Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 1036/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 1036
Ședința publică de la 27 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nelida Cristina Moruzi
JUDECĂTOR 2: Carmen Bancu
JUDECĂTOR 3: Georgeta
Grefier
Pe rol judecarea cauzei având ca obiect litigiul de muncă privind recursul declarat de
recurentul împotriva sentinței civile nr. 604 din 08 04 2009 Tribunalului Iași intimată fiind " R ".
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurentul, lipsă reprezentantul intimatei.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dosarul este la primul termen de judecată, intimata a depus la dosar prin registratura instanței întâmpinare, duplicatul fiind comunicat administrativ recurentului.
Președintele completului dă citire raportului asupra recursului potrivit căruia acesta este declarat în termen și motivat.
Recurentul precizează că nu mai are cereri de formulat.
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Recurentul solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, acordarea despăgubirilor așa cum au fost cerute. De patru ani familia sa trăiește o adevărată dramă deoarece nu s-a văzut discriminarea la care a fost de pârâtă. Instanța de fond a pronunțat pe același capăt de cerere hotărâri diferite. A fost discriminat de instanță și de unitate. Depune concluzii scrise solicitând admiterea recursului.
Instanța rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față:
Prin sentința civilă nr. 604 din 08 04 2009 pronunțată de Tribunalul Iașia fost respinsă acțiunea reclamantului în contradictoriu cu ITM N pentru lipsa calității procesuale pasive iar în contradictoriu cu pârâta SC R SA, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut că prin acțiunea formulată reclamantul a solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâții ITM N și SC R SA să constate discriminarea la care a fost supus de pârâta al cărei salariat a fost, prin măsurile nelegale luate împotriva sa în mod repetat:- săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 278 din Legea 53/2003, prin refuzul aceleiași pârâte de a pune în executare sentința civilă 453 din 15 04 2005 și a sentinței civile 1173 din 17 05 2004;- stabilirea locului său legal de muncă.
Ca urmare a constatărilor susmenționate reclamantul a solicitat obligarea pârâtei SC SA la plata despăgubirilor materiale dar și a daunelor morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a concedierii sale nelegale.
Totodată reclamantul a solicitat și obligarea ITM N la plata de daune pentru neglijență în serviciu a inspectorilor care au verificat legalitatea înscrierilor din carnetul său de muncă și care prin neluarea nici unei măsuri, nu au stopat abuzurile primei pârâte în privința sa.
A motivat reclamantul că datorită apartenenței și activității sale sindicale pârâta SC SA a modificat și apoi desfăcut disciplinar contractul de muncă, măsuri ce au fost dispuse în mod nelegal și în pofida faptului că prin hotărâre judecătorească s-a dispus reintegrarea sa în fostul loc de muncă, pârâta refuzând să se conformeze sentințelor judecătorești.
Instanța de fond a reținut, analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a Inspectoratului Teritorial d Muncă N invocată de acesta, că excepția este întemeiată și a admis-o, reținând că raportul procesual dedus judecății îi privește doar pe reclamant și angajatorul SA, aspectele invocate referitoare la modificări unilaterale a contractului individual de muncă și deciziile de concediere emise de către unitate cât și eventuala nerespectare unei sentințe judecătorești rămasă definitivă și irevocabilă, neavând nici o legătură cu pârâtul Inspectoratului Teritorial d Muncă
A reținut în acest sens instanța că într-un proces civil, calitatea procesuală presupune existența unei identități între părțile din procesul civil și persoanele implicate în raportul juridic dedus judecății. Astfel, reclamantul trebuie să coincidă cu titularul dreptului afirmat, iar pârâtul, cu cel care este subiect pasiv (obligat) în raportul juridic respectiv. În cazul situațiilor juridice pentru a căror realizare este obligatorie calea justiției, calitatea procesuală activă aparține celui care se poate prevala de acest interes, iar calitatea pasivă este a celui față de care se poate realiza interesul respectiv. Sarcina justificării calității procesuale active și a celei pasive în procesul civil revine reclamantului, iar instanța este datoare, odată sesizată, să verifice ambele calități.
