Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 2005/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția Litigii de Muncă
și Asigurări Sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2005
Ședința publică din 8 decembrie 2009
PREȘEDINTE: Aurelia Schnepf
JUDECĂTOR 2: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 3: Dumitru Popescu
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de reclamanta împotriva Sentinței Civile nr. 832/2009 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamanta recurentă, avocat, iar pentru pârâtul intimat Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, se prezintă consilier juridic, lipsă fiind celelalte părți
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamantei recurente depune la dosar împuternicire avocațială nr. 32 din 09.09.2009, copia certificată pentru conformitate cu originalul a adeverinței medicale eliberată la data de 06.11.2009 de Cabinet Medical Individual Dr., chitanța nr. 0131/16.11.2009 în dovedirea onorariului avocațial, precum și practică judiciară care să fie avută în vedere la pronunțarea hotărârii.
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursului.
Reclamanta recurentă, prin apărător, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate ca netemeinică și nelegală și, în rejudecare, admiterea acțiunii principale așa cum a fost formulată în scris. Se arată că tribunalul a admis în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților și excepția prescripției dreptului material la acțiune, în condițiile în care termenul de prescripție a început să curgă din momentul nașterii dreptului la acțiune în sens material. Se solicită cheltuieli de judecată avansate în primă instanță și recurs.
Reprezentanta pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA solicită respingerea recursului,menținerea sentinței civile ca legală și temeinică, arătând că reclamanta ar fi beneficiat de sporul de 50% dacă soțul său ar fi avut pe rolul instanțelor de judecată o acțiune în acest sens, înainte de a fi decedat
CURTEA,
Deliberând,constată următoarele:
Prin Sentința Civilă nr. 832/2009 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr- a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru obligarea pârâților, în solidar, la plata sumelor ce reprezintă sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50 %, calculat din salariul de bază brut lunar cuvenit soțului reclamantei, începând cu data de 01.09.2000, până la data pensionării acestuia, respectiv 14.12.2005, sume actualizate până la data plății efective.
Prin aceeași hotărâre judecătorească a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor.
Pentru a pronunța această sentință,Tribunalul s-a pronunțat in prealabil asupra excepției lipsei calității procesual pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, invocată de acesta, a prescripției dreptului material la acțiune, precum și a calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și a Statului Român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor.
Astfel, s-a reținut că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă, nici în nume propriu și nici în reprezentarea Statului Român, întrucât nu a fost în raport juridic de serviciu cu defunctul, iar acesta nu a avut nici un fel de drepturi subiective legale față de cele două persoane juridice pe care să le poată valorifica personal sau prin moștenitori. Este adevărat că Ministerul Economiei și Finanțelor are numeroase atribuții în procesul bugetar, dar toate acestea sunt stabilite în raport cu ordonatorii principali de credite și nicidecum față de salariații din instituțiile și autoritățile conduse de ordonatorii de credite.
Pentru considerentele expuse la analiza primei excepții, nici unul dintre pârâți, cu excepția Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu s-au aflat în raporturi de serviciu cu soțul reclamantei și nu au avut obligația de a plăti acestuia salariul pentru funcția îndeplinită. Chiar dacă cele două parchete, de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, sunt conduse de persoane care au și calitatea de ordonator principal, respectiv secundar de credite și deci atribuții în legătură cu finanțarea și derularea cheltuielilor de personal ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad la care defunctul a avut raporturile patrimoniale de salarizare, cele două parchete nu au avut raporturi juridice de salarizare cu procurorul pentru ca acestea să poată fi obligate în solidar, astfel cum solicită reclamanta, la plata diferențelor salariale ce formează obiectul acțiunii.
In continuare,Tribunalul a mai reținut că este întemeiată și excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, întrucât aceasta tinde la valorificarea unor drepturile salariale ale soțului său, începând cu 1 septembrie 2000, care, potrivit art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, pot fi solicitate în instanță numai într-un termen de 3 ani, stabilit ca termen general de prescripție în art. 1 alin. 1 al aceluiași act normativ. Pentru fiecare diferență salarială reprezentând sporul de 50 % curge câte un termen de prescripție de 3 ani calculat de la data la care defunctului îi erau plătite salariile.
