Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 339/2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - drepturi bănești -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR.339
Ședința publică din 26 martie 2009
PREȘEDINTE: Sas Laura
JUDECĂTOR 2: Apetroaie Eufrozina
JUDECĂTOR 3: Rață Gabriela
Grefier - -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de reclamantul, cu domiciliul în municipiul B,-, județul B și de pârâta SRL B prin, cu sediul inițial în municipiul B-,. D,. 6, județul B, împotriva sentinței nr. 1664 din 20 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Botoșani - secția civilă - în dosarul nr-.
La apelul nominal s-a prezentat avocat, pentru pârâtul-intimat, lipsă fiind acesta din urmă și reclamantul-recurent și reprezentantul pârâtei-recurente.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care, nefiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, instanța constatând recursurile în stare de judecată a acordat cuvântul la dezbateri.
Avocat pentru pârâtul intimat a pus concluzii de respingerea recursului formulat de reclamantul ca nefondat, întrucât nu sunt date nici unul din motivele prev. de art. 304 Cod procedură civilă. A solicitat admiterea recursului declarat de pârâta " " SRL B, cu cheltuieli de judecată conform chitanței.
Declarând dezbaterile închise, după deliberare,
CURTEA
Asupra recursurilor de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani la 1.04.2008, așa cum a fost precizată și completată ulterior ( 70 dosar) reclamantul a chemat în judecată pe pârâții:
1) SC. SRL solicitând obligarea acesteia la plata sumelor de 689 euro și 60 euro cu titlu de diferențe salariale neîncasate pentru luna februarie și respectiv martie 2007, contravalorii cazării în Milano de câte 200 euro pentru aceleași luni, precum și obligarea la depunerea declarațiilor lunare obligatorii la Casa Județeană de Pensii și Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă și plata contribuțiilor bănești aferente unui salariu de 7 euro/oră (respectiv 483 euro pentru 69 ore în februarie și 450 euro pentru 64 ore în martie 2007) pentru perioada de lucru în Italia și aferente unui salariu de 528 lei pentru perioada aprilie 2007 - 15 februarie 2008;
2), solicitând obligarea acestuia la plata diferențelor salariale neîncasate pentru perioada septembrie 2006 - 9 februarie 2007 (106 euro pentru luna septembrie 2006, 218 pentru octombrie, 183 euro pentru noiembrie, 160 euro pentru decembrie și 88 euro pentru ianuarie 2007).
În motivarea în fapt a acțiunii și a completării ulterioare, reclamantul a arătat că începând din 2005 prestat muncă pentru pârâtul în baza unui acord verbal, prin care au convenit să lucreze în Italia ca muncitor constructor (în special dulgher) cu un salariu de 7 euro/oră, cu un program de 8 ore pe zi, și dacă era necesar 4 ore sâmbăta, cu asigurarea și plata cazării de 200 euro/lună.
Acesta i-ar fi promis că în cel mai scurt timp îi va încheia actele legale de angajare prin intermediul societății pârâtului din România.
Dar contractul în formă scrisă a fost încheiat abia la 9.02.2007 cu SC. SRL iar reclamantul a susținut că la momentul respectiv a avut convingerea că aceasta era societatea la care i se promisese angajarea, mai ales că avea un punct de lucru în Milano, Italia.
Însă, din înscrisurile depuse la dosar de către celălalt asociat al societății pârâte SC. SRL, a rezultat că "deși societatea existat și anterior datei de 10.01.2007, dar sub o altă denumire, a devenit asociat și administrator abia prin efectul actului adițional 58/10.01.2007".
Acesta a fost și motivul pentru care reclamantul și-a modificat acțiunea și a solicitat introducerea în cauză și a pârâtului, apreciind că în contextul respectiv, până la încheierea contractului în formă scrisă, acest pârât "și-a asumat în nume propriu toate drepturile și obligațiile specifice raporturilor de muncă", atât față de reclamant cât și față de celelalte persoane ce prestau muncă pentru el pe șantierele din Italia, munca fiind prestată "pentru și sub autoritatea lui", "în schimbul unei renumerații sub formă de salariu, stare de fapt ce îi conferă statutul de angajator".
Reclamantul a mai arătat că nu ar fi fost singura persoană în această situație și că la început pârâtul și-a respectat obligația de a-i achita salariul de 7 euro/oră, pe baza unui evidențe care era "ținută în paralel de angajat și de angajator", fiecare dintre muncitori având "câte un caiet pe care notau zilnic numărul de ore muncite, colegii de echipă, lucrarea efectuată, banii cuveniți etc".
