Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Sentința 11/2009. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
SENTINȚĂ CIVILĂ Nr. 11/
Ședința publică de la 14 Ianuarie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Marioara Coinacel
JUDECĂTOR 2: Virginia Filipescu Constantin Iancu
Asistent judiciar -
Asistent judiciar -
Grefier -
.-.-.-.-.-.-.-.-
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra litigiului de muncă intervenit între reclamanta, cu domiciliul ales la sediul Curții de APEL GALAȚI, din- jud. G în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL GALAȚI, TRIBUNALUL G, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINARII, cauza având ca obiect " drepturi ALE PERSONALULUI DIN JUSTIȚIE".
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 09 ianuarie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință din aceeași dată care face parte integrantă din prezenta când instanța, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea cauzei la 14 ianuarie 2009 pronunțând următoarea hotărâre:
CURTEA
Asupra acțiunii civile având ca obiect drepturi salariale formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL GALAȚI și Tribunalul Galați;
Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea introductivă înregistrată sub nr. 2230/121/9.04.2008 pe rolul Tribunalului Galați, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL GALAȚI și Tribunalul Galați solicitând să se constate discriminarea cauzată față de OUG nr. 146/19.12.2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu suspendate în perioada 2001-2006; anularea situației creată prin discriminare, prin acordarea de despăgubiri echivalente cu sumele reprezentând primele de concediu pentru anii 2003-2006 inclusiv actualizate cu indicele de inflație la data plății.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că are calitatea de judecător la Curtea de APEL GALAȚI iar prin prevederile nr.OUG 146/19.12.2007 a fost reglementată modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale de salarizare în perioada 2001 - 2006.
A invocat situația de discriminare creată față de celelalte categorii din sectorul public inclusiv față de personalul auxiliar de specialitate, în condițiile în care un asemenea drept a fost abrogat prin nr.OUG 177/6.12.2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților.
Cauza acțiunii este reprezentată de dispozițiile nr.OUG 146/19.12.2007 și nu cele ale art. 41 al. 1 din Legea nr. 50/1996, considerând astfel asupra aplicării unui tratament diferențiat și discriminatoriu pentru judecători, fără să fie justificat în mod obiectiv de un scop legitim iar metoda de atingere a acestuia este inadecvată.
A invocat și practica Curții Constituționale, care în considerentele Deciziei nr. 20/02.02.2000 a reținut jurisprudența îndelungată a Curții Europene a Drepturilor Omului (cazul Marks contra Belgiei, 1979) ce statuează că "în aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, reprezintă o încălcare a acestor prevederi, orice diferență de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați în situații analoage, fără o justificare obiectivă și rezonabilă", iar prin Decizia nr. 1/08.02.1994 a stabilit că " un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice".
Tot astfel, prin Decizia nr. 135/05.11.1996 Curtea Constituțională a reținut că "principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite".
Mai mult decât atât, prin adoptarea nr.OG 10/31.01.2007, pentru anul 2007, s-au aplicat numai în favoarea unei minorități din cadrul puterii judecătorești dispozițiile Recomandării R (94) 12 Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei către statele membre cu privire la independența, eficiența și rolul judecătorilor, care prevede că " remunerarea judecătorilor trebuie garantată prin lege" și "trebuie să fie corespunzătoare demnității profesiei și ar trebui să reprezinte o compensare suficientă pentru povara de responsabilități".
De asemenea, Curtea Europeană privind statutul judecătorilor, aprobată în totalitate de și obligatorie pentru România, conține o recunoaștere importantă, pragmatică și realistă a rolului unei remunerări corespunzătoare, fiind esențial să se elaboreze prevederi legale specifice, care să garanteze salariile judecătorilor împotriva diminuărilor și să se asigure cel puțin o prevedere privind mărirea salariilor în raport cu creșterea prețurilor".
Independența judecătorilor reprezintă un pilon important al aplicării regulii de drept, iar nevoia de aop romova nu se reduce exclusiv personalul auxiliar și la ceilalți bugetari. Astfel, judecătorul trebuie să primească o remunerare corespunzătoare, care să-i asigure o independență economică reală.
