Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 1060/2009. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1060/
Ședința publică din data de 20 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE
Judecător
Judecător
Grefier
.-.-.-.-.-.-.-.-.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanții, G, -, G, prin reprezentant legal, cu domiciliul procesual ales la sediul Tribunalului Brăila, din B, nr. 47, jud. B, împotriva sentinței civile nr. 108/21.02.2008 pronunțată de Tribunalul Brăila (dosar fond nr-), în conflictul de drepturi intervenit în contradictoriu cu pârâții PARCHETUL DE PE CURTEA DE APEL G, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL B, expert CONSILIUL NATIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINARII, chemat în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B, având ca obiect "DREPTURI ".
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 12.10.2009, fiind consemnate în încheierea din aceeași dată care face parte integrantă din prezenta când instanța, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la data de 14.10.2009 și, ulterior, la data de 20.10.2009, dată la care a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra recursului înregistrat la Curtea de Apel Galați, Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr-;
Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 108/21.02.2008 a Tribunalului Brăila, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții, G, G, și, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați.
S-a respins acțiunea formulată împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a respins ca fiind rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva Ministerului Finanțelor Publice.
S-au respins ca nefondate excepțiile necompetenței materiale invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a inadmisibilității acțiunii, invocată de același pârât și de Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la această instanță sub nr. 1955/113/27.06.2007 reclamanții, G, G, și, magistrați procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila, au chemat în judecată pe pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila și Ministerul Finanțelor Publice pentru a fi obligați să calculeze și să plăteacă drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15% începând cu anul 2004 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești și pentru viitor și să plătească aceste drepturi actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii drepturilor până la data executării hotărârii judecătorești. Reclamanții au mai solicitat să se efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă, iar Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
În motivarea acțiunii au susținut că în scopul asigurării mai eficiente a confidențialității informațiilor clasificate au fost concretizate o serie de acte normative menite să confere salariaților militari și civili ce gestionează astfel de informații sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la aceste informații.
În raport de prevederile nr.OG 19/2006 au apreciat că reiese clar voința de a se acorda acest spor de confidențialitate tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice care gestionează și manipulează informații clasificate și nu doar celor prevăzute în Legea nr. 444/2006, adică celor din sistemul apărării naționale, ordine publică și siguranță națională.
Or, deși procurorii, conform art. 28 din Legea nr. 182/2002 dețin certificate ORNIS și gestionează informații clasificate, nu beneficiază de sporul de confidențialitate, cu toate că dispun și supraveghează executarea unor activități prin care se obțin informații confidențiale, iar persoanele care execută dispozițiile respective beneficiază de spor.
Reclamanții au mai susținut că unii magistrați procurori, respectiv procurorii militari și cei detașați în plenul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării beneficiază de sporul respectiv conform actelor normative invocate.
În drept acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002 și art. 3 din nr.OG 19/2006.
Prin întâmpinarea depusă de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, susținându-se că potrivit art. 36 alin. 2 din nr.OUG 27/2006 competența soluționării cererilor procurorilor revine Curții de Apel București.
Pârâtul a mai solicitat să fie introdus în cauză Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, în calitate de ordonator secundar de credite, întrucât conform art. 132 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 elaborarea proiectului de buget pentru parchetele de pe lângă tribunale și parchetele de pe lângă judecătorii revine parchetelor de pe lângă curțile de apel.
Cât privește fondul cauzei, pârâtul a susținut că acțiunea este inadmisibilă, deoarece Legea nr. 444/2006 a fost adoptată și a intrat în vigoare începând cu 1 februarie 2006, astfel că solicitarea reclamanților contravine principiului neretroactivității legii. În plus, s-a mai invocat faptul că reclamanții nu sunt cadre militare în activitate sau militari angajați pe bază de contract și nu sunt nici funcționari publici cu statut special sau personal civil într-o instituție militară pentru a beneficia de prevederile acestei legi.
Același pârât a chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, în cazul în care se va admite cererea reclamanților, să se dispună ca Ministerul Finanțelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2007, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților, întrucât chematul în garanție răspunde de elaborarea bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și proiectele de rectificare a acestor bugete.
Față de cele arătate de pârât prin întâmpinare, la termenul de judecată din data de 17.10.2007 instanța a introdus în cauză Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați.