Din luna septembrie 2006 pârâtul ar fi început însă să le oprească din banii datorați cu titlu de salariu, fără motiv, sume cuprinse între 1 și 2 euro pe oră, motivând că are de efectuat cheltuieli neprevăzute ori că nu a încasat încă banii pe lucrare, acumulându-se restanțele indicate în petitul acțiunii.
Totodată, a arătat că în ceea ce privește "nota explicativă" în care se menționează că a cerut desfacerea contractului de muncă, aceasta ar fi fost întocmită sub presiunea angajatorului, care a condiționat la acea dată continuarea raporturilor de muncă și rechemarea sa din România, de completarea acestui înscris. Așa zisa demisie nu a avut însă eficiență deoarece a continuat să muncească pentru SC. SRL și după data de 25.02.2007.
În drept, au fost invocate disp. art. 16 alin. 2, 156, 161 - 166 și 281 Codul muncii, art. 21 din Legea 76/2002, art. 6 din Legea 19/2000 și art. 274 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare, a formulat apărări în calitate de reprezentant legal al societății pârâte SC. SRL solicitând respingerea acțiunii, susținând că reclamantul a lucrat la societate doar câteva zile de la 9.02.2007, după care a demisionat, iar unitatea nu îi datorează nici o sumă de bani întrucât i-a plătit atât salariul cuvenit cât și contravaloarea cazării, tot aceasta efectuând cheltuielile de transport de la locuința din Milano la locul de muncă, precum și cele pentru transportul de la B la Milano în februarie 2007.
În privința deplasării reclamantului de la Milano la B în aprilie 2007, s-a arătat că la acea dată reclamantul nu mai era angajat, încât societății nu îi mai revenea obligația de plată a contravalorii transporturilor.
Totodată, s- arătat că pentru perioada în care reclamantul a fost angajat s-au depus declarațiile lunare obligatorii la. și și s-au virat contribuțiile datorate.
Prin sentința civilă nr. 1664 din 20.XI.2008 pronunțată de Tribunalul Botoșani în dosarul nr-, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul domiciliat în B-, în contradictoriu cu pârâta SC. SRL B, cu sediul în-,. D,. 6;
- a fost obligată pârâta SC. SRL B să-i plătească reclamantului suma de 199 lei reprezentând drepturi salariale pentru perioada 15 - 25 februarie 2007 și echivalentul în lei a 100 euro reprezentând cheltuieli de transport B - Milano;
-au fost respinse, ca nefondate, pretențiile formulate față de această pârâtă, referitoare la restul salariului pentru luna februarie 2007 și salariul pentru perioada martie 2007 - 15 februarie 2008, restul pretențiilor privind cheltuielile de transport pe ruta B - Milano și retur și de la reședința din Milano la locul de muncă, contravaloarea cazării la Milano în perioada februarie - martie 2007, precum și cele referitoare la obligarea acestei pârâte la depunerea declarațiilor lunare și la plata contribuției de asigurări sociale aferente sumelor de 483 euro pentru februarie 2007, 450 euro pentru martie 2007 și a salariului de 528 lei lunar pentru perioada aprilie 2007 - 15 februarie 2008;
- a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâtul, având ca obiect diferențe salariale pentru perioada septembrie 2006 - ianuarie 2007;
A fost obligată pârâta SC. SRL B să plătească reclamantului suma de 350 lei reprezentând cheltuieli de judecată și a fost obligat reclamantul să plătească pârâtului suma de 900 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele:
Reclamantul pretinde că a lucrat din anul 2005 până în februarie 2007 pentru pârâtul și sub autoritatea lui în schimbul unui salariu convenit verbal cu acesta ceea ce i-ar conferi statutul juridic de angajator solicitând plata de restanțe salariale începând cu septembrie 2006.
Această situație nu rezultă însă fără echivoc din probele administrate, ci dimpotrivă, din depozițiile martorilor se desprinde concluzia că până la încheierea contractului cu SC. SRL la 9.02.2007, reclamantul a lucrat în Italia pe cont propriu, în baza unor înțelegeri verbale cu reprezentanții diferitelor firme italiene de construcții, iar pârâtul nu a fost decât un intermediar al reclamantului la încheierea convenției, lucrând el însuși la acele obiective în slujba italian și cunoscând bine limba italiană, motiv pentru care era șef de formație, coordonând astfel și activitatea reclamantului.
Salariul stabilit nu era însă plătit din banii pârâtului, ci, era suportat de către firmele italiene, fiind doar predat, înmânat de către pârât.