Pe fondul cauzei, reclamantul a solicitat inițial ca instanța să constate discriminarea la care fost supus de pârâta SC R SA pentru activitatea și apartenența sa sindicală, prin luarea unor măsuri discriminatorii, prin încălcarea în mod repetat prevederilor legale,respectiv art. 10 și art. 223 din Legea 53/2003, art. 103 și 104 din CCM la nivel de ramură (coroborat cu prevederile art. 41 alin.1 lit. din Legea 53/2003), art. 72 și 75 din CCM Național, art. 98/1941 și ]156/1981 din Convenția OIM privind drepturile fundamentale ale omului, a sesizat săvârșirea infracțiunilor reglementate de art. 278 din Legea 53/2003, întrucât pârâta ar fi refuzat să pună în executare întocmai sentința civilă nr. 453 din 15.04.2005 Tribunalului Iași și sentința civilă nr. 1173 din 17.05.2006, sentințe prin care instanțele dispuneau reîncadrarea sa pe postul deținut anterior modificării și respectiv, reîncadrarea sa pe postul deținut anterior desfacerii, a solicitat să se stabilească care este locul său de muncă legal și meseria în baza actelor încheiate cu respectarea prevederilor art. 10 și art. 41 din Legea 53/2003.
Prin acțiunea sa, reclamantul a solicitat, de asemenea, ca pârâta să fie obligată la acordarea de despăgubiri materiale conform art. 165, 166, 269 din Legea 53/2003 și art. 998 din Cod procedură civilă și acordarea de daune morale, daune ce se acordă salariatului cu prilejul concedierii, potrivit dreptului comun, așa cum dispune art. 21 alin.1 din OG nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
În precizările la acțiune reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri conform prevederilor art. 269 și 283 alin. 1 lit.c) din Legea 53/2003 și art. 998 Cod civil, constând în daune materiale și morale conform legislației în vigoare.
În ceea ce privește săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 278 din Codul Muncii,instanța a reținut că reclamantul are posibilitatea, potrivit dispozițiilor art. 84 și următoarele din Legea nr. 168/1999, să se adreseze organelor de cercetare penală pentru cerceta neexecutarea sentințelor judecătorești rămase definitive și irevocabile.
De altfel, Judecătoria Roman, prin sentința penală nr. 151/16.03.2007 ( menținută prin decizia penală nr. 418/R a Tribunalului Neamț ) a respins plângerea formulată de petentul-parte vătămată împotriva rezoluțieinr.23/II/2/06.02.2007 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Neamț de respingere a propunerii de neîncepere a urmăririi penale. S-a reținut că pârâta R SA a adus la îndeplinire dispozițiile deciziei civile nr. 243/27.06.2006, fiind dispusă încadrarea lui pe postul de finisor laminate-Secția Atelier 16, unde urma să realizeze atribuții de serviciu conform calificării sale de prelucrător prin așchiere și în scopul asigurării necesarului de personal în domeniu.
Ordinul de serviciu nr. 30937 din 13.12.2005 a reprezentat dispoziție conducerii societății prin care reclamantul împreună cu alți salariați au fost mutați la 16" (în conformitate cu pregătirea și fără li se modifica salariul), conform necesităților de moment ale producției, contestarea prin instanță acestuia neaducându- câștig de cauză la acea dată -așa cum rezultă și din sentința civilă nr. 898/07.04.2006 Tribunalului Iași.
La sectorul 16", prin nerespectarea ordinului de serviciu menționat nr. 30937 din 13.12.2005, reclamantul înregistrat un număr de 184 absențe nemotivate, fiindu- desfăcut contractul de muncă așa încât, acesta era singurul loc de muncă avut anterior emiterii deciziei de concediere.
La data dispunerii reintegrării, reclamantului îi fusese respinsă de către prima instanță solicitarea de declarare nulității Ordinului de serviciu prin care reclamantul fusese mutat în alt sector de activitate astfel încât locul de muncă deținut anterior emiterii deciziei de concediere era cel de la 16".
Prin decizia civilă nr. 847/12.12.2006 Curții de Apel Iași s-a precizat că repunerea părților în situația anterioară, urmare constatării nelegalității ordinului de serviciu nr. 30937/13.12.2005, vizează numai despăgubirile nu și reîncadrarea în postul deținut anterior, motivat de faptul că prin decizia nr. 158/2006 emisă de SC R SA recurentul fost concediat, iar el nu a contestat-o, măsura nefiind deci anulată de instanța de judecată.
