Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 17/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ 17/CM
Ședința publică de la 19 ianuarie 2009
Completul specializat pentru cauze privind
Conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Maria Apostol
JUDECĂTOR 2: Mariana Bădulescu
JUDECĂTOR 3: Jelena Zalman
Grefier - -
Pe rol, judecarea recursului civil declarat de recurentul reclamant, domiciliat în M,-, bloc 1,. A,. 2,. 9, județul C, împotriva sentinței civile nr. 919/13.08.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimatul pârât PRIMARUL MUNICIPIULUI, cu sediul în-, județul C, având ca obiect drepturi bănești.
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din data de 13.01.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când instanța, în vederea depunerii de concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 15.01.2009 și la data de 19.01.2009, când s-a dat următoarea soluție:
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Medgidia la 28.05.2007, reclamantul l-a chemat în judecată pe Primarul Municipiului M pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 25.000 lei daune morale și a cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii sale, reclamantul arată că, prin sentința civilă nr. 1868/29.09.2006 a tribunalului Constanța ia fost admisă contestația i împotriva deciziei nr. 2980/17.09.2004 și sa dispus anularea acesteia și reintegrarea în funcția deținută anterior. S-a stabilit astfel că cererea în baza căreia s-a emis decizia de încetare a raporturilor de muncă nu fost scrisă și semnată de el și cu toate acestea s-a dispus concedierea.
Prin recurgerea la acest fals-care prezintă o faptă cauzatoare de prejudicii săvârșită de Primarul Municipiului M - a fost practic lipsit de mijloace financiare necesare traiului cotidian, a fost încălcat principiul de drept obiectiv constând în aceea că prin fapta sa pârâtul i-a adus în mod direct o vătămare a drepturilor sale subiective-dreptul la muncă și la un salariu corespunzător. A apreciat ca fiind evident raportul de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtului și prejudiciul cauza, astfel încât sunt întrunite în totalitate condițiile antrenării și angajării răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului.
Așa fiind, având în vedere toate aceste considerente și nu în ultimul rând probatoriile administrate reclamantul a solicitat și obligarea pârâtului la plata sumei de 25.000 lei cu titlu de daune menite să acopere prejudiciul material cauzat.
În apărare, s-a arătat că în referire la prejudiciul moral invocat de reclamant, nu s-a fost dovedit săvârșirea unui fapt ilicit de pârât, cauzator de prejudicii nepatrimoniale ce se impun a fi reparate prin plata unor daune materiale.
Daunele morale motivate pe caracterul lor material, reprezentând în viziunea reclamantului lipsa de mijloace financiare necesare traiului cotidian, nu pot fi acordate deoarece aceasta nu reflectă un prejudiciu nepatrimonial, o atingere a onoarei, reputației asupra căruia se poate extinde reglementarea Codului muncii în conformitate cu art. 78.
Atâta timp cât reclamantul nu s-a prezentat la serviciu 1 an și 4 luni este evident că acesta cunoștea decizia de încetare a contractului său de muncă și nu a făcut nici un demers pentru a intra în drepturi.
Prin hotărârea nr. 2046/C/2007, Judecătoria Medgidiaa admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.
Prin sentința civilă nr. 84/01.02.2008, Tribunalul Constanța, la rândul său a declinat competența de judecată a pricinii în favoarea Judecătoriei Medgidia și a sesizat Curtea de Apel Constanța pentru soluționarea conflictului negativ de competență.
Pentru a pronunța această soluție s-a reținut că, în speță, între părți nu mai există un raport de muncă astfel că nu se aplică art. 5 din lege care impune, ca și premisă, existența acestor obligații, și nici art. 67 alin.1 lit. a pentru aceleași considerente. Pârâtul nu are ca și obligație asumată prin contractul individual de muncă aceea de a sancționa partea, aceasta fiind numai un drept prevăzut de lege pentru asigurarea desfășurării normale a raportului de muncă. Exercitarea cu bună credință a unui drept nu e fapt ilicit. Astfel, sancționarea reclamantei de către pârât pe parcursul raporturilor de muncă nu întrunește aprioric condițiile unei fapte ilicite. Însă dacă sancțiune s-a dovedit a fi ilegală și prin aceasta s-au adus prejudicii reclamantei, instanța apreciază că acestea au legătură directă cu neîndeplinirea corespunzătoare de către pârât a drepturilor și obligațiilor derivate din raportul de muncă. Aceasta deoarece nu s-a probat existența unei intenții rău voitoare a pârâtului însuși care să treacă din sfera licitului civil în cea a ilicitului penal și să justifice astfel că despăgubirile provin din fapta ilicită a acestuia.
Prin sentința civilă nr. 84/01.02.2008 Tribunalul Constanța, la rândul său a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Medgidia și a sesizat Curtea de Apel Constanța pentru soluționarea conflictului negativ de competență.