Faptul că legiuitorul s-a grăbit - în ceea ce-i privește pe judecători - să abroge textul art. 41 ind. 1, în condițiile în care dispozițiile art. 35 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, ale art. 37 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003, privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 353/2003 cu modificările și completările ulterioare, ale art. 21 din Legea nr. 495/2004 privind salarizarea și alte drepturi bănești ale personalului din administrația centrală a Ministerului Afacerilor Externe și de la misiunile diplomatice, oficiile consulare și institutele culturale românești din străinătate, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 34 lit. f) din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcționarilor publici din Administrația Națională a Penitenciarelor, cu modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor referitoare la acordarea primei respective din alte acte normative privind salarizarea unor categorii de personal, au fost suspendate, este încă o dovadă în plus că discriminarea a existat și se perpetuează și în prezent, până la înlăturarea ei prin obligarea pârâților la aceste prime de concediu.
Mai mult decât atât, o dovadă în plus a faptului că are vocație la acest drept prevăzut de nr.OUG 146 din 19 decembrie 2007, este faptul că prin art. 24 ind. 1 din nr.OUG 27/2006 s-a reintrodus această primă de concediu.
A mai învederat faptul că în speță nu a intervenit prescripția dreptului la acțiune câtă vreme nr.OUG 146 din 19 decembrie 2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006 în raport de art. 2 lit. e pct. (i) și ale art. 27 din nr.OG 137/2000 republicată a recunoscut dreptul, întrerupând prescripția.
În drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1 alin. 2 lit. e pct. I din nr.OG 137/2000, Constituția României, Carta europeană privind statutul judecătorilor, practica Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului.
A solicitat citarea în cauză a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării potrivit art. 21 al. 3 din nr.OG 137/2000.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată pentru următoarele considerente:
Dispozițiile art. 1 al. 2 din nr.OUG 146/2007 nu au în vedere categoria profesională a magistraților pentru care dreptul la prima de concediu nu a fost prevăzut prin legea specială.
A mai invocat Decizia nr. 23/12.12.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat că magistrații sunt îndreptățiți la acordarea primelor de concediu numai pentru anii 2001 - 2002, reținându-se că de la 1 ianuarie 2003 dreptul a încetat să mai subziste urmare a intrării în vigoare a nr.OUG 177/2002.
Dreptul la prima de vacanță a fost reintrodus ulterior prin adoptarea Legii nr. 45/2007 în referire la art. 241din nr.OUG 47/2006.
Prin urmare, textul de la art. 1 din nr.OUG 146/2007 mi a creat o situație discriminatorie între categoria magistraților și cea a personalului auxiliar de specialitate ci doar a sistematizat categoriile beneficiare ale dreptului la prima de concediu prin raportare la perioada stabilită prin legile de salarizare ale fiecărei categorii profesionale. Astfel, începând din 01.01.2003 salarizarea magistraților a fost stabilită prin nr.OUG 177/2002 care nu a mai conferit acestora dreptul la prima de concediu în timp ce personalul auxiliar de specialitate a continuat să fie salarizat conform Legii nr. 50/1996, beneficiind de prima de concediu aferentă perioadei 2001-2006 așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Încheierea pronunțată în Camera de Consiliu având ca obiect îndreptarea erorii materiale de tehnoredactare- din 12.12.2005 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la aplicabilitatea art. 41 ind. 1 din Legea nr. 50/1996.
Totodată, solicită a se observa că nr.OUG 146/2007 nu a făcut altceva decât să reglementeze modul de plată a primelor de concediu, nefiind o măsură legislativă de natură să reglementeze dreptul la prima de concediu în favoarea unor categorii profesionale care nu beneficiau de acest drept în baza unor legi speciale în perioada 2001 - 2006.
Prin încheierea de ședință din data de 16.06.2008 pronunțată de Tribunalul Galați, în baza art. I și II din nr.OUG 75/2008, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul secției civile și trimiterea acesteia spre soluționare la Curtea de APEL GALAȚI.
Pe rolul Curții de APEL GALAȚI - Secția pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, cauza a fost înregistrată sub nr. 2230/121/09.07.2008.