S- procedat astfel în consecință, în sensul punerii în executare a sentinței civile nr. 1173/17.05.2006 Tribunalului Iași, prin emiterea deciziei nr. 243/27.06.2006 de anulare deciziei de concediere nr. 67/16.02.2006 și de reangajare contestatorului pe postul deținut anterior, respectiv 16", solicitarea de anulare ordinului de serviciu fiind respinsă la acea dată de către prima instanță.
Așa cum procedat și în cazul ordinului de serviciu emis de conducerea societății, în sensul că, în loc să se supună acestuia prin prezentarea efectivă la noul loc de muncă și ulterior eventual să- conteste, reclamantul nu s- prezentat la serviciu și în același timp, nici nu contestat noua decizie de concediere nr. 158/25.08.2006.
Solicitarea de punere în executare sentinței civile nr. 1173/17.05.2006 făcut și obiectul cererii de chemare în judecată din dosarul nr-, soluționat în sensul respingerii cererii ca nelegală, atât în prima instanță cât și în recurs, respinsă fiind în data de 06.01.2009 și cererea de revizuire ce a făcut obiectul dosarului -.
În ceea ce privește discriminarea invocată de reclamant,instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 5 din Codul muncii, în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, orice discriminare directă sau indirectă față de un salariat, bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate fiind interzisă. Constituie discriminare directă actele și faptele de excludere, deosebire, restricție sau preferință, întemeiate pe unul sau mai multe criterii dintre cele enunțate care au ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării drepturilor prevăzute în dreptul muncii iar discriminarea indirectă constă în actele și faptele întemeiate pe alte criterii decât cele enunțate expres de Codul muncii dar care produc efectele unei discriminări directe. Legea 53/2003 are la bază dispozițiile art. 16 alin.1 și art. 41 alin.4 din Constituția României, sintetizând prevederile OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și Legea 202/2002, precum și unele norme internaționale, în mod concret, art. 21 alin.1 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.
În acest sens, angajatorii nu trebuie să-și discrimineze proprii salariați pe nici un motiv la încheierea, executarea, modificare, suspendarea și încetarea contractului de muncă. Același comportament trebuie avut și față de organizațiile sindicale. Conform HG1258/2004 autoritățile publice trebuie să trateze de pe poziții de egalitate și fără nici o discriminare salariații și organizațiile lor.
Această asigurare a egalității de tratament nu înseamnă însă uniformitate și neluarea în considerare a particularităților și cerințelor specifice.
Reclamantul nu a indicat însă în concret criteriile de discriminare și nu a făcut dovada unui tratament discriminatoriu din partea pârâtei SC R SA.
Cu privire la capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune materiale și morale,instanța a reținut că și acestea sunt neîntemeiate și au fost respinse.
A reținut în acest sens instanța de fond că într-adevăr, conform dispozițiilor art. 269 din Codul muncii angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale,să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Răspunderea angajatorului are o natură contractuală, avându-și izvorul în contractul individual de muncă încheiat cu salariatul. Pentru antrenarea acesteia este necesar să fie întrunite următoarele condiții: calitatea de salariat a persoanei păgubite, fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul cauzat salariatului, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția angajatorului.
Instanța a constatat însă că dintre aceste condiții, numai prima este întrunită în cauză. Potrivit dispozițiilor art. 41 alin.1 din Codul muncii, angajatorul are dreptul să stabilească organizarea și funcționarea unității, atribuțiile corespunzătoare fiecărui salariat, să dea dispoziții cu caracter obligatoriu sub rezerva legalității și să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor precum și să constate săvârșirea unor abateri disciplinare și să aplice sancțiuni. În speță nu s-a dovedit săvârșirea unei fapte ilicite de către angajator, nefiind îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii pârâtei SC R SA.
Ca atare Tribunalul, în baza dispozițiilor art. 181-191 din Codul munciia respins acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratului Teritorial d Muncă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și în contradictoriu cu pârâta SC R SA. ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul criticând-o ca netemeinică și nelegală.
A motivat recurentul că în mod greșit instanța nu a ținut cont de faptul că face parte din conducerea Sindicatului și că prin masurile dispuse au fost încălcate dispozițiile art.10 din Legea 54-2003,articolul respectiv asigurând protecția membrilor din conducerea sindicatelor.
