Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 1122/2009. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.1122
Ședința publică din 22.10. 2009
PREȘEDINTE: Benone Fuică
JUDECĂTOR 2: Mihaela Neagu
JUDECĂTOR 3: Alina Savin
Grefier - - -
-.-.-.-.-
La ordine fiind soluționarea recursului declarat de reclamanții, A, G, (), împotriva sentinței civile nr. 370/22.05.2008 pronunțată de Tribunalul Brăila în litigiul de muncă intervenit în contradictoriu cu pârâții STATUL ROMÂN - reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL G, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL B, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINARII, având ca obiect "drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit recurenții-reclamanți, A, G, (), intimații-pârâți STATUL ROMÂN - reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL G, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL B, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINARII.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că se solicită judecarea recursului în lipsă;după care:
Nemaifiind cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, rămâne în pronunțare asupra recursului declarat.
CURTEA:
Cererea de chemare în judecată
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Brăila sub nr-, reclamanții:, a, G, -, () -, și, având calitatea de procurori, cheamă în judecată pe pârâții: Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL GALAȚI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila pentru a fi obligați la plata sporului de vechime în muncă aferent perioadei: 1 ianuarie 2001-15.12.2003, actualizat cu rata inflației la data plății și după aplicarea indexărilor legale. La 5 martie 2008 reclamanții au precizat că obiectul acțiunii îl constituie despăgubiri egale cu sporul de vechime neacordat, având în vedere faptul că neplata dreptului de mai sus i-a discriminat față de ceilalți salariați care au încasat sporul în litigiu.
În motivarea acțiunii, reclamanții susțin că sporul solicitat a fost prevăzut de Legea nr.50/1996, fără a fi fost abrogat în mod expres de nici un act normativ care a modificat Legea nr.50/1996. În plus, prin Legea nr.45/2007 s-a reintrodus sporul de vechime pentru magistrați, ceea ce echivalează cu o recunoaștere a dreptului de către debitorul obligat, făcându-se astfel și o repunere în termenul legal de prescripție.
Pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a formulat, la rândul său, cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru ca în cazul în care va cădea în pretenții să-i asigure fondurile necesare plății drepturilor respective.
Prin întâmpinare, Ministerul Finanțelor Publice (în prezent Ministerul Economiei și Finanțelor) a invocat lipsa calității procesual pasive. Având în vedere obiectul dedus judecății, Ministerul Economiei și Finanțelor susține că Statul Român nu poate fi parte în proces, neexistând raporturi juridice de dreptul muncii între cele două părți.
MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - prin întâmpinare a invocat două excepții și anume: necompetența materială a tribunalului ca instanță de fond și excepția prescripției dreptului la acțiune.
Cu privire la competență a susținut că instanța care trebuia să soluționeze cauza este Curtea de Apel București astfel cum prevede art.36 al.1 și 2 din OUG nr.27/2006, care are caracter de normă specială în raport de Codul muncii.
Instanța de fond a reținut următoarele aspecte:
Excepția prescripției dreptului la acțiune privește perioada 1 ianuarie 2001 - 15 decembrie 2004.
Art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1954 prevede că dreptul la acțiune al reclamanților este de 3 ani, termen care s-a împlinit la 15 decembrie 2004.
În cauză, reclamanții au depus mai multe hotărâri judecătorești cu practică judiciară în domeniul analizat.
Asupra excepțiilor invocate tribunalul s-a pronunțat după cum urmează:
Excepția necompetenței materiale nu poate fi primită, fiind nefondată.
Textul invocat de pârât: art.37 din OUG nr.27/2006, se referă la situația în care magistratul nu este mulțumit de indemnizația astfel cum a fost stabilită prin ordin al ministrului.
În cauza de față, reclamanții nu au susținut nici un moment că nu s-a făcut o stabilire corectă a indemnizației lor de încadrare. Ei solicită despăgubiri pentru un drept salarial (spor de vechime) neacordat.
Despăgubirile pretinse își au izvorul juridic în raporturile de muncă atipice ale fiecărui reclamant cu pârâții, din care Statul Român este exclus.