Pârâta Curtea de APEL GALAȚIa solicitat respingerea acțiunii ca nefondată pentru următoarele motive:
Prin Decizia nr. XXIII, pronunțată în dosarul nr. 31/2005 de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii declarat de către procurorul general al Pachetului de pe lângă Înalta Curte de casație și Justiție s-a stabilit că magistrații și personalul auxiliar de specialitate sunt îndreptățiți la acordarea primelor de concediu numai pentru anii 2001-2002, astfel cum a fost reglementată prin art. 41 ind. 1 din Legea nr. 50/1996.
Pentru a se pronunța astfel Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că de la 01.01.2003 când a intrat în vigoare nr.OUG 177/2002, erau abrogate implicit și dispozițiile art. 41 ind. 1 din Legea nr. 50/1996 referitoare la drepturile magistraților și a celorlalte categorii de personal salarizate în baza acestei legi la o primă pentru perioada concediului de odihnă. În raport de această situație, dreptul magistraților și a celorlalte categorii de personal, salarizate în baza Legii nr. 50/1996, a încetat să mai subziste, nemaiputând să fie pretins cu începere de la 01 ianuarie 2003.
Însă, în soluționarea problemei de drept cu care a fost învestită Înalta Curte, și anume momentul când s-a născut dreptul la acțiune pentru calculul și plata primei de concediu aceasta a statuat că "dreptul la acțiune pentru calculul și plata primei de concediu s-a născut la data de o1 ianuarie 2003, când a încetat orice cauză de suspendare ori de neaplicare a prevederilor art. 41 ind. 1 din Legea nr. 50/1996, modificată și completată prin nr.OG 83/2000.
De asemenea, s-a reținut că în raport de principiul neretroactivității legii civile, înscris în art. 15 din Constituție și art. 1 din Codul Civil, dispozițiile nr.OUG 177/2002 nu au putere de retroactivă, rezultă că dreptul la primă de concediu acordat magistraților și personalului auxiliar de specialitate a existat în perioada anilor 2001 -2002. S-a arătat, în continuare, că dispozițiile art. 41 ind. 1 din Legea nr. 50/1996, prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și, fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. 2 din Constituție (art. 41 alin. 2 din Constituția revizuită) nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.
În final, a conchis instanța că "ordonatorilor principali de credite și, după caz, ordonatorilor de credite de inferior, le revine obligația să plătească pentru anii 2001 și 2002 primele de concediu cuvenite acestora în conformitate cu art. 41 alin. 2 din Legea nr. 50/1996, care a fost în vigoare și a produs efecte până la data de 01 ianuarie 2003".
Motivarea faptului că instanța supremă a stabilit legalitatea acordării primelor de vacanță pentru o perioadă de 2 ani și nu pentru anii ulteriori, se regăsește în aceeași hotărâre care reține în considerente că dispozițiile art. 411din Legea nr. 50/1996, referitoare la dreptul magistraților și a celorlalte categorii de personal salarizate în baza prezentei legi, la o primă, pentru perioada concediului de odihnă, au fost abrogate începând cu 01 ianuarie 2003.
În concluzie, raportat la pretențiile deduse judecății, prin cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta, a considerat că dreptul la prima de concediu pentru anii 2003 - 24 aprilie 2005 nu poate fi pretins, acest drept încetând să mai subziste începând de la 01 ianuarie 2003.
Din oficiu, în baza dispozițiilor art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă instanța a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile solicitate aferente perioadei 2003 - 23.04.2005.
Analizând și coroborând materialul probator administrat în cauză instanța a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția prescripției pentru perioada menționată mai sus, este apreciată ca întemeiată, față de dispozițiile art. 283 lit. c din Codul muncii care prevăd că, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, or, în cauză, dreptul la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 2003 - 23.04.2005 s-a prescris față de data introducerii acțiunii 24.04.2008, astfel că, în baza dispozițiilor art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, se va respinge acțiunea pentru această perioadă.
În ce privește fondul cauzei se rețin următoarele:
Dreptul la prima de concediu a fost prevăzut în favoarea magistraților prin dispozițiile art. 411din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorităților judecătorești, fiind introdus prin dispozițiile art. pct. 38 din nr.OG 83/2000.
Ulterior, un asemenea drept a încetat urmare a abrogării intervenite începând cu data de 01.01.2003, prin dispozițiile art. 50 al. 2 din nr.OUG 177/2002.
În acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. XXIII/12.12.2005 dată în materia recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că prima de concediu, pe lângă indemnizația de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizația brută din luna anterioară plecării în concediu pentru magistrați se acordă numai pentru anii 2001 și 2002, astfel cum a fost reglementată prin dispoziția legală menționată.
Ulterior, dreptul la prima de vacanță pentru magistrați a fost recunoscut începând cu anul 2007 prin dispozițiile art. 241din nr.OG 27/2006 modificată și completată prin Legea nr. 45/2007.
Ca atare, din punct de vedere al reglementării legale, dreptul la prima de concediu pe anii 2003 - 2006 încetat să existe, nemaifiind prevăzut.
Potrivit art. 2 din nr.OG 27/2006,cu modificările și completările ulterioare, salarizarea și celelalte drepturi ale judecătorilor se stabilesc ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal.
Rezultă că modul de salarizare al judecătorilor este prestabilit prin lege, fapt ce se constituie într-un principiu distinct al sistemului de salarizare, determinat de alocarea fondurilor necesare de la bugetul de stat.
Constituie opțiunea legiuitorului de a reglementa prin acte normative drepturile în favoarea unei asemenea categorii profesionale, iar examinarea soluției alese excede cadrului legal al discriminării stabilit prin nr.OG 137/2000.
Potrivit art. 1 din nr.OG 137/2000, au caracter discriminatoriu prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane aflate în situații comparabile.
Și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, interpretând art. 14 din Convenție, a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se fac distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe justificare rezonabilă și obiectivă.
Prin Decizia nr. 818/2008 a Curții Constituționale s-au considerat ca fiind neconstituționale prevederile art. 27 al. 1 din nr.OG 137/2000, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Totodată, Curtea Constituțională a constatat că unele dispoziții ale Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, și anume prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1), lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia, așa cum s-a și întâmplat în cauzele în care au fost ridicate excepțiile, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.
Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
În ceea ce privește dispozițiile nr.OUG146/2007, potrivit art. 1, acestea se aplică categoriilor profesionale pentru care plata sumelor acordate cu ocazia plecării în concediu de odihnă a fost suspendată în perioada 2001 - 2006.
Din enumerarea categoriilor profesionale rezultă că magistraților nu li se aplică prevederile acestei ordonanțe de urgență.
De asemenea, referirea la alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu de odihnă în baza legilor speciale nu privește pe reclamantă, pentru magistrați dreptul nemaifiind prevăzut urmare a adoptării nr.OUG 177/2002, începând cu data de 01.01.2003.
În baza considerentelor de mai sus privind inexistența dreptului invocat de reclamanți datorită modalității de legiferare a acestuia doar pentru anumite perioade, altele decât cele solicitate, nu poate fi primită excepția prescripției dreptului la acțiune astfel cum a fost invocată în subsidiar de către pârâtul Ministerul Justiției.
Dreptul la acțiune este o componentă a dreptului subiectiv civil și presupune posibilitatea recunoscută titularului dreptului de a recurge, în caz de nevoie, la forța de constrângere a statului.
Rezultă că existența dreptului la acțiune nu poate fi concepută în afara conținutului dreptului subiectiv civil iar prescripția dreptului la acțiune își produce efectele asupra dreptului subiectiv civil conducând la transformarea acestuia.
Ca atare, atâta vreme cât s-a reținut, potrivit considerentelor arătate, că dreptul invocat de reclamantă nu a existat, nefiind consacrat ca atare în legislația specială privind salarizarea, nu se poate constata prescripția unui drept inexistent, excepția invocată fiind considerată nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
RESPINGE pretențiile reclamantei aferente perioadei 2003 - 23.04.2005 ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
RESPINGE, ca nefondate, restul pretențiilor formulate de reclamanta, cu domiciliul ales la sediul Curții de APEL GALAȚI,-, județul G în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL GALAȚI, TRIBUNALUL G, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINARII
Cu recurs în 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 14.01.2009.
Președinte, | Judecător, | Asistent judiciar, |
Asistent judiciar, | ||
Grefier, |
: -
: 7 ex.//27.02.2009
Comunicat 5 ex. ________________
Președinte:Marioara CoinacelJudecători:Marioara Coinacel, Virginia Filipescu Constantin Iancu