Susține recurentul că potrivit acestor dispoziții "în timpul mandatului și în termen de 2 ani de la încetarea acestuia reprezentanților aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale nu li se pot modifica sau desface contractul individual de muncă pentru motive neimputabile lor,pe care legea le lasă la aprecierea celui care angajează,decât cu acordul scris al organului colectiv de conducere al organizației sindicale."
Recurentul consideră că această prevedere nu a fost respectată de către pârâtă care nu a făcut nici o dovadă în acest sens.
Mai susține recurentul că mai mult decât atât, instanța a ignorat faptul că prin prevederile art.72 din CCM Național se precizează faptul că refuzul salariatului de a accepta o modificare a clauzelor salariale, nu dă dreptul celui care angajează de a proceda la desfacerea unilaterală a contractului individual de muncă pentru acest motiv.
Instanța de fond, în mod părtinitor a făcut referire doar la drepturile pârâtei conform art.41 alin.1 din legea 53/2003 de a stabili organizarea și funcționarea unității, atribuțiile fiecărui salariat (la locul de muncă prevăzut în Contractul Individual de Muncă), să dea dispoziții cu caracter obligatoriu sub rezerva legalității, să constate săvârșirea unor abateri grave și să aplice sancțiuni. Deși acest art.41 alin.1 prevede posibilitatea modificării Contractului Individual de Muncă numai prin acordul părților, instanța de fond nu a ținut cont că prevederile acestui art.41 au fost încălcate în mod repetat de pârâtă, de faptul că reclamantul nu a săvârșit nici o abatere gravă și repetată pentru ca pârâta să desfacă Contractul Individual de Muncă conform prevederilor art.51 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de societate, cum nu a ținut cont nici de prevederile art.72 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel național și nici de art.1 din Legea 168/1999.
Recursul nu este fondat.
Curtea constată că deși în materia conflictelor de muncă sarcina probei este inversată, potrivit art.287 din Codul Muncii, aceasta revenind angajatorului, în cazul de față se reține că dat fiind temeiul juridic al acțiunii, OG 137/2000, pretențiile deduse judecății, daune materiale și morale ca urmare a discriminării la care a fost supus reclamantul, în atare situație, dovada susținerilor formulate trebuia făcută de reclamant. Ori, în cazul de față, reclamantul nu a produs nici un fel de dovezi prin care să-și susțină afirmațiile limitându-se doar la invocarea încălcării unor norme legale de către intimată.
Mai mult decât atât, Curtea constată că atâta timp cât reclamantul nu a înțeles să conteste și să desființeze legal decizia de concediere nr.158 din 25 08 2006, aceasta echivalează cu o acceptare a situației, iar acțiunea de față nu reprezintă decât o încercare a reclamantului de a contracara pe cale incidentă efectele acelei decizii.
În acest context Curtea consideră că motivele de recurs invocate de reclamantul recurent și care vizează interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art.72 din Contractul Colectiv de Muncă dar și a art. 41 al.1 din Legea 53/2003 sunt lipsite de fundament atâta timp cât prima instanță a respins acțiunea în daune ca nedovedită reținând că desfacerea contractului de muncă a reclamantului prin decizia 158 din 25 08 2006 nu a fost nici măcar contestată.
Ori, atâta timp cât reclamantul nu a înțeles să promoveze în termenul legal o acțiune prin care să obțină anularea deciziei de concediere, instanța nu poate face în mod indirect cercetări, decât în limitele obiectului dedus judecății cu care a fost investită.
Și cum reclamantul nu a înțeles să conteste expres decizia 158 din 25 08 2006 pretinderea daunelor ca urmare a concedierii, apare ca neîntemeiată cât timp acea decizie nu a fost anulată sau declarată nelegală.
În consecință, pentru toate cele ce preced, Curtea în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă, va respinge recursul reclamantului ca nefondat, menținând ca legală și temeinică sentința civilă 604 din 08 04 2009 Tribunalului Iași.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 604 din 08 04 2009 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi 27 Octombrie 2009.
Președinte, - - - | Judecător, - - | Judecător, - |
Grefier, |
Red. /23 XI 2009
Tehnored./2 XII 2009
2 ex.
Tribunalul Iași:-
Președinte:Nelida Cristina MoruziJudecători:Nelida Cristina Moruzi, Carmen Bancu, Georgeta