Sub aspectul fondului, pentru întreaga perioadă, dar mai ales pentru cea de după 31 octombrie 2008, care nu este supusă prescripției dreptului material la acțiune, cererea reclamantei este neîntemeiată, întrucât dreptul subiectiv al reclamantei, ca moștenitoare a defunctului său soț, constă în pensia de urmaș la care este îndreptățită potrivit art. 84 din Legea nr. 303/2004. Acest drept constă în acordarea pensiei de urmaș în raport de pensia titularului la care era îndreptățit acesta la data decesului. Soțul reclamantei a beneficiat la data decesului de o pensie în care nu era inclus sporul de 50 % pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. Defunctul nici nu formulase anterior decesului o acțiune în justiție pentru acordarea acestui spor pe perioada în care a activat ca și procuror. Nici o dispoziție legală nu o îndreptățește pe reclamantă ca în calitate de pensionară de urmaș să poată solicita instanței plata unor drepturi salariale ale titularului pensiei, întrucât salariul este un element patrimonial strict personal al salariatului. Orice nemulțumire legată de cuantumul salariului, ori neplata unor sporuri, poate fi analizată numai la solicitarea salariatului, într-un litigiu cu instituția la care funcționează și o astfel de acțiune are caracter exclusiv personal. Cu alte cuvinte, judecătorii fondului au considerat că dreptul reclamantei de a beneficia de pensie de urmaș după decesul soțului ei nu include și dreptul de a solicita pe cale judecătorească stabilirea în favoarea defunctului a unor drepturi salariale de care acesta nu a beneficiat la data pensionării.
Nici invocarea deciziei nr. XXI/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii nu schimbă situația netemeiniciei acțiunii reclamantei, întrucât chiar dacă acest spor a fost acordat prin hotărâri judecătorești unor magistrați, anterior pronunțării deciziei Înaltei Curți, defunctul nu este beneficiarul unei astfel de hotărâri, astfel că efectele deciziei invocate nu privesc salariile de care a beneficiat defunctul până la data pensionării.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs in termenul legal reclamanta, recurs înregistrat pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA la data de 03.07.2009, solicitând casarea sentinței supusă reformării,iar,in rejudecarea recursului,admiterea acțiunii,așa cum a fost ea formulată in primul ciclu procesual, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Sintetizând motivele de recurs ale reclamantei,Curtea constată că acestea au vizat in primul rând greșita admitere a excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor,in contextul in care partea in discuție are atribuții ce țin de pregătirea proiectelor legii bugetare, analiza propunerii ordonatorului principal de credite de a include in buget sumele datorate, atribuții la care se referă in mod expres art. 19 lit.a) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice precum și art. 3 lit.a) din HG nr. 386/2007.
Privitor la pretinsa lipsă a legitimării procesual pasive a celorlalți pârâți, cu excepția Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, in mod greșit instanța de fond nu a luat in considerare calitatea acestora,de ordonatori de credite bugetare in privința categoriei de salariați din care a făcut parte soțul reclamantei.
Recurenta a criticat și soluția Tribunalului cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu motivarea că in speță,dreptul material la acțiune al reclamantei s-a născut abia la începutul anului 2007 când a fost abrogată OUG nr.83/2000 (prin care s-a abrogat art.47 din Legea nr. 50/1996 ), adică la momentul intrării in vigoare a OG nr. 8/2007.
In privința fondului pretenției reclamantei,recurenta invocă in susținerea netemeiniciei soluției atacate,prevederile art. 162 alin.2 din Codul Muncii, potrivit cărora,in caz de deces al salariatului, drepturile datorate până la momentul decesului sunt plătite in ordine:soțului supraviețuitor,copiilor majori sau părinților.
Cu alte cuvinte,sporul in discuție i se cuvenea soțului reclamantei, întrucât perioada pentru care s-a solicitat era cea in care defunctul era in activitate și trebuia să i se acorde, iar legitimarea reclamantei de a-l recupera in justiție derivă din textul art. 162 din Codul Muncii.