Ministerul Finanțelor Publice a invocat la rândul său, prin întâmpinare, lipsa calității procesuale pasive față de acțiunea reclamanților, arătând că nu are raporturi juridice directe cu aceștia, nefiind angajatorul lor.
Pe fond, a apreciat că acțiunea este inadmisibilă față de el deoarece alocarea de fonduri din bugetul public național nu poate fi dispusă prin hotărâri judecătorești, întrucât s-ar încălca principiul separației puterilor în stat, numai puterea legiuitoare având competența să modifice legea bugetară anuală.
Totodată, a susținut că cererea de chemare în garanție formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondată, pârâtul neputând fi obligat să includă în bugetul pe anul 2007 sumele ce reprezintă pretențiile solicitate, având în vedere că bugetul de stat se aprobă prin lege. În acest sens a menționat că art. 19 din Legea nr. 500/2002 prevede că Ministerul Finanțelor Publice exercită controlul față de constituirea, repartizarea, utilizarea resurselor financiare ale statului, precum și cu privire la examinarea proiectelor de buget propuse de ordonatorii principali de credite, astfel că pentru efectuarea plății drepturilor bănești solicitate de reclamanți este necesară autorizarea prin lege bugetară anuală, respectiv asigurarea fondurilor necesare prin bugetul aprobat în condițiile legii.
Reclamanții au arătat că obiectul acțiunii este cel indicat în cererea de chemare în judecată, respectiv plata drepturilor reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15%, iar temeiul de drept este cel menționat în cerere.
Analizând, conform dispozițiilor art. 137 Cod procedură civilă, excepțiile invocate de pârâți, instanța constată următoarele:
Art. 36 din nr.OUG 27/2006 invocat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție reglementează competența soluționării plângerii formulate de personalul salarizat conform acestei ordonanțe de urgență, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale.
În cauză aceste prevederi nu sunt însă aplicabile deoarece, deși reclamanții fac parte din această categorie de personal, nu sunt nemulțumiți de modul în care li s-au stabilit salariile, ci solicită să li se plătească un drept salarial care susțin că li se cuvine, astfel că potrivit art. 248 alin. 3 Codul muncii litigiul este un conflict de muncă.
Ca urmare, văzând dispozițiile art. 284 Codul muncii, instanța a constatat că în mod corect a fost investită cu soluționarea cauzei, astfel că a respins ca nefondată excepția necompetenței materiale.
Tot ca nefondată a fost respinsă și excepția invocată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Ministerul Finanțelor Publice cu privire la inadmisibilitatea cererii, întrucât motivele prezentate în susținerea ei vizează de fapt aspecte de netemeinicie a acțiunii.
Cât privește excepția lipsei calității procesuale active a Ministerului Finanțelor Publice față de cererea de chemare în judecată, instanța a constatat că este întemeiată deoarece pârâtul nu are calitatea de angajator al reclamanților, astfel că între aceste părți nu există raporturi juridice.
Pentru acest considerent acțiunea formulată de reclamanți împotriva Ministerului Finanțelor Publice a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Referitor la fondul cauzei, instanța a reținut următoarele:
Reclamanții sunt procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila și în această calitate au obligația să respecte secretul deliberării sau al confidențialității lucrărilor care au acest caracter, obligație prevăzută atât de art. 99 lit. d din Legea nr. 303/2004, cât și de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 în referire la art. 15 din Codul d eontologic.
Pentru acest motiv au solicitat să le fie plătit sporul de confidențialitate de până la 15% de care beneficiază alte categorii de personal cărora le revine această obligație.
Textele de lege invocate de reclamanți drept temei al acțiunii prevăd într-adevăr acordarea sporului de confidențialitate pentru anumite categorii de salariați, expres stabilite prin actele normative respective.
Având în vedere însă că salarizarea reclamanților este reglementată printr-o lege specială, respectiv prin Legea nr. 45/2007 pentru aprobarea nr.OUG 27/2006, iar în această lege nu se prevede acordarea unui astfel de spor, instanța a constatat că pretențiile reclamanților nu au temei legal.
Este adevărat că art. 26 din Codul muncii reglementează clauza de confidențialitate, care este cauza juridică a obligației angajatorului de a plăti salariatului un spor pentru respectarea ei.
