Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 3511/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMANIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi 1404/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.3511/
Ședința publică din data de 19 mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 2: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 3: Ilie
GREFIER
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr.70 din data de 19.01.2009 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- (format vechi nr.7942/2008), în contradictoriu cu intimații-reclamanți, și, cu intimații-pârâți Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și cu intimatul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice - având ca obiect "drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, intimații-reclamanți, și, intimații-pârâți Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și intimatul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează Curții faptul că prin motivele de recurs formulate în cauză, recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat judecarea pricinii în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 alin.(2) Cod proc. civ.
Curtea, constatând că s-a solicitat judecarea pricinii în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 alin.(2) Cod de procedură civilă, declară cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 31.10.2008 pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-, reclamanții, și - au chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, solicitând obligarea pârâților la plata sporului de risc și solicitare neuropsihică de 50% din salariul de bază brut lunar, calculat pentru reclamanta - începând cu data de 01.02.2007 și pana la data plătii efective, iar pentru reclamanții și începând cu data de 11.12.2007 și până la data plătii efective; obligarea paraților la plata sporului de risc și solicitare neuropsihică și pentru viitor; obligarea pârâților Ia achitarea sumelor, actualizate cu indicele de inflație, ca urmare a devalorizării monedei naționale, începând cu data nașterii drepturilor și până la data plății efective și la plata dobânzii legale la aceste sume, începând cu data nașterii drepturilor și până la data plătii efective; obligarea pârâților la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților; obligarea Ministerului Finanțelor Publice la alocarea fondurilor necesare plății neîncasate; cu cheltuieli de judecată.
La data de 14.01.2009, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând, în cazul admiterii cererii reclamanților, să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009 care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
Prin sentința civilă nr.70/19.01.2009, Curtea de Apel Bucureștia admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor și a respins, în consecință, acțiunea față de acest pârât; a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, și - și a obligat pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din indemnizația de bază lunară pentru perioada 1.02.2007 la zi și în continuare pentru reclamanta - și începând cu 11.02.2007 la zi și în continuare în ceea ce îi privește pe reclamanții și, sume ce se vor actualiza cu dobânda legală începând cu data introducerii acțiunii și până la plata efectivă; a respins ca neîntemeiate celelalte pretenții ale reclamanților; a obligat pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a examinat cu prioritate excepțiile invocate în cauză, în temeiul art.137 Cod de procedură civilă, și a constatat că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor este întemeiată întrucât între acest pârât și reclamanți nu există raporturi de muncă și, prin urmare, nici raporturi procesuale.
Pe fondul cauzei, s-a apreciat întemeiată în parte cererea formulată de reclamanți față de decizia nr.21 din data de 10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, invocată în cuprinsul acțiunii și în susținerea ei. Prin această decizie s-a admis recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a constatat că, în interpretarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate, au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a OUG nr.83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001.
Cum această decizie este obligatorie pentru instanțe, conform art.329 Cod de procedură civilă, și cum reclamanții au calitatea cerută de prezenta decizie, înseamnă că au dreptul la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din salariul de bază brut.
Față de pretențiile bănești admise, a fost acordată și dobânda legală începând cu data introducerii acțiunii, potrivit art.1088 cod civil care dispune că "la obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fideiusiune și societate".
În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea inflației, s-a constatat că această cerere este nelegală deoarece nu se poate acorda concomitent atât inflația cât și dobânda și, în plus, acordarea inflației nu are o reglementare legală.
În baza art.1 și 6 din Decretul nr.92/1997 au fost obligați pârâții să facă cuvenitele mențiuni în ceea ce privește sporul de 50% în carnetele de muncă al reclamanților, fiind esențial a se menționa în carnetele de muncă acest spor, având în vedere că, prin acest document se consemnează parcursul în muncă al unei persoane, drepturile salariale de care a beneficiat și care au consecințe asupra drepturilor de asigurări sociale ale oricărui angajat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 23.02.2009, înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la data de 02.03.2009 sub nr-.
Prin motivele de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă, cu aplicarea art.3041Cod pr.civilă, se susține nelegalitatea și netemeinicia hotărârii instanței de fond și se solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii ca neîntemeiate a capetelor de cerere privind aplicarea dobânzii legale la drepturile salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, plata pe viitor a acestora, efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă, precum și admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, astfel cum a fost formulată.
Menționează recurentul-pârât decizia nr.21/10.03.2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată. Consideră recurentul că efectele aplicării dispozițiilor art.329 Cod de procedură civilă încetează după data de 03.02.2007, iar pretențiile reclamanților ulterioare acestei date sunt nefondate. În argumentația deciziei nr.21/2008 s-a statuat că sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică subzistă și după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000, însă limita aplicării art.47 din Legea nr.50/1996 nu poate fi decât aceea a abrogării explicite a legii prin art.30 în OG nr.8/2007.