Instanța a avut în vedere că nu se verifică nici susținerea reclamantului că pârâtul ar fi fost patronul unei firme de construcții anterior anului 2007, firmă care și-ar fi schimbat denumirea devenind pârâta SC. SRL. Aceasta întrucât din actul adițional depus la dosar ( 41) rezultă că abia la 10 ianuarie 2007 SC. & SRL cu asociații și - au hotărât primirea în societate a pârâtului, schimbându-se și denumirea societății, în SC. SRL cu acest prilej.
De asemenea, convingerea instanței în sensul că în anul 2006 reclamantul a lucrat pe cont propriu, fără acte legale, și fără a fi angajat al pârâtului este dată și de faptul că înainte de angajarea în februarie 2007 la SC. SRL reclamantul a fost în șomaj, situație în care nu ar fi putut cumula indemnizația de șomaj cu venituri realizate dintr-un contract de muncă ( 44 dosar).
În acest context, instanța a apreciat că fotografiile depuse la dosar, precum și evidențele proprii ale reclamantului cu privire la munca depusă (și care nici nu poartă vreo semnătură a pârâtului ), nu se coroborează cu celelalte probe, iar prin ele însele nu pot constitui probe indubitabile cu privire la existența unui contract de muncă încheiat verbal între reclamant și pârât.
În legătură cu pretențiile față de SC. SRL care vizează perioada ulterioară încheierii contractului, instanța a apreciat că acestea sunt doar parțial fondate.
Astfel, înscrisul sub semnătură privată întocmit de reclamant la 25.02.2007 ( 52) intitulat "notă explicativă", constituie demisia acestuia de la societatea pârâtă, dată în prezența a doi martori, care unul - - a infirmat susținerea reclamantului că ar fi fost dată sub presiunea pârâtului.
De asemenea, martorul a declarat că din luna martie 2007 fost angajat la SC. SRL până în martie 2008 și a lucrat în Italia, însă nici o zi împreună cu pârâtul. Pe acesta l-ar fi cunoscut în martie 2007 în microbuzul cu care a plecat în Italia. Și deși au coborât la aceeași stație la Milano, unde pe martor îl aștepta pârâtul, nu a văzut ca reclamantul să discute cu pârâtul. A mai arătat, de asemenea, că după ce a ajuns în Italia a auzit de la colegii săi că reclamantul lucrase la firmă însă numai 9 zile, după care și- dat demisia.
Prin urmare, susținerile reclamantului că ar fi luat la SC. SRL și după data de 25.02.2007 sunt nefondate încât instanța a respins toate pretențiile aferente perioadei ulterioare datei respective.
Contractul fiind încheiat la 9.02.2007, iar în cuprinsul acestuia fiind înscrisă ca dată de începere a lucrului aceea de 15.02.2007 (dată comunicată și agenției de șomaj în vederea încetării plății șomajului), rezultă că perioada în care a fost angajat reclamantul la societatea pârâtă a fost 15 - 25.02.2007.
Or, prin petitul acțiunii reclamantul a recunoscut că pentru munca prestată în luna februarie 2007 fost plătit cu suma de 410 euro, iar la interogatoriul dat în instanță a recunoscut primirea sumei de 500 euro (pretinzând însă că ar fi reprezentat salariul pentru luna aprilie însă, așa cum s-a arătat mai sus, instanța a înlăturat această susținere).
Prin urmare, rezultă că diurna de 7 Euro/oră pentru perioada 15 - 25 februarie 2007 fost încasată de către reclamant.
În privința salariului de 528 lei lunar stabilit prin contract, instanța constată că deși societatea pârâtă susține că a fost plătită suma de 199 lei aferentă celor 9 zile lucrate, statul de plată depus în dovedire ( 56 dosar) nu este semnat de către reclamant, ci de către pârâtul.
Într-adevăr, pârâtul a arătat în apărare că i-ar fi achitat suma respectivă (echivalentă cu 59 euro) din banii lui personali, și nu ai societății, în momentul în care reclamantul și- dat demisia iar ulterior i- recuperat prin semnarea statului de plată în locul reclamantului.
Însă în condițiile în care reclamantul nu recunoaște faptul primirii banilor, instanța a admis această pretenție, în baza art. 154 și urm. Codul muncii.
Referitor la depunerea declarațiilor lunare și virarea contribuțiilor la bugetul de stat, pentru perioada 15 - 25.02.2007 instanța a constatat că această obligație a fost îndeplinită de către societate, fapt ce rezultă din statul de plată ( 56 dosar), coroborat cu adeverința nr. 7766/2008 eliberată de CJP B cu privire la stagiul de cotizare ( 23).
În legătură cu îndeplinirea acestor obligații și după data de 25.02.2007, instanța a respins cererea constatând, așa cum s-a arătat mai sus - că după data respectivă reclamantul nu a mai desfășurat activitate pentru societatea pârâtă.