Fiind despăgubiri din raporturi juridice de muncă (chiar atipice) în temeiul art.2 lit.c Cod procedură civilă competența de soluționare a litigiului aparține tribunalului în a cărei rază de competență reclamanții își au domiciliul.
În ce privește excepția calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor - ca pârât - tribunalul a constatat că este fondată, întrucât între reclamanți și Statul Român nu sunt raporturi juridice de muncă, pe baza cărora pârâtul să răspundă pentru prejudiciul pretins prin acțiune. Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate avea nici calitatea de chemat în garanție față de cel ce a formulat cererea ( MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție), deoarece, în cazul în care ar cădea în pretenții, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă nu s-ar putea îndrepta cu acțiune împotriva Statului Român, ci - în conformitate cu dispozițiile legale în materie - va face demersurile legale necesare pentru plata sumelor, reprezentând despăgubiri.
Excepția prescripției dreptului la acțiune este de asemenea o excepție fondată.
Reclamanții solicită prin acțiune, așa cum a fost modificată, despăgubiri egale cu sporul de vechime neîncasat în perioada 1.01.2001 - 15.12.2003, susținând că termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea dreptului prin Legea nr.45/2007, care a aprobat OUG nr.27/2006, prin care s-a recunoscut sporul de vechime.
Susținerea nu poate fi primită, pentru că, pe de o parte această recunoaștere nu vine din partea celui ce avea obligația de a plăti dreptul în sine. Pe de altă parte, întreruperea prescripției dreptului la acțiune are ca efect începerea din nou a cursului prescripției, ceea ce ar însemna că din momentul apariției Legii nr.45/2007 a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani.
Acțiunea a fost promovată la 22.XI.2007 iar termenul de 3 ani - raportat la textele de lege invocate - se întinde până la 22 noiembrie 2004.
Instanța a respins acțiunea formulată ca prescrisă și pentru lipsa calității procesuale pasive în contradictoriu cu pârâtul Statul R prin Ministerul Economiei și Finanțelor și ca nefondată cererea de chemare în garanție a acestui pârât.
Recursul declarat de reclamanți
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, A, G, (), criticând soluția instanței de fond pentru următoarele:
OUG 83/2000 a plasat magistrații într-o situație discriminatorie, acordând sporul de vechime doar personalului auxiliar de specialitate.
În acest sens s-a pronunțat și ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție prin decizia 36/2007.
De asemenea, drepturile la sumele solicitate pentru sporul de vechime neacordat rezultă și din reglementarea art.18 din muncii, potrivit căruia, drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.Potrivit acestui text de lege, se află, în opinia recurenților în situația unui drept derivat dintr-un raport juridic de muncă, care, odată câștigat, nu mai poate fi anulat.
Referitor la dreptul de acțiune, au menționat că nu operează prescripția dreptului la acțiune, deoarece, potrivit disp.art.8 al.1 din Decretul nr.167/1958, prescripția dreptului la acțiune a început să curgă de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În acest context, au invocat și disp.art.16 al.1 lit.a din Decretul 167/1958, care reglementează întreruperea curgerii termenului de prescripție prin aceea că prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută
de cel în folosul căruia curge prescripția.
Asemenea acte de recunoaștere, pe lângă decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din 7.05.2007, au fost: adrese ale Ministerului Justiției către Ministerul Finanțelor Publice în vederea obținerii fondurilor necesare plății; includerea în Angajamentul cu ocazia încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană a "obligației de plată a drepturilor salariale restante și asigurării salarizării adecvate și nediscriminatorii a magistraților și personalului auxiliar", includerea în strategia de reformă a sistemului judiciar( HG nr.232/2005) a măsurii vizând plata drepturilor salariale restante ( inclusiv pentru personalul care nu are hotărâri judecătorești) și eliminarea discriminării.
Consecința unei asemenea întreruperi a dreptului la acțiune este reglementată de art.17 al.1 și 2 din Decretul nr.167/1958, constând, în esență, în ștergerea prescripției anterioare și începerea unui nou termen de prescripție, respectiv de la data de 7.05.2007.