Poziția procesuală a pârâtului Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost exprimată prin întâmpinarea depusă la dosar la filele 16-17,prin care acesta a solicitat respingerea recursului,reiterând considerentele sentinței recurate,considerată a fi legală și temeinică.
In recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând recursul reclamantei,prin prisma motivelor invocate,a actelor de procedură efectuate in primul ciclu procesual, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 304 ind. 1,art. 304 pct.9 și art. 312 alin.1/pr.civ.,Curtea reține următoarele.
Asupra calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea reține că,intr-adevăr, drepturile solicitate de autoarea cererii principale sunt drepturi de natură salarială, potrivit art. 282 Codul Muncii, context in care părți în proces sunt,in principiu, numai reclamanții și pârâții (angajatorul și organele ierarhic superioare ce au calitatea de ordonatori de credite) care au atribuții în ceea ce privește salarizarea acestora, având în vedere că într-un proces, calitatea de pârât poate aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept.
Totuși,rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete fiind necesar ca acestea să pună la dispoziția angajatorului fondurile necesare plății drepturilor salariale.
Ori, prin raportare la împrejurarea că autorul reclamantei a făcut parte din categoria bugetarilor, valorificarea cu succes a drepturilor salariale, care in cazul său sunt suportate din veniturile publice, devine cu atât mai eficientă cu cât raporturile procesuale sunt legate cu Ministerul Economiei și Finanțelor. Aceasta întrucât în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 500/2002 Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și a actelor normative privind aprobarea contului general anual de execuție.
Curtea mai reține că legitimarea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
In strânsă legătură cu aspectele mai sus reținute excepția a fost corect admisă de către instanța de fond,insă,in ce privește raporturile de garanție intre Ministerul Public,pe de-o parte și Ministerul Finanțelor Publice,de cealaltă parte, ele există și trebuiau valorificate,in situația admiterii acțiunii.
Considerentele expuse susțin și concluzia instanței de recurs că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA au calitate procesual pasivă pentru că,deși nu au fost angajatorii direcți ai autorului reclamantei, ei sunt ordonatori de credite bugetare.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune,instanța de recurs observă că relativ la drepturile bănești solicitate sunt incidente prevederile art. 3 și 7 din Decretul Lege nr. 167/1968, termenul general de prescripție fiind de trei ani și începând să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, precum și cele ale art. 283 alin. 1, lit. c) din Codul Muncii, care statuează că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Pornind de la cadrul legal mai sus enunțat, in cazul concret al speței de față,este evident că dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut, pentru fiecare prestație succesivă in parte,insă începând cu data de 1 ianuarie 2001, data intrării în vigoare a OUG nr. 83/2000, din acest moment putându-se pune în discuție argumentul neregularității actului de abrogare.Aceasta de vreme ce soțul reclamantei a făcut parte din corpul magistraților,a avut pregătire juridică de specialitate, împrejurare de natură a îngădui concluzia că el a cunoscut, ori ar fi trebuit să cunoască toate argumentele de drept ce susțin temeinicia unei acțiuni in justiție pentru plata drepturilor recunoscute prin Legea nr. 50/1996, dar nu a acționat in termenul legal de prescripție.
Un argument in plus in sprijinul unei atari concluzii este și faptul că o mare parte dintre persoanele din categoria socio-profesională a soțului reclamantei s-au adresat instanței cu cereri având acest obiect încă înainte de pronunțarea Deciziei nr.XXI (21) din 10 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocând chiar neregularitatea OUG nr. 83/2000 in raport cu Constituția României și cu normele de tehnică legislativă. Însăși instanța supremă precizează in considerentele deciziei ante menționate că,înainte de a fi sesizată, unele instanțe din țară s-au pronunțat în sensul admiterii acțiunilor formulate de magistrați și personalul auxiliar de specialitate, dispunând plata drepturilor salariale solicitate, care reprezintă spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% raportat la salariul de bază brut lunar și au reținut că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, fac parte dintr-o lege organică, își produc în continuare efectul, deoarece nu putea fi abrogate prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, câtă vreme pe calea unei ordonanțe simple a Guvernului, act normativ de inferior unei legi, nu poate fi infirmată o prevedere reglementată într-o lege organică adoptată de Parlamentul României.
