Contestație la executare. Jurisprudență. Decizia 1439/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(7409/2008)
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1439/
Ședința publică din 06.03.2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Petronela Iulia Zuluf I -
JUDECĂTOR 2: Maria Ceaușescu
JUDECĂTOR 3: Bianca
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta Regia Autonoma de Transport, împotriva sentinței civile nr.3651 din data de 25.04.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata .
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 27.02.2009 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, pentru a da posibilitatea recurentei să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru azi 06.03.2009, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3651 /25.04.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis contestatia formulată de contestatoarea în contradictoriu cu intimata Regia Autonoma de Transport B, a anulat decizia de imputare nr.3022/12.05.1997, a fost exonerată contestatoarea de plata sumei stabilita prin decizia contestata si s-a dispus restituirea acesteia.
În considerente, instanta de fond a reținut că recurenta-contestatoare a avut calitatea de angajată a intimatei în funcția de primitor distribuitor materiale la Autobaza, conform contractului individual de muncă nr. 43073/01.06.1994.
Prin nota de consemnare nr. -/05.05.1997, s-a stabilit o lipsă din gestiunea a 26 de tone de ulei motor, în valoare de 200.638.513 lei, în urma repartizării pagubei între persoanele reținute ca vinovate de producerea prejudiciului, fiind emisă decizia de imputarea nr.3022/12.05.1997, pentru suma de 24.690.087 lei, în sarcina contestatoarei.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că gestiunea "" la Autobaza -, a fost gestionată de mai mulți salariați cu gestiune colectivă, fără predarea de gestiune între schimburi, având calitatea de primitor distribuitor.
Pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului, este necesară îndeplinirea cumulativă unor condiții de fond: existenta unei fapte ilicite și personale a salariatului, săvârșită în legătură cu munca sa, prejudiciu cauzat patrimoniului angajatorului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția salariatului.
Prezumția de vinovăție ce funcționează în cazul gestionarului, nu creează un regim de răspundere mai gravă pentru acesta, față de dreptul comun, unitatea având obligația de a face proba lipsei din gestiune.
Instanta de fond a retinut ca nota de constatare nr.-/05.05.1997 nu este suficientă în aprecierea certitudinii prejudiciului, în condițiile în care o verificare a stocului scriptic și celui faptic nu a fost posibilă, în lipsa unor documente contabile care să oglindească stocul inițial, intrările și ieșirile cantităților de ulei în perioada supusă controlului, predarea și primirea de către salariații cu atribuții de gestionar a mărfurilor, echivalența între cantitatea menționată în acte și cea intrată efectiv în gestiune, angajatorul trebuia să dovedească ce atribuții de serviciu avea salariatul, a căror neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare a creat un prejudiciu. În cauză intimata nu a dovedit că salariata căreia i se impută paguba cunoștea sarcinile de serviciu specifice postului, prin prisma cărora este analizată conduita sa.
Fișa de post depusă la dosar nu conține semnătura salariatei, lipsa de informare a acesteia cu privire la obligațiile sale în cadrul relațiilor de muncă făcând imposibilă aprecierea modului în care a acționat și, în consecință, a caracterului ilicit al faptei.
Culpa contestatoarei este exclusă din moment ce angajatorul nu a luat toate măsurile pentru o bună desfășurare a activității, pentru asigurarea condițiilor tehnice și organizatorice avute în vedere la elaborarea normelor de muncă și condițiilor tehnice corespunzătoare de muncă. Nu se poate reține că salariata a avut conștiința încălcării unor relații sociale, din moment ce angajatorul a tolerat pe o perioadă lungă de timp, efectuarea activității fără stabilirea unor repere clare de desfășurare, fără inventare periodice, modul deficitar de lucru neputând fi imputat angajaților.
Pe de altă parte, prin decizia penală nr.1158/02.12.2005, pronunțată de Tribunalul București, acțiunea civilă introdusă de pentru paguba ce face obiectul deciziei de imputare, alături de cea penală împotriva contestatoarei, a fost respinsă ca neîntemeiată, soluție irevocabilă prin decizia penală nr.944/2006 pronunțată de Curtea de Apel. Instanța penală a stabilit cu putere de lucru judecat lipsa faptei ilicite, a vinovăției, lipsa de certitudine a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate, ca element ale răspunderii patrimoniale.
Potrivit art. 22 alin. 1. pr. penală, hotărârea pronunțată în materie penală are putere de lucru judecat în fața instanței civile, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.