Această prevedere nu este însă automat aplicabilă tuturor categoriilor de salariați, întrucât, așa cum se arată în art. 1 alin. 2 din Codul muncii, prevederile codului se aplică raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții derogatorii specifice. Or, în cauză, actele normative privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților constituie norme speciale în materie, fiind de strictă interpretare și aplicându-se cu prioritate.
Nefiind sesizată cu o acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 27 din nr.OG 137/2000, instanța nu poate obliga pe pârâți să plătească reclamanților un drept salarial care nu le este recunoscut prin lege, chiar dacă s-ar constata că neacordarea acestui drept discriminează pe reclamanți în raport de alte categorii de personal cărora le revine aceeași obligație de confidențialitate.
Față de cele mai sus expuse, instanța a respins ca nefondată acțiunea formulată împotriva parchetelor, iar pe cale de consecință a respins și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, ca fiind rămasă fără obiect.
Împotriva acestei sentințe civile au declarat recurs reclamanții, solicitând modificare acesteia și în rejudecare, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, pentru următoarele motive:
C puțin în raport de dispozițiile OG nr. 19/2006, rezultă în mod clar voința legiuitorului de a se acorda sporul de confidențialitate tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice care gestionează și manipulează informații clasificate și alte informații confidențiale și nu doar celor prevăzute de Legea nr. 444/2006 adică celor din sistemul Apărării Naționale, Ordine Publică și Siguranță Națională.
Însăși OUG nr. 137/2000 prevede, în art. 30 alin. 3, acordarea sporului de confidențialitate de până la 15% personalului din aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării tocmai în ideea unui tratament echitabil și similar a tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice ce gestionează informații clasificate sau confidențiale.
Ori, deși procurorii, sunt obligați să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care iau cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul, sunt discriminați întrucât nu beneficiază de sporul de confidențialitate de 15% acordat altor categorii de persoane care exercită funcții ce implică păstrarea confidențialității.
Au solicitat admiterea recursului și, în rejudecare, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În drept, au invocat disp. art. 304 pct. 8.pr. civilă.
Intimatul pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât instanța de fond corect a reținut că nu are posibilitatea de a obliga pârâții să plătească un drept salarial care nu este recunoscut prin lege.
A mai precizat intimatul pârât că, prin decizia nr. 821/2008, Curtea Constituțională a constatat că disp. art. 2 alin. 1 și alin. 11 precum și disp. art. 27 din nr.OG 137/2000 sunt neconstituționale.
De asemenea, în ședința din 27 mai 2009, Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic între autoritatea judecătorească, pe de o parte și Guvernul și Parlamentul României, pe de altă parte în sensul că exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin. 3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate ale acestora.
La solicitarea instanței de recurs s-a depus la dosar tabel cuprinzând funcția și perioada lucrată de fiecare reclamant.
Examinând recursul declarat din prisma motivelor invocate de recurenți sub celelalte aspecte de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 304 și 3041.pr.civ. Curtea apreciază acesta este fondat însă față de următoarele considerente:
În cauză, la data de 15 decembrie 2008, s-a pronunțat decizia nr. 46 Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În interpretarea și aplicarea unitară a disp. art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul procurorilor și judecătorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2, din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară respectiv salariul de bază lunar.
, potrivit art. 329 alin. 3.pr.civilă.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 6 decembrie 2007 în Cauza Beian împotriva contra României), rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa contradicțiile jurisprudenței, fiind mecanismul capabil să asigure coerența practicii, în scopul de a se evita insecuritatea juridică și incertitudinea.
În consecință, față de faptul că s-a pronunțat o decizie ca urmare a promovării recursului în interesul legii asupra interpretării art. 47 din Legea nr. 50/1996, Curtea nu poate da o altă soluție și nu poate emite o altă interpretare contrară deciziei nr. 46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
De altfel, prin Decizia nr. 93 din 11 mai 2000, Curtea Constituțională a statuat că, în temeiul art. 329 din Codul d e procedură civilă, scopul reglementării recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul țării. Pentru realizarea acestui scop Curtea Supremă de Justiție se pronunță asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluționate de instanțele judecătorești. Potrivit aceluiași text, dezlegarea dată de instanța supremă acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanțe.