În motivarea soluției de declinare tribunalul a reținut că după ce s-a constatat caracterul ilicit al faptei pretins cauzatoare de prejudicii morale, competența de soluționare a cererii de reparare a acestor daune aparține întotdeauna instanței civile determinate potrivit criteriului valorii obiectului.
Când caracterul incidental al cererii în despăgubiri dispare ( anume nu se mai formulează într-un proces deja început), dispare și aplicabilitatea art. 17 Cod procedură civilă conform principiului "ubi cessat ratio legis ibi cessat lex".
S-a mai reținut că cererea în despăgubiri morale este total desprinsă de raporturile de muncă în care s-ar încadra fapta generatoare de prejudicii, dreptul afectat - dreptul la onoare - excede total domeniului de reglementare al dreptului muncii ( în fapt, fiind atât de strâns legat de persoană, nu poate fi acoperit de nici o ramură de drept).
Prin sentința civilă nr. 28/ CM/ 18.03.2008, Curtea de Apel Constanța a pronunțat un regulator de competență prin care a stabilit că Tribunalul Constanța este competent a soluționa pricina, considerând aplicabile prevederile art. 269 Codul muncii, potrivit cărora angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Prin sentința civilă nr.919/13.08.2008 Tribunalul Constanțaa respins acțiunea formulată de reclamant.
Pentru a soluționa astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele:
Prin contractul individual de muncă din 092.03.1998, reclamantul a fost angajat de Consiliul Local M în funcția de conducător auto - - formația mecanizare pe o perioadă nedeterminată.
Sub nr.16832/17.09.2004 s-a înregistrat o cerere potrivit căreia solicită încetarea contractului de muncă începând cu data de 20.09.2004 (fila 15 dosar - al Tribunalului Constanța ). Cererea era întocmită olograf și semnată lizibil " " fiind datată 16.09.2004.
În baza acesteia s-a întocmit dispoziția 2980/17.09.2004 prin care, în baza art. 53 lit.c și 79 alin. 1 și 7 din Codul munciis -a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantului ca urmare a demisiei cu renunțarea la termenul de preaviz, începând cu data de 20.09.2004.
Prin sentința civilă nr. 1868/29.09.2006, Tribunalul Constanțaa admis contestația reclamantului, a anulat dispoziția nr. 2980/ 2004 și a dispus reintegrarea contestatorului în funcția deținută anterior cu plata drepturilor bănești cuvenite de la data încetării raporturilor de muncă până la reintegrarea efectivă.
Prin decizia civilă nr. 74 /CM/ 2007, Curtea de Apel Constanțaa admis recursul angajatorului și a modificat în parte sentința atacată, în sensul că a înlăturat dispoziția privind obligarea intimatului la plata drepturilor bănești cuvenite de la data încetării raporturilor de muncă până la efectiva reintegrare, cu menținerea celorlalte dispoziții.
Condițiile răspunderii patrimoniale a angajatorului sunt: existența unei fapte ilicite a acestuia, existența unui prejudiciu în dauna salariatului (produs în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu sau în legătură cu serviciul), vinovăția angajatorului și existența unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciul salariatului.
Or, din situația de fapt reținută de instanță, rezultă clar că nu se poate considera că pârâta ar fi comis o faptă ilicită.
Fapta ilicită - ca element al răspunderii civile (delictuale sau contractuale) - este definită ca fiind orice faptă prin careîncălcându-se normele de drept obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând altei persoane.
Cu strictă referire la instituția demisiei prevăzute de art.79 Codul Muncii, instanța( Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr.1868/29.09.2006) nu a constatat că s-ar fi încălcat condițiile legale - privind forma sau organul competent a dispune asupra cererii reclamantului - ci faptul că, în realitate cererea asupra căreia a dispus pârâtul nu aparținea salariatului. Aceasta însă nu înseamnă că s-au nesocotit anumite prevederi ale dreptului obiectiv privind concedierea(art. 79 coroborat cu art. 58-60 și art. 76-78 Codul muncii ).
Cum nu s-a putut constata o astfel de încălcare a prevederilor legale nu se poate aprecia că pârâtul ar fi comis vreo faptă ilicită.
Chiar dacă există o faptă ilicită, un prejudiciu și un raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu, totuși, condiția vinovăției nu este îndeplinită în cauză.
Vinovăția reprezintă latura subiectivă a faptei și atitudinea psihică a autorului față de fapta și urmările ei la momentul la care a săvârșit-
Concedierea reclamantului este urmare a săvârșirii unei infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzut de art. 298 Cod procedură civilă penalcu autor necunoscut.
De altfel, reclamantul nu a formulat niciodată plângere penală pentru aflarea persoanei care a fabricat cererea de demisie și nici nu a pretins niciodată că pârâtul Primarul Municipiului M i-ar fi contrafăcut scrierea și subscrierea.