Deși Tribunalul nu este sesizat cu o acțiune în răspundere patrimonială, în analizarea temeiniciei deciziei de imputare se au în vedere aceleași condiții ale răspunderii patrimoniale.
Față de considerentele expuse, a fost admisă contestația, și pe cale de consecință, s-a anulat decizia de imputare.
Contestatoarea a fost exonerată de plata sumei stabilite prin decizia anulată iar suma reținută din salariu a fost restituită acesteia, părțile urmând a fi repuse în situația anterioară.
În temeiul art. 274. pr. civ. intimata a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, efectuate contestatoare pe parcursul procesului, reprezentând onorariul avocatului, conform chitanțelor nr. 472 17.09.1997, aflată în dosarul nr. 11399/ 1997 și nr. 140/7.03.2008.
Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs recurenta Regia Autonomă de Transport B, înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr-.
În motivarea recursului s- considerat că prezumția de vinovăție care funcționează în cazul gestionarului, nu creează un regim de răspundere mai gravă pentru acesta, unitatea având obligația de a face proba lipsei din gestiune.
Acest considerent este în opoziție și cu practica constantă, cu decizia nr.1/1976 a, care stabilește că în cazul gestionarilor sarcina probei este răsturnată, în sensul că gestionarul este cel care are obligația de a dovedi cu acte lipsa de vinovăție în producerea prejudiciului, fie în sensul inexistentei lipsurilor, fie în sensul existentei unor cauze obiective (în cadrul cărora nu intră neîndeplinirea măcar a obligațiilor legale fie prin fapte comisive, fie prin fapte omisive) care să excludă culpa sa.
De altfel în acest sens exista pe lângă decizia 1/1976 și decizia Curții de Apel București nr. 1760/15.05.2006, Secția a-VII-a civila și pentru cauze privind conflictele de muncă si asigurări sociale.
Contestatoarea nu a probat cu acte nici un element de natură a răsturna prezumția de vinovăție și nici că nu există lipsă, dovedind cu acte că ceea ce a intrat a fost și eliberat în condiții legale, în opoziție cu angajatorul care a depus nu numai nota de constatare, dar și anexa privind diferența dintre scriptic si faptic, note explicative, etc. date necombătute legal și conform legii de contestatoare.
Recurenta solicită reținerea că o sentință bazată exclusiv pe o decizie pronunțată într-un dosar penal este pe de-o parte netemeinică, în condițiile în care nu reprezintă efectuarea cercetării judecătorești în cadrul procesual civil creat, iar pe de alta parte, este cu atât mai netemeinică cu cât aceeași decizie de înlăturare a răspunderii penale este în esență de natură a susține însă răspunderea materială, forma de răspundere care nu este înlăturată de existența dosarului penal.
Unul din considerentele sentinței recurate se referă la faptul că nu s-a putut efectua verificarea între stocul scriptic și faptic.
În corelație și cu cele menționate la pct. a), preluate din actele altui dosar și în condițiile în care gestionarul, nu a formulat o astfel de apărare și nici nu a răsturnat legal prezumția de nevinovăție în cadrul răspunderii materiale, echivalează cu neefectuarea cercetării judecătorești.
Este inevitabil, că după efectuarea controlului și la o diferența mare în timp, în cadrul unei gestiuni în mișcare să nu se mai poată efectua raportul dintre scripticul și respective fapticul de la data controlului.
În plus, se omite a se avea în vedere următoarele: stabilirea minusurilor la data efectuării controlului, ceea ce a determinat emiterea notei de constatare nr. -/1997 a fost tocmai raportul dintre scriptic- acte de gestiune cu cantitățile înscrise de gestionare ca intrate în gestiune- și faptic- urmare a cantităților evidențiate ca eliberate din gestiunea comună de cogestionari și respectiv stocul existent la data controlului, în care sens sunt și datele anexei la nota de contare.
Aceste date ale controlului nu a fost legal înlăturate de contestatoare. Mai mult de atât, aceasta ca și ceilalți cogestionari nu au negat lipsa:
- astfel cum rezultă și din contestația celei în cauză, chiar și din expertiza din dosarul nr-, nici contestatoarea din acest dosar de fond și nici ceilalți cogestionari (învinuiți), nu au negat existența lipsei (fără însă aom otiva legal);
-la data soluționării cauzei, ca si la data efectuării expertizelor ulterioare, nu avea cum să se mai verifice raportul dintre stocul scriptic și cel faptic;
Acest considerent este combătut de însăși datele raportului de expertiză- a se vedea datele expertizei de la obiectivul nr.2, obiectivul nr.3 ca și de datele deciziei penale nr.1158/A/2005, "este adevărat că cei patru experți au constatat existența unor diferențe între stocul scriptic și cel faptic".