Curtea mai observă că chiar pe perioada in care OUG nr. 83/2000 fost in vigoare,nimic nu-l împiedica pe autorul reclamantei să-și valorifice drepturile, uzând in același timp de instrumentele legale pentru declararea neconstituționalității acestui act normativ. Prin urmare nu se poate pretinde că drepturile in discuție s-ar fi născut abia după abrogarea OUG nr. 83/2000,prin OG nr. 8/2007,mai ales că cea din urmă ordonanță abrogă încă o dată art.47 din Legea nr. 50/1996.
Pentru argumentele expuse, în baza art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1968, instanța de recurs apreciază că excepția prescripției dreptului material al reclamantei a fost corect admisă de instanța de fond.
In fine,cu privire la fondul drepturilor deduse judecății,Curtea observă că dreptul soțului reclamantei la plata sporului salarial in discuție este fără îndoială un drept de creanță care a intrat in patrimoniul defunctului și s-a transmis reclamantei,in calitate de succesoare universală,chiar dacă raporturile de muncă au avut caracterintuitu personae. Așa cum corect a învederat reclamanta, dreptul său de a primi salariul datorat autorului de către angajator derivă din prevederile cu caracter special ale art. 162 alin.2 din Codul Muncii, întrucât in speță este vorba de drepturi salariale pretins datorate pentru munca prestată până la data decesului ce se plătesc intr-o anumită ordine de preferință in care soția supraviețuitoare are întâietate. Sub acest aspect, sentința recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii,ceea ce atrage incidența motivului de recurs la care se referă art. 304 pct.9/pr.civ.
In ce privește modalitatea de interpretare și aplicare prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, Curtea reține că, având de soluționat un recurs in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța supremă s-a pronunțat prin Decizia nr. 21/10.03.2008 constatând inaplicabilitatea normelor de abrogare conținute în art. I pct. 42 și în art. IX alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, care impune ca instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, norme ce au produsși produc în continuare efecte juridice.
Pentru considerentele expuse,văzând că potrivit art. 329 alin.2 și 3/pr.civ. dezlegările date problemei de drept ce vizează aplicabilitatea art. 47 din Legea nr. 50/1996 și după intrarea in vigoare a OG nr.83/2000, prin Decizia nr. 21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt obligatorii, Curtea va face aplicarea dispozițiilor legale in discuție,astfel că va admite recursul reclamantei, va modifica parțial sentința recurată în sensul admiterii în parte a acțiunii principale și a cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Va obliga pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50%, calculat la salariul de bază ce i s-ar fi cuvenit defunctului pentru perioada 01.11.2005-13.12.2005.
Ministerul Economiei și Finanțelor va fi îndatorat să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamantei, admise conform prezentei.Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
In privința capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial suportat de reclamantă in cursul procesului,Tribunalul va face aplicarea prevederilor art. 276/pr.civ. sens in care va obliga pârâții să suporte aceste cheltuieli proporțional cu pretențiile admise.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta împotriva Sentinței Civile nr. 832/2009 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr-.
Modifică parțial sentința recurată în sensul că admite în parte acțiunea principală a reclamantei și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Obligă pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50%, calculat la salariul de bază ce i s-ar fi cuvenit defunctului pentru perioada 01.11.2005-13.12.2005, actualizate cu rata inflației de la momentul nașterii acestor drepturi și până la plata lor efectivă.
Obligă garantul Ministerul Economiei și Finanțelor să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamantei, admise conform prezentei.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Obligă pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad la plata către reclamantă a sumei de 700 lei reprezentând cheltuieli de judecată parțiale avansate în primă instanță și recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 8 decembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
Cu opinie separată în sensul
admiterii în totalitate a acțiunii
principale formulată de reclamantă
GREFIER,
- -
Red. / 08.01.2010
Tehnored.// 08.01.2010/2 ex
Prima instanță: și
Tribunalul Arad
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
În speță, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
JUDECĂTOR,
- -
Președinte:Aurelia SchnepfJudecători:Aurelia Schnepf, Raluca Panaitescu, Dumitru Popescu