" de clar ar fi textul unei dispoziții legale - se arată într-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza " contra Regatului Unit", 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [.]". Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii.
Pronunțându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanța supremă contribuie la asigurarea supremației Constituției și a legilor, prin interpretarea și aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul țării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 alin. (1) din Constituție în conformitate cu care: "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări".
Printr-o altă decizie, nr. 528/02.12.1997, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 lit. d) și ale art. 31 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, statuând că: "Principiul supunerii judecătorului numai față de lege, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituție, nu are și nu poate să aibă semnificația aplicării diferite și chiar contradictorii a aceleiași dispoziții legale, în funcție exclusiv de subiectivitatea interpretării aparținând unor judecători diferiți. O asemenea concepție ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independenței judecătorilor, a unor soluții ce ar putea reprezenta o încălcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât legea fiind aceeași, aplicarea ei nu poate fi diferită, iar intima convingere a judecătorilor nu poate justifica o asemenea consecință". De asemenea, Curtea a considerat, prin aceeași decizie, că "Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impusă și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, deci inclusiv a autorității judecătorești, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia și a aceleiași legi soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii".
Curtea Constituțională a reținut, de asemenea, că această soluție legislativă este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricărei persoane la un "proces echitabil", conform art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (prin hotărârea pronunțată în cauza "Brincat contra Italiei", 1992) că independența judecătorilor este privită în raport cu puterea executivă, fără ca această independență să excludă subordonarea față de alți judecători, dacă aceștia se bucură, ei înșiși, de independență față de puterea executivă.
Astfel, acțiunea promovată de reclamanți este fondată.
Întrucât decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a emis după data pronunțării hotărârii primei instanțe, devin incidente disp. art. 305 Cod procedură civilă, fiind vorba un înscris nou.
Invocarea deciziei nr. 838/27.05.2009 a Curții Constituționale nu are nici o relevanță în cauza de față.
Chiar prin decizia invocată de intimat nr. 838/27.05.2009, Curtea Constituțională arată clar că " - apare evident faptul că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce nici un efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329.pr. civilă - nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâi judecătorești sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice.". Mai arată Curtea Constituțională că " - efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională".
Față de toate considerentele expuse mai sus, se apreciază ca fiind întemeiat recursul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 108/21.02.2008 a Tribunalului Brăila, în baza disp. art. 304 indice 1.pr. civilă, și, potrivit disp. art. 312 alin. 1, 2, 3 Cod procedură civilă, se va admite cu consecința modificării în parte a hotărârii recurate și a reținerii cauzei spre rejudecare.
În rejudecare, se va admite acțiunea și se vor obliga pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați să plătească reclamanților sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază brut lunar, începând cu data de 27.06.2004 la zi și în continuare până la modificarea cadrului legal, a sporului respectiv dat fiind specificul pretențiilor solicitate, corespunzător perioadei lucrate de fiecare reclamant.
Și în ceea ce privește modalitatea de actualizare a prejudiciilor cauzate reclamanților, instanța are în vedere repararea lor integrală așa cum s-a solicitat, prin raportare la consecințele în timp ale inflației asupra sumelor astfel datorate.
O asemenea soluție este menită să asigure o reală despăgubire reclamanților și, în același timp, nu este contrară legii, fiind prevăzută posibilitatea reactualizării drepturilor salariale de care salariatul ar fi trebuit să beneficieze prin dispozițiile art. 161 alin. 4 din Codul muncii referitoare la daunele interese.
Despăgubirile constau într-o sumă de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitor.
Unul din principiile evaluării judiciare este că prejudiciul suferit trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită (damnum emergens) și câștigul pe care creditorul nu l-a putut realiza (lucrum cessans).
În timp ce dobânda reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea cu rata inflatiei urmărește păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești.
Actualizarea operează în temeiul legii, de îndată ce creditorul a solicitat-o, fie instanței, fie executorului judecătoresc, și a probat întârzierea executării obligației bănești independent de dovedirea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile.
Soluția actualizării cu indicele de inflație are în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1084 cod civil potrivit căruia daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind in genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit.
Suma rezultată din actualizare in raport cu rata inflației, a reparat integral prejudiciul rezultat din întârzierea plății și astfel riscul devalorizării leului a fost pus in sarcina debitorului.