În conformitate cu obligațiile ce derivă din reglementările prevăzute în Legea nr.22/1969; nr.2230/1969, rezultă că în orice gestiune scripticul trebuie să bată cu fapticul, pentru a nu exista fie lipsuri, fie plusuri precum și ca, dat fiind acelorași acte normative (art. 25 Legea nr.22/1969), gestionarul răspunde integral, chiar și în anumite condiții speciale, ca cele menționate în art.26 din aceeași lege.
Aceasta neconcordanta între scriptic și faptic nu a fost înlăturata de contestatoare, în mod opozabil și nici instanța prin considerentele sale nu este în măsură a susține, față de reglementările specifice.
Soluția instanței bazată exclusiv pe actele din dosarul penal, nu are odată în plus, în condițiile în care în esență acestea susțin răspunderea materiala (respectiv patrimonială).
În consecința celor de mai sus, pe lângă faptul că nu s-a dovedit cu acte de fosta gestionara că, ceea ce a intrat în gestiunea comună din care făcea parte, s-a și eliberat, fără a exista diferențe, însă se poate observa, pe de o parte, faptul că legea incriminează atitudinea de pasivitate a unui gestionar, iar, pe de altă parte, ca în cadrul atât a fostei răspunderi materiale, cât și în cadrul răspunderii patrimoniale, salariații ( cu atât mai mult salariații gestionari) răspund și pentru forma cea mai ușoara a culpei, iar răspunderea materiala operează și pentru faptele omisiva cât și cele comisive.
În plus și alte rețineri din decizia penală indicată, care chiar daca ar fi de natură a înlătura răspunderea penală, nu sunt de natură a înlătura răspunderea materiala, reținând atitudinea de pasivitate și de dezinteres al unei gestionare (reținând ca se răspunde fie și pentru forma cea mai ușoara a culpei).
În primul rând așa cum s-a reținut și de către prima instanță, așa cum au declarat cei zece inculpați și așa cum au evidențiat și cele trei expertize contabile, la momentul aprovizionării nu se verifică concordanța între cantitatea de ulei menționată în notele de transfer și cantitatea descărcata în cadrul autobazei".
În combaterea considerentelor sentinței ce a determinat înlăturarea răspunderii materiale, însăși reținerile de mai sus susțin răspunderea materiala a celei în cauză ținând cont și de prevederile art. 5 din nr2230/1969 ( care se alătură obligațiilor prevăzute în art.8, 9, 10 indicate mai sus), corelate cu prevederile art.6 din același act normativ, care stipulează:
este obligat ca la primirea mărfurilor să controleze
dacă acestea corespund datelor înscrise în actele însoțitoare".
Ca atare, și în corelație cu fapta omisivă reținută și de instanța penală, pe de o parte necunoașterea legii nu poate fi invocată indiferent de existenta sau nu a fișei postului iar pe de alta parte faptul că cea în cauza (ca și ceilalți cogestionari) își cunoștea obligațiile de primitor distribuitor, rezultate din însăși notele explicative date cu ocazia verificării, ca și din declarațiile date ca inculpate, reținute și în cadrul sentinței penale depusa la dosar.
S-a reținut de instanța de fond că vinovatia numitei este exclusă din moment ce angajatorul nu a luat toate masurile pentru asigurarea condițiilor tehnice și organizatorice.
În combaterea acestui considerent, preluat talle qualle, fără probatoriu în cadrul procesual civil existent, recurenta a aratat ca cele reținute de instanța de fond nu sunt susținute de reglementările legale, reglementari care impun gestionarului solicitarea de asistență tehnică de specialitate (art. 5 al.2 nr.2230/1969) să aducă la cunoștință orice nereguli, orice incapacitate observate în desfășurarea activității ( art.8, 9,10 din nr.2230/1969).
Potrivit alin. 2 al art.8 prevede expres că gestionarul are obligația să solicite masuri de dotare, de pază, precum și orice alte masuri necesare pentru păstrarea corespunzătoare și pentru efectuarea în bune condiții a operațiilor de primire și de eliberare a bunurilor.
Această prevedere se coroborează cu cea cuprinsa în art. 25 din Legea nr. 22/1969.