Astfel, conform art. 79 Codul muncii, prin demisie se înțelege actul unilateral de voință a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.
Angajatorul, întemeindu-se pe aparența de legalitate a cererii ce i-a fost prezentată a luat act de aceasta și a dispus în consecință, aplicând în mod riguros ( sub aspect formal) legea.
Falsul - dovedit în contestația împotriva dispoziției nr. 2980/2004 prin expertiza grafoscopică - nu a fost comis de pârât ci de o persoană necunoscută pentru care acesta nu este ținut a răspunde.
Pentru aceste motive, față de situația ce s-a constatat, în speță, o cauză de înlăturare a vinovăției autorului concedierii nelegale, a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe, la data de 10 octombrie 2008 declarat recurs reclamantul.
Critica sentinței prin motivele de recurs a vizat în esență următoarele:
În mod greșit instanța de fond a apreciat că în cauză nu ne aflăm în prezența unei fapte ilicite. Mai mult, este creată o confuzie evidentă în legătură cu existența sau inexistența unei fapte ilicite, judecătorii fondului acreditând ideea că și "chiar dacă există o faptă ilicită".
Totodată, recurentul a apreciat că în mod greșit instanța de fond a reținut că fapta de concediere abuzivă - ilicită nu este o consecință a activității Primarului, ci a unei alte persoane, pretins necunoscută.
Fapta ilicită nu constă în prealabila infracțiune de fals comisă de cel care a scris cererea de demisie, ci în emiterea dispoziție - întemeiată pe acest fals - de încetare a raportului de muncă.
Analizând sentința recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Art. 269 al.1 din Codul muncii prevede că angajatorul este obligat în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Pentru a se declanșa răspunderea patrimonială a angajatorului, este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții de fond: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, vinovăția angajatorului și existența unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
În speță, nu este îndeplinită condiția săvârșirii unei fapte ilicite de către angajator.
Reclamantul a arătat că fapta ilicită constă în emiterea unei decizii de încetare a raportului juridic de muncă în baza unei cereri de demisie care nu era formulată și semnată de către reclamant.
Conform art. 79 Codul muncii prin demisie se înțelege actul unilateral de voință al salariatului, care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.
Demisia este o consecință a principiului libertății muncii consacrat de art. 41 al.1 din Constituție, conform căruia "alegerea profesiei și a locului de muncă sunt libere".
Ca o condiție de validitate demisia trebuie formulată în scris, întrucât, de vreme ce concedierea trebuie dispusă în scris, pe baza principiului simetriei actelor juridice, și demisia trebuie să îmbrace aceeași formă.
Din punct de vedere procedural, legea impune salariatului o singură condiție de ordin formal și anume să înștiințeze - angajatorul despre hotărârea de a denunța contractul.
În speță condiția de validitate și condiția formală fiind îndeplinite, angajatorul întemeindu-se pe aparența de legalitate a cererii de demisie ce i-a fost prezentată, a luat act de aceasta și a dispus în consecință, aplicând în mod riguros legea.
Prin urmare, nu se poate reține că angajatorul a săvârșit o faptă ilicită.
Ulterior, prin expertiza grafologică efectuată în dosarul nr.201/2006 al Tribunalului Constanța, având ca obiect contestație împotriva deciziei nr.2980/17.09.2004, prin care s-a dispus încetarea raporturilor de muncă, ca urmare a demisiei, s-a constatat că cererea de demisie nu a fost scrisă și semnată de contestator.
Reclamantul nu a administrat probatorii din care să rezulte că falsul a fost comis de angajator prin salariații săi, pentru a se putea antrena răspunderea patrimonială a acestuia pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.
Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art.312 pr.civ. Curtea a respins recursul ca nefondat și a menținut sentința recurată ca legală și temeinică.
Potrivit art. 23 al.1 lit.a) coroborat cu art. 15 lit.a) din legea 146/1997, Curtea a dispus restituirea taxei de timbru achitată la fond de reclamant cu chitanța nr.-/26.06.2007, în cuantum de 1471,20 lei, achitată la Primăria Municipiului M, ca nedatorată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul civil declarat de recurentul reclamant, domiciliat în M,-, bloc 1,. A,. 2,. 9, județul C, împotriva sentinței civile nr. 919/13.08.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimatul pârât PRIMARUL MUNICIPIULUI, cu sediul în-, județul C, ca nefondat.
Dispune restituirea taxei de timbru achitată la fond cu chitanța nr.-/26.06.2007, în cuantum de 1471,20 lei, achitată la Primăria Municipiului
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19.01.2009.
Președinte, Judecători,
- - - -
- -
Grefier,
- -
Jud.fond:;
Red.dec.- jud.-/06.02.2009
- gref.
2 ex./11.02.2009
Președinte:Maria ApostolJudecători:Maria Apostol, Mariana Bădulescu, Jelena Zalman