În consecință, Codul muncii prin dispozițiilor art. 161 alin. 4, nu interzice în nici un fel actualizarea cu indicele de inflație prin noțiunea de "daune interese".
De altfel, chiar Curtea Constituțională, prin mai multe decizii (de exemplu decizia nr. 72/05.03.2002), a statuat că actualizarea in raport cu rata inflației a sumelor datorate se impune pentru asigurarea recuperării creanței la valoarea ei reală.
Potrivit Decretului nr. 92/1976, se vor efectua, mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale recurenților reclamanți conform celor de mai sus.
Referitor la cererea de chemare în garanție, urmează a fi respinsă ca nefondată pentru următoarele motive.
Astfel, legea aplicabilă în cazul de față este Legea nr. 500/2002.
Conform disp. art. 19 din această lege, rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a exercita un control față de constituirea, repartizarea și utilizarea resurselor financiare ale statului precum și cu privire la examinarea proiectelor de buget propuse de ordonatorii principali de credite.
De asemenea, potrivit acestui act normativ, instituția care are sarcina de a realiza prevederile bugetare și de a repartiza ordonatorilor principali de credite sumele de la bugetul de stat potrivit destinațiilor bugetare stabilite conform legii bugetare anuale este Guvernul.
Una din atribuțiile Ministerului Finanțelor Publice, prevăzute de art. 19 litera g din Legea nr. 500/2002, este de a analiza propunerile de buget în etapele de elaborare a bugetului și de a furniza Parlamentului, la cererea acestuia, cu sprijinul ordonatorilor principali de credite, documentele care au stat la baza fundamentării proiectelor legilor bugetare anuale.
Or, disp. art. 28 din aceeași lege prevăd că proiectele legilor bugetare anuale se elaborează de către Guvern, pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite care sunt cei arătați prin disp. art. 20.
Procedura prevăzută de art. 34 alin. 1 și 4 din Legea nr. 500/2002 este în sensul că ordonatorii principali de credite au obligația de a depune la Ministerul Finanțelor Publice propunerile pentru proiectul de buget și anexele, pentru anul bugetar următor iar Ministerul Finanțelor publice trebuie să le examineze și să poarte discuții cu ordonatorii principali de credite.
Atât timp cât proiectul bugetului de stat se aprobă prin lege, nu se poate institui o obligație în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, de a asigura fondurile necesare efectuării plății sumei solicitate, deoarece nu s-a făcut dovada îndeplinirii întregii proceduri prevăzută de legea specială în materie, procedură descrisă mai sus.
Se vor menține celelalte dispoziții.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
ADMITE recursul declarat de recurenții-reclamanți, G, -, G, prin reprezentant legal, cu domiciliul procesual ales la sediul Tribunalului Brăila, din B, nr. 47, jud. B, împotriva sentinței civile nr. 108/21.02.2008 pronunțată de Tribunalul Brăila (dosar fond nr-).
Modifică în parte sentința civilă nr. 108/21.01.2008 a Tribunalului Brăila și, în rejudecare:
ADMITE acțiunea formulată de reclamanții, G, -, G, în contradictoriu cu pârâții PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL GALAȚI și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BRĂILA.
Obligă pe pârâții PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE B, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL GALAȚI și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BRĂILA să plătească reclamanților sporul de confidențialitate de 15 % calculat la indemnizația brută lunară începând cu data de 27.06.2004 la zi, și în continuare până la modificarea cadrului legal, corespunzător perioadei lucrate, sume ce vor fi reactualizate cu indicele de inflație la data plății.
Obligă pe pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BRĂILA să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
RESPINGE ca nefondate cererea de chemare în garanție a MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE
Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile recurată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică, astăzi, 20 Octombrie 2009.
PREȘEDINTE: Alina Savin | JUDECĂTOR 2: Benone Fuică | JUDECĂTOR 3: Virginia Filipescu |
Grefier, |
: - -/20.11.2009
: 9 ex.//27 Ianuarie 2010
Fond: /
Asistenți judiciari: /
Comunicat: 7 ex.//29.01.2010
Pentru recurenții-reclamanți comunicat 1 ex. reprezentantului legal
Președinte:Alina SavinJudecători:Alina Savin, Benone Fuică, Virginia Filipescu