Contestatorea nu a dovedit îndeplinirea nici uneia din aceste obligații prevăzute de lege, atitudinea sa fiind în cele mai bun caz de o totală pasivitate în gestiunea comună. Se poate reține că răspunderea materiala, ca și cea patrimoniala operează (și cu atât mai mult la gestionari, sau cei cu funcții gestionare și chiar pentru cei care gestionează în fapt bunuri art. 31 din Lege nr. 22/1969) și pentru faptele omisive, nu numai pentru cele comisive.
În context, solicită a se observa și reține că faptele omisive, contrare unor prevederi legale, a unui gestionar nu pot constitui, argumente de natură a conduce la înlăturarea răspunderii celui în cauză, ca nu exercita de puțin timp această funcție și care a și semnat toate inventarele anterioare.
În plus, există practică judiciară în sensul că o eventual organizare defectuoasă a activității nu este de natură prin ea însăși cauzatoare de prejudiciu,atâta vreme cât bunurile au fost primite.
Astfel, în contextul în care, contestatoarea nu a făcut nici o dovada cu acte că lipsa nu-i aparține; că au existat cauze legale de natura a îi înlătura răspunderea; ca și-a îndeplinit toate obligațiile derivate din prevederile legale specifice, însăși decizia penala, reținută de instanța de fond susține răspunderea materiala ( dat fiind specificul acesteia).
Fără îndoiala niciuna dintre inculpate nu și-a respectat atribuțiile de serviciu, așa cum rezultă din propriile declarații, coroborate cu declarațiile martorilor și constatările experților.
Pe de alta parte, mai multe inculpate au făcut vorbire despre existenta unor note de transfer care au fost înregistrate în contabilitate, fără să fie însoțite de transportul și de descărcarea uleiului în autobază s-a susținut însă și contrariul, respective că au fost cazuri în care în autobază au intrat uleiuri fără documente însoțitoare.
Coroborând aceste date, cu obligațiile derivând din lege și anume cele prevăzute la art.7 din nr.2230/1969, în sensul că gestionarul este obligat să completeze actele cu privire la operațiile din gestiunea sa și să înregistreze, în evidența tehnico operativă a locului de depozitare, operațiile de primire și cele de eliberare a bunurilor.
Actele de primire sau eliberare a bunurilor se trimit sau se predau de gestionar compartimentului resort și cele cuprinse în art.8, 9,10 din nr.2230/1969 rezultă din nou totala pasivitate a celor care au gestionat în comun uleiul, inclusiv a contestatoarei, fapte comisive dar și omisive care au determinat lipsa și imposibilitatea de determinare în concret a vinovăției vreunui cogestionar, cu atât mai mult cu cât nu se efectua predarea primirea între schimburi altă faptă omisivă.
În contextul dat operează prevederile art.27 din Legea nr. 22/1969, nicidecum nu se înlătură răspunderea materiala a cogestionarilor.
Înlăturarea răspunderii penale nu conduce de la înlăturarea răspunderii materiale, cu atât mai mult cu cât soluția este pronunțată de o instanța de factură penală.
Mai mult, recurenta solicită să se aibă în vedere prevederile art.25 din Legea nr.22 /1969, în sensul că gestionarul răspunde integral față de unitate pentru pagubele pe care le-a cauzat în gestiunea sa (prin fapte omisive/comisive sau mixte conform specificului răspunderii și materiale), cu atât mai mult cu cât răspunderea operează și în situația prevăzuta de art.26 din lege.
Față de existenta obligațiilor specifice gestionarilor, care derivă din lege și pe care contestatoarea nu le-a probat că le-a îndeplinit, nu se poate opune legal înlăturarea răspunderii materiale pentru lipsa fișei postului.
Mai mult de atât, considerentele de mai sus ale instanței de fond, ce au stat la baza soluției sunt înlăturate și de art.970 civ. care prevede, astfel cum este știut, pe lângă principal bunei credințe, dar și principiul ca un contract obliga nu numai la ceea ce este expres prevăzut în acesta, dar și la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea da obligației, după natura sa.
noțiunea de gestionar, specificul activității de gestionar, prevederile legale privind obligațiile unui gestionar, ca netemeinic s-a înlăturat răspunderea materiala a contestatoarei, cu atât mai mult cu cât acesteia i se opun prevederi concrete ale legii specifice, pe care aceasta nu le-a dovedit ca fiind îndeplinite, inclusiv in ceea ce privește dovedirea cu acte a inexistentei lipsurilor, sau a existentei unor lipsuri mai mici.