În privința cheltuielilor de transport pretinse de societatea pârâtă, instanța a constatat că din declarațiile martorilor și rezultă că obligația suportării transportului de la B la Milano și retur revenea angajatorului, (fapt recunoscut de altfel, de către pârâți și la interogatoriu), astfel încât, în condițiile în care societatea nu a făcut dovada plății biletului, instanța a admis în parte acest capăt de cerere respectiv numai în privința sumei de 100 euro solicitate pentru transportul de la B la Milano în luna februarie 2007, întrucât transportul retur nu mai cădea în sarcina unității, în condițiile în care raportul de muncă încetase.
Cu privire la transportul local în Milano, de la locul de muncă, la locuința de domiciliu în luna februarie 2007, nici unul dintre martori nu au făcut relatări. Iar în privința contravalorii cazării, pârâtul a arătat că era obligația reclamantului să o plătească din diurna pe care o primea ( 77 dosar) iar din depoziția martorului care acoperă și luna februarie 2007 - rezultă că martorul care a lucrat împreună cu reclamantul la societatea pârâtă își plătea din banii săi cazarea, neavând o înțelegere în acest sens cu societatea.
Prin urmare, nu a fost dovedită obligația pârâtei de a suporta cazarea reclamantului, iar pe de altă parte, acesta din urmă nici nu a făcut dovada achitării efective de către el a vreunei sume de bani cu titlu de cazare pentru cele câteva zile în care a fost angajat la societate.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie motivat de faptul că pârâtul nu a fost doar un simplu intermediar așa cum a reținut instanța de fond, în realitate reclamantul lucrând pentru această parte, în baza convenției verbale indicate în acțiune.
A arătat recurentul că a probat la instanța de fond că a prestat muncă pentru și sub autoritatea pârâtului, în schimbul unei remunerații sub formă de salariu, stare de fapt ce îi conferă acestuia statutul juridic de angajator.
În drept cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art.304 pct.9, art.3041Cod procedură civilă, art.10, art.16 alin.2 Codul muncii și art.274 Cod procedură civilă.
Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și pârâta SC" "SRL B criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie motivat de faptul că a achitat reclamantului toate drepturile bănești cuvenite pentru munca prestată în favoarea societății, fapt care rezultă din întreaga documentație depusă la dosarul cauzei.
A mai arătat recurenta că nu este de acord cu plata a Jd in cheltuielile de judecată, plată la care a fost obligată prin sentința recurată.
Cererea de recurs nu a fost motivată în drept.
În dovedirea susținerilor din cererea de recurs a depus la dosar în copie:foaia colectivă de prezență (7); stat de plată pentru luna februarie (3) tabel privind alte drepturi pentru luna februarie - diurne (99); dispoziția de plată (10), a declarației dată de (11).
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul ca nefondat.
A arătat intimatul că nu a avut calitatea de angajator față de reclamant, aspect reținut în mod corect de prima instanță.
Examinând actele și lucrările dosarului, asupra cererii de recurs, instanța reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.10 din Codul muncii, contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu.
Cum între părți nu a fost încheiat un contract individual de muncă în formă scrisă, așa cum impune art.16 din Codul muncii reclamantul avea posibilitatea să dovedească prin orice mijloc de probă că a încheiat raporturi de muncă cu pârâtul, inclusiv cu declarații de martori.
Martorul (99 ds. fond) a declarat că reclamantul i-a spus că a lucrat la pârâtul, fiind nemulțumit de salariul primit lunar.
O trăsătură specifică mărturiei este cunoașterea personală de către martor a faptelor litigioase pe care le relatează.
Or în ce privește aspectul mai sus relatat declarația acestui martor poate fi considerată practic o depoziție din auzite, neacceptată de doctrină sau jurisprudență.
Ar fi arbitrar ca instanța să considere dovedit un fapt pe care reclamantul își întemeiază pretențiile, pe baza declarației unui martor care nu a cunoscut personal acel fapt, ci i-a fost relatat chiar de partea care îl invocă.
Același martor a luat cunoștință personal de atitudinea pârâtului față de reclamant și ceilalți muncitori, nesesizând că între părți ar fi existat raporturi de subordonare, fapt ce se desprinde din aceeași declarație.
Martorul (106 dosar fond) a declarat că prin luna martie 2007 a fost de față când reclamantul a solicitat demisia, adresându-se în acest sens lui.
Or în acea perioadă reclamantul era angajat la firma " "SRL B, în baza contractului individual de muncă înregistrat sub nr.13 din 9.02.2007 (45 dosar fond).
