București,constatând ivit conflictul negativ de competență și dispunând înaintarea dosarului către Curtea de APEL BUCUREȘTI în vederea stabilirii instanței competente.
A reținut Judecătoria Sectorului 5 B dispozițiile art.26 alin.3 din Legea nr. 10/2001, și având în vedere că actul a cărui nulitate se solicită a se constata este emis în conformitate cu prevederile art.7 alin.1, art.9 și art.25 alin.1 și 3 din aceeași lege, este firesc ca orice contestare a acesteia să se facă în același cadru normativ al Legii nr.10/2001, care este o lege specială, derogatorie de la orice dispoziții de drept comun (cum este Codul Civil).
A considerat judecătoria că, de vreme ce tribunalul este competent a soluționa plângerea persoanei îndreptățite împotriva deciziei sau dispoziției prin care s-a soluționat notificarea, se impune ca aceeași instanță, de acela-și grad, să soluționeze și plângerile formulate de către terți cu privire la același act, o soluție contrară ducând la situația în care aceeași dispoziție să fie supusă controlului judecătoresc în fața tribunalului, dacă este contestată de persoana îndreptățită și în fața judecătoriei, dacă este contestată de un terț, ceea ce nu poate fi admis.
Judecătoria a reținut și împrejurarea că interpretareastricto sensua dispozițiilor art.26 din lege a fost invalidată cu efecte obligatorii prin decizia nr.IX din 20 martie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secții Unite, ceea ce înseamnă că instanța supremă a permis implicit interpretarealato sensua acestor prevederi și totodată s-a stabilit competența generală a tribunalului - secție civilă cu privire la litigiile generate de Legea nr. 10/2001.
Hotărârea a devenit irevocabilă prin nerecurare.
Pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală cauza a fost înregistrată sub nr- la data de 18.01.2010,pentru pronunțarea regulatorului de competență.
Analizând incidența prevederilor art.20 Cod Proc.Civ. curtea constată că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de pct.2 al textului citat, deoarece două instanțe s-au declarat, prin hotărâri irevocabile, necompetente a judeca aceeași pricină, motiv pentru care se constată ivitconflictul negativ de competență, iar curtea este competentă a-l soluționa în virtutea prevederilor art.22 alin.2 Cod Proc.Civ.
Pe de altă parte, instanța reține că cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului B are ca obiect solicitarea reclamantului de anulare dispoziției nr.10792/13.06.2008, emisă de pârâtă, prin care s-a dispus restituirea către numita a unor părți din imobilul situat în B,-, sectorul 1, în temeiul Legii nr.10/2001.
Din considerentele cererii, neîntemeiată în drept, rezultă că reclamantul invocă nelegalitatea deciziei prin raportare la încălcarea drepturilor sale proprii asupra unor părți din imobilul amintit mai sus, natura acestor drepturi (de proprietate, de locațiune, etc) nefiind precizată.
Prin urmare, reclamantul este terț față de raportul juridic născut din aplicarea Legii nr.10/2001 între titularul notificării, care se pretinde persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege și entitatea învestită cu soluționarea acesteia, în speță autoritatea administrației publice locale ce avea calitatea de unitate deținătoare a bunului imobil notificat.
Curtea consideră că, în raport de aceste împrejurări, se impune stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5
Astfel, alături de considerentele avute în vedere de Tribunalul București la declinarea competenței în favoarea judecătoriei, considerente găsite pe deplin întemeiate, curtea mai reține în plus că procedura specială reglementată de Legea nr.10/2001 (care prevede competența secției civile a tribunalului pentru soluționarea contestațiilor formulate de persoana îndreptățită împotriva deciziei sau dispoziției emise de entitatea învestită cu soluționarea notificării) este specifică raportului juridic născut din aplicarea legii între aceste două subiecte de drept.
Această procedură reprezintă expresia dreptului celui ce se pretinde beneficiarul legii de reparație de a supune reclamația sa analizei unei instanțe, în condițiile în care recunoașterea dreptului la reparație face obiectul unei proceduri administrative, și se impune respectarea exigențelor art.6 din Convenția și ale art.21 din Constituția României.
Prin urmare, specifică fiind procedurii administrative de restituire, norma procedurală ce reglementează calea de atac a contestației la secția civilă a tribunalului nu este aplicabilă și raportului juridic născut la reclamația unui terț, în privința căruia sunt aplicabile regulile de drept comun, în consecința calificării date de lege dispoziției de restituire de a fi titlu de proprietate pentru beneficiarul său, respectiv un act juridic civil atacabil în fața instanței de drept comun.
Mai reține curtea că nu prezintă relevanță pentru raționamentul de față invocarea deciziei nr.IX din 20 martie 2006 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, deoarece aceasta a statuat exclusiv asupra competenței instanței în situația când titularul notificării nu primește un răspuns de la instituția obligată la soluționarea notificării și se îndreaptă împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, rațiunile avute în vedere de instanța supremă nu sunt aplicabilede planoîn cauza de față, deoarece raportul juridic dedus judecății este diferit.
Mai mult, la calificarea unei acțiuni în scopul stabilirii competenței materiale a instanței (cum este cazul în speță), primează necesitatea examinării naturii juridice a raportului juridic cu a cărui dezlegare instanța este învestită, iar principiul identității de rațiune este numai subsidiar, aplicabil în lipsa altor criterii, așa fiind cazul în ipoteza analizată de decizia instanței supreme mai sus amintită, unde raportul juridic dedus judecății era similar cu cel pentru care este reglementată competența specială din art.26 alin.3 din lege, astfel că a fost posibilă aplicarea principiuluiubi eadem est ratio, eadem lex esse debet.
În concluzie, curtea reține că în speță competența materială de soluționare a cauzei revine judecătoriei, în temeiul art.1 Cod Proc.Civ. și, văzând și dispozițiile art.5 Cod Proc.Civ. va stabili competența în favoarea Judecătoriei Sectorului 5
Văzând și dispozițiile art.22 alin.5 Cod Proc.Civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Stabilește competența de soluționare a cauzei ce are ca obiect acțiunea formulată de reclamantul, cu domiciliul în B, str. G- - nr.44, sector 1 în contradictoriu cu pârâta PRIMĂRIA MUNICIPIULUI cu sediul în B, nr.291-293, sector 6,în favoarea Judecătoriei Sectorului 5
Cu recurs în 5 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de azi, 11.02.2010.
PREȘEDINTE
- - -
GREFIER
- -
Red./thred./4 ex.
Președinte:Ileana Ruxandra DănăilăJudecători:Ileana Ruxandra Dănăilă