De reținut că faptele omisive sau comisive sunt elemente ale răspunderii patrimoniale. Decizia penala pronunțata într-o cauză penala nu poate constitui baza exclusivă a înlăturării răspunderii materiale (în contextul obligațiilor legale și specific funcției de gestionar).
Intimata a formulat intampinare, solicitand respingerea recursului ca nefundat.
Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât și a dispozițiilor art. 3041.pr.civ. Curtea reține următoarele:
Recurenta a invocat faptul ca hotararea pronuntata nu se bazeaza pe o directa cercetare judecatoreasca in cadrul procesului civil, instanta de fond multumindu-se a pronunta o solutie bazata exclusiv pe o decizie penala.
În acest sens, recurenta invoca dispozitiile art.304 pct.7 pr.civilă, potrivit carora constituie motiv de modificare când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Faptul că instanța de fond a reținut că reclamanta-intimata avea valori materiale în gestiune având funcția de primitoare-distribuitoare nu vine în contradicție cu alt aspect reținut în considerente, respectiv atribuțiile de serviciu care nu au fost aduse la cunoștință celei în cauză.
Funcția ocupată de un salariat este stabilită prin contractul individual de muncă și reiese din această convenție care reprezintă acordul de voință al părților, pe când drepturile și obligațiile părților care sunt doar generic descrise în contract, ar fi trebuit detaliate și concretizate în fișa postului. Pentru a produce efecte juridice în sensul determinării obligațiilor salariatului, aceasta trebuia comunicată acestuia.
Din probele admnistrate in cauza, Curtea retine ca recurenta-pârâta nu a făcut dovada modului în care a adus la cunoștință reclamantei numeroasele atribuții de serviciu și nu a fost preocupata să asigure instruirea salariatului în vederea desfășurării activității astfel că, deși există prejudiciu, acesta nu poate fi imputat reclamantei.
In cauza prima instanta a facut o analiza temeinica a probelor admnistrate si a constatat neîndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii patrimoniale, iar prezumția de culpă prevăzută de Legea nr.22/1969 nu este o prezumție absolută, ci una relativă, instanța reținând motivele din care rezultă răsturnarea acesteia.
Curtea nu poate retine sustinerile recurentei sub acest aspect, deoarece vinovatia este doar unul din elementele raspunderii patrimoniale, diferita de existenta faptei, a prejudiciului si a legaturii de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu.
Astfel, in mod corect instanta de fond a analizat prin raportare la probele administrate, existenta faptei si a prejudiciului. Fapta salariatului se analizeaza in raport de obligatiile acestuia concrete, stabilite prin contract, fisa postului si regulamentul intern. In lipsa stabilirii unor atributii concrete pentru fiecare salariat care participa la gestiunea comuna si in lipsa unor masuri organizatorice concrete din partea anagajatorului, nu se poate retine fapta ilicita si exclusiva a salariatului, iar dubiu se interpreteaza in favoarea acestuia.
Mai mult, daca legea prevede o prezumtie de vinovatie in cazul gestionarului, aceasta prezumtie se limiteaza exclusiv la acest element al raspunderii patrimoniale(vinovatia), dovedirea celorlalte elemente, de a caror existenta cumulativa depinde angajarea raspunderii materiale a salariatului, ramanand in sarcina angajatorului. Asa cu corect s-a retinut, acesta nu a dovedit nici fapta ilicita, dar nici existenta unui prejudiciu cert si nici legatura de cauzalitate dintre acesta si fapta contestatoarei, cu atat mai mult cu cat era vorba de o gestiune comuna.
Răspunderea patrimonială a gestionarului se angajează în condițiile dreptului comun, singura excepție fiind în cazul vinovăției, care, în cazul gestionarului se prezumă.
Prezumția de vinovăție este însă una relativă, pe care salariatul o poate răsturna făcând dovada contrară, fie prin acte legale care probează inexistența lipsurilor fie prin dovedirea unor cauze obiective care exclud culpa sa.
O astfel de cauză este analizată de instanța de fond, care a reținut că nu poate fi imputat intimatei-reclamante prejudiciul, în condițiile în care, angajatorul nu a dovedit faptul că i-a adus la cunoștință atribuțiile postului și nici nu s-a preocupat de instruirea salariatului pentru o bună desfășurare a activității.