Au invocat și disp.art.21 al.1 din OG nr.137/2000, care face referire la faptul că în toate cazurile de discriminare persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun, fiind vizat dreptul substanțial.
Sub acest aspect, pretențiile având natură salarială sunt supuse reglementărilor din dreptul comuna.
Ca urmare, sub aspectul procedural, dreptul la formulare a pretențiilor, respectiv termenul de 3 ani( prevăzut de art.3 al.1 din Decretul 167/1958) curge, pentru reclamanți, de la data când au cunoscut sau trebuiau să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde pentru ea, respectiv data de 7 mai 2007, când Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Decizia nr.XXXVI, au stabilit dreptul magistraților la sporul de vechime în muncă prin interpretarea textelor de lege în materie, decizie care este obligatorie, potrivit disp.art.329 al.3 pr.civ.
Considerentele deciziei instanței de recurs
Examinând hotărârea recurată atât prin prisma criticilor formulate de recurenți cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conf. cu disp. art. 3041Cod procedură civilă, Curtea apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În mod corect a reținut instanța de fond că pentru drepturile aferente perioadei 01.01.2001-15.12.2003 a intervenit prescripția.
Potrivit art. 166 din Codul muncii acțiunile având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate pot fi promovate în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
În acest caz, dreptul la acțiune se naște succesiv, la data la care trebuiau achitate drepturile bănești, iar nu la data la care persoana a cunoscut că a fost păgubită precum și pe cel care răspunde de pagubă, situație aplicabilă în cazul răspunderii civile delictuale.
De asemenea, nu se poate reține ca întemeiată susținerea reclamanților că au aflat de existența dreptului abia în luna martie 2008 odată cu pronunțarea deciziei în interesul legii nr. 36/2007.
Un recurs în interesul legii se promovează în condițiile în care există soluții diferite în aceeași chestiune juridică, deci aceasta presupune promovarea mai multor acțiuni și pronunțarea unor hotărâri judecătorești, lucru care nu ar fi fost posibil dacă dreptul la acțiune nu s-ar fi născut.
Scopul unui recurs în interesul legii este asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii pe întreg teritoriul României așa cum rezultă din disp.art.329 al.1 din Cod procedură civilă în situația în care anumite chestiuni de drept au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.
Așadar, Decizia nr. 36/2007 pronunțată în recursul în interesul legii produce efecte declarative, nu dă naștere nici unui drept și nu are nici o influență asupra cursului prescripției extinctive.
Nu se poate vorbi nici de o recunoaștere a dreptului așa cum afirmă reclamanții, deoarece pentru a interveni o întrerupere a cursului prescripției trebuie ca recunoașterea să vină din partea debitorului.
Cum la dosar nu există nici o dovadă că debitoarele, care sunt pârâtele din prezenta cauză au adoptat o poziție de recunoaștere a dreptului subiectiv corelativ instanța apreciază că nu devin aplicabile disp.art.16 din Decretul nr.167/1958.
Nu apreciem ca fiind acte de recunoaștere adresele Ministerului Justiției către Ministerul Finanțelor, includerea în angajamentul cu ocazia negocierilor de aderare la Uniunea Europeană a "obligației de plată a drepturilor salariale restante și asigurării adecvate și nediscriminatorii a magistraților". Acestea nu sunt recunoașteri concrete ale dreptului pretins de reclamanți de natură să întrerupă cursul prescripției.
Față de aceste considerente apreciem ca fiind corecte argumentele instanței de fond, precum și soluția de respingere ca prescrisă a acțiunii formulată de reclamanți, iar conf.art 312 CPC va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții, A, G, (), împotriva sentinței civile nr.370/2008 a Tribunalului Brăila.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții, A, G, (), împotriva sentinței civile nr.370/22.05.2008 a Tribunalului Brăila.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 22.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECATOR JUDECATOR
- - -
Grefier
-
Red./16.11.2009
Dact./9 ex/19.11.2009
FOND: -
Asis.jud.-
Președinte:Benone FuicăJudecători:Benone Fuică, Mihaela Neagu, Alina Savin