Acest contract a fost înregistrat pe o perioadă de 12 luni, 15.02.2007 - 15.02.2008.
De altfel reclamantul și-a dat demisia din postul pe care îl ocupa la această firmă, așa cum rezultă din cererea depusă în copie la fila 52 dosar fond.
Această cerere a fost încheiată și în prezența martorului, martor audiat în prezenta cauză.
Reține Curtea că din declarația acestui martor rezultă că a fost reclamantul angajat la societatea pârâtă " "SRL B, însă nu sunt dovedite în nici un fel raporturile de muncă pe care partea le-ar fi încheiat cu pârâtul.
Mai mult, din declarația aceluiași martor rezultă că pârâtul coordona activitatea muncitorilor la un obiectiv în lucru din Milano, fiind angajat la o societate de construcții italiană pentru care a lucrat și acest martor.
De asemenea, chiar reclamantul i-a relatat martorului A (88 dosar fond) în toamna anului 2006 că lucrează în construcții la un patron pe nume iar ulterior a arătat că este angajat la o firmă și nu la o persoană fizică.
Față de aceste considerente reține Curtea că reclamantul recurent nu a făcut în nici un fel dovada raporturilor de muncă pe care arată că le-ar fi încheiat cu pârâtul.
Potrivit art.1169 cod civil cel care face o propunere în fața instanței de judecată trebuie să o dovedească, deci sarcina probei revine celui care face o afirmație.
Procesul civil fiind pornit de către reclamant, prin introducerea cererii de chemare în judecată, este firesc ca el să-și dovedească pretenția pe care a supus-o judecății.
În cauză, sub acest aspect, nu-și găsesc aplicarea dispozițiile art.287 din Codul muncii, potrivit cu care, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, în condițiile în care reclamantul nu a făcut în nici un fel dovada calității de angajator a pârâtului și nu este vorba de date sau fapte care să rezulte din actele și evidențele acestuia.
În ce privește recursul declarat de pârâta " "SRL B reține Curtea următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.163 al.1 din Codul muncii, plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit.
Pârâta recunoaște practic prin susținerile și înscrisurile depuse la dosar că sumele la care a fost obligată prin sentința atacată i-ar fi fost plătite reclamantului de pârâtul, ulterior recurenta achitându-i acestui pârât sumele respective.
Astfel, statul de plată pentru luna februarie 2007 depus în copie la dosar este semnat de pârâtul iar din declarația acestui pârât (11 dosar recurs) rezultă că a primit de la societatea recurentă suma de 1508 lei adică 445 EURO conform dispoziției de plată nr.1 la data de 12.03.2007.
Potrivit acestei dispoziții de plată (10 dosar recurs) beneficiarul sumei de 445 EURO era reclamantul însă atât societatea recurentă cât și pârâtul recunosc că nu reclamantul este cel care a încasat suma prin această dispoziție.
Prin regula instituită de art.163 al.1 din Codul muncii legiuitorul a dorit să oblige părțile să își preconstituie probe care să confere certitudinea și stabilitatea raporturilor de muncă.
Or, așa cum în mod corect a reținut prima instanță, în condiuțiile în care reclamantul nu recunoaște că a primit sumele iar statul de plată și dispoziția de plată nu sunt semnate de această parte, societatea recurentă nu a făcut în nici un fel dovada, în condițiile impuse de legislația muncii, că ar fi achitat reclamantului drepturile salariale solicitate.
În ce privește cheltuielile de judecată reține Curtea că în mod corect, cu respectarea dispozițiilor art.276 Cod procedură civilă, recurenta a fost obligată să plătească reclamantei din cheltuielile de judecată, în condițiile în care pretențiile acestuia au fost admise în parte.
Față de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art.312 al.1 Cod procedură civilă și al dispozițiilor legale mai sus arătate, urmează ca instanța să respingă recursurile ca nefondate.
În temeiul dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă recurentul va fi obligat să plătească intimatului suma de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat conform chitanței nr.14 din 12.02.2009.
Pentru aceste motive,
În numele Legii
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de reclamantul, cu domiciliul în municipiul B,-, județul B și de pârâta SRL B prin, cu sediul inițial în municipiul B-,. D,. 6, județul B, împotriva sentinței nr. 1664 din 20 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Botoșani - secția civilă - în dosarul nr-, ca nefondate.
Obligă recurentul să plătească intimatului domiciliat în mun. B-, jud. B, suma de 800 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 26 martie 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Jud.fond:
Jud:
Asist.jud: E și
Tehnored.
Ex.2/14.04.2009
Președinte:Sas LauraJudecători:Sas Laura, Apetroaie Eufrozina, Rață Gabriela