Astfel, angajatorul nu a luat toate măsurile pentru o bună desfășurare a activității, încălcându-și obligația de a informa salariații asupra condițiilor de muncă și asupra elementelor care privesc desfășurarea relațiilor de muncă precum și obligația de a asigura permanent condițiile tehnice și organizatorice avute în vedere la elaborarea normelor de muncă și condițiilor corespunzătoare de muncă.
Mai mult, chiar dacă în cauză nu s-a putut reține existența autorității de lucru judecat a hotărârii irevocabile pronunțată în procesul penal existent între părți, deoarece obiectul prezentei cauze este reprezentat de contestația salariatului împotriva deciziei de imputare, instanța este ținută de hotărârea pronunțată în materie penală, care potrivit art.22 al.1 C.P.P. are putere de lucru judecat în fața instanței civile care judecată acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârsit-o și a vinovăției acesteia.
Deși Tribunalul nu a fost sesizat cu o acțiune în răspundere patrimonială a salariatului, și în analizarea temeiniciei deciziei de imputare trebuie avute în vedere aceleași condiții ale răspunderii patrimoniale.
Dar, din Decizia penală nr.1158/A/2.12.2005 pronunțată de Tribunalul București și din Decizia penală nr.954/7.07.2006 pronunțată de Curtea de Apel București rezultă că instanța a soluționat acțiunea civilă ca urmare a solicitării exprese a inculpaților, reținând că prejudiciul nu este cert, în lipsa posibilității de verificare a stocului scriptic și faptic, exactitatea datelor contabile puse la dispoziție de fiind sub semnul îndoielii, nefiind păstrate documentele contabile anterioare, dovedind o gravă lipsă de diligență. În expertizele efectuate nu s-a pornit de la stocul inițial, motiv pentru care nu se poate stabili dacă modul de calcul al prejudiciului este corect sau nu.
În ceea ce privește lipsa cantității de ulei, instanțele penale au stabilit că nu s-a dovedit în mod cert sustragerea acesteia de către angajatori, existând suspiciunea că respectiva cantitate nu a intrat în gestiunea Autobazei, existând diferențe mari între cantitatea înregistrată în documente ca fiind livrată și cea efectiv primită.
S-a constatat că inculpații nu și-au respectat atribuțiile de serviciu (atribuții pe care angajatorul nici nu le-a adus la cunoștință contestatoarei), dar nerespectarea acestor atribuții a fost însă cunoscută și tolerată de conducerea angajatorului. S-a reținut că lipsa din gestiune a fost consecința deficiențelor de organizare și control a activității de gestionare a lubrifianților din partea.
Așa cum rezultă și din hotărârile penale, reclamanta-intimată nu a acționat cu rea-credință, deoarece conducerea unității nu a organizat în mod eficient gestionarea bunurilor proprii și nu și-a îndeplinit obligațiile de instruire temeinică a celor zece salariați care aveau gestiunea uleiului.
În concluzie, nu se poate reține că prejudiciul este urmarea univocă și directă a nerespectării de către salariați a atribuțiilor de serviciu, deoarece nu se poate stabili în mod cert că acest prejudiciu există și are valoarea pretinsă, și nu se poate stabili dacă aceasta este urmarea acțiunilor sau inacțiunilor salariaților.
Astfel, instanța penală a stabilitcu putere de lucru judecatlipsa elementului obiectiv al infracțiunii de gestiune frauduloasă, în consecință, lipsa faptei ilicite ca element al răspunderii patrimoniale, lipsa vinovăției, faptul că prejudiciul este incert și nu există legătură de cauzalitate între acesta și acțiunea sau inacțiunea salariaților, printre care a figurat și contestatoarea-intimată.
Față de aceste considerente, în temeiul art.312 Cod prpcedura civila, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică urmând să respingă recursul ca nefondat.
In ceea ce priveste cererea intimatei avand ca obiect cheltuielile de judecata, in temeiul art.274 Cpc, constatand culpa procesuala a recurentei, Curtea va dispune si obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecata, reprezentand onorariu de avocat, potrivit chitantei depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declara de recurenta REGIA AUTONOMĂ DE TRANSPORT, împotriva sentinței civile nr.3651 din data de 25.04.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr- în contradictoriu cu intimat.
Obligă recurenta la 3000 lei cheltuieli de judecată către intimată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 06.03.2009
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red:
Tehnored:
2 EX./16.03.2009
Jud. fond: Dalina
Președinte:Petronela Iulia ZulufJudecători:Petronela Iulia Zuluf, Maria Ceaușescu, Bianca