Referitor la plata în continuare a drepturilor salariale solicitate, se precizează că aceasta este o dispoziție nelegală, instanța de fond adăugând la legea specială de salarizare a magistraților, deoarece numai legiuitorul, adică puterea legislativă, poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi. Instanța de judecată nu este abilitată să creeze sau să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele existente, care au girul puterii legislative sau al puterii executive. În consecință, capătul de cerere privind plata și în continuare a drepturilor solicitate este inadmisibil.
De asemenea, se consideră că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate cu aplicarea dobânzii legale, în situația în care instituția bugetară nu poate înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială. În bugetul Ministerului Public pe anul 2008, aprobat prin Legea bugetului de stat nr.388/31.12.2007, nu este un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de instanță. Ori, prevederile bugetului trebuie respectate conform art.14 al.2, art.29 al.3 și art.47 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice.
Față de cererea de obligare a pârâților la operarea în carnetele de muncă a mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentință, se invocă dispozițiile art.11 al.2 din Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă și se solicită respingerea acestuia ca nefondat. Singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi care se includ în aceasta, însă nu și sporurile acordate de instanță care se adaugă retribuției.
În fine, se critică hotărârea și sub aspectul greșitei respingeri a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, în condițiile în care acțiunea reclamanților a fost admisă. Se invocă în acest sens dispozițiile art.60-63 Cod pr.civilă, art.131 pct.1 din Legea nr.304/2004 republicată și art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice. În cauză, obligația de garanție izvorăște din lege, activitatea instanțelor și parchetelor fiind finanțată de la bugetul de stat.
Examinând motivele de recurs față de hotărârea recurată și probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele după cum dispune art.3041Cod pr.civilă, Curtea, în opinie majoritară, constată recursul fondat pentru următoarele considerente:
O primă critică vizează aplicabilitatea în timp a normelor care consacră sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică prevăzut de art. 47 din Legea nr.50/1996, republicată. În esență, se susține că interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 21/2008 asupra aplicării dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, republicată, trebuie limitată în timp până la intrarea în vigoare a OG nr.8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, adică până la data de 03.02.2007.
Această argumentație nu poate fi primită. Este de menționat faptul că dezlegarea dată de instanța supremă asupra aplicabilității normei care consacră sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru magistrați și pentru personalul auxiliar de specialitate din instanțe și parchete a fost analizată prin raportare la art.1 pct.42 din OG nr.83/2000, concluzionându-se în sensul supraviețuirii normei față de neconstituționalitatea acestui din urmă text de lege emis de Guvernul României cu depășirea limitelor legii speciale de abilitare adoptate de Parlament. Așadar, dreptul în discuție se aplică și după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000, fiind limitat în timp până la o eventuală ulterioară abrogare, cu respectarea normelor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată.
Cum pentru categoria profesională a magistraților, această abrogare expresă nu a intervenit, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică este datorat de ordonatorul principal de credite.
În schimb, pentru categoria profesională a personalului auxiliar de specialitate din instanțe și parchete, abrogarea expresă a Legii nr.50/1996 republicată s-a făcut prin OG nr.8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, în vigoare începând cu data de 03.02.2007.
Cum intimații-reclamanți nu au calitatea de personal auxiliar de specialitate, ci de magistrați procurori, se găsesc în situația de a beneficia de sporul în discuție și după data de 03.02.2007, critica recurentului pârât sub acest aspect fiind nefondată.
Este fondată însă argumentația recurentului referitoare la inadmisibilitatea acordării drepturilor bănești pentru perioada viitoare.
În materia conflictelor de muncă, în patrimoniul unui salariat sau unei persoane asimilate acestuia (a unei persoane care nu prestează o activitate în temeiul unui contract de muncă, ci a unui act de numire, pentru care are dreptul la plata unui salariu sau a unei indemnizații) se poate constata un prejudiciu izvorât din neplata drepturilor salariale numai dacă acest prejudiciu îndeplinește condiția de a fi cert, lichid și exigibil la data pronunțării hotărârii. Pentru perioada de timp următoare acestui moment nu există temei pentru a fi acordate drepturi salariale, întemeiat pe prezumția că angajatorul nu-și va respecta obligația de plată.
Este de notat faptul că salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile și alte adaosuri și reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat, conform art.154 Codul muncii. În plus, art.161 din Codul muncii prevede că salariul se plătește cel puțin o dată pe lună. Așadar, plata salariului reprezintă o prestație periodică în sarcina angajatorului, scadentă cel puțin o dată pe lună, dar succesivă, iar acordarea și valoarea acesteia sunt condiționate de menținerea reclamanților în funcția actuală, de exercitarea atribuțiilor funcției de magistrat, de păstrarea aceluiași regim salarial. În concluzie, obligația viitoare pretinsă de reclamanți nu este certă, iar prin natura ei nici exigibilă.
În măsura în care plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din indemnizația brută de încadrare se consideră de către reclamanții magistrați că se cuvine a fi inclus în indemnizația lunară, aceștia au posibilitatea de a uza de procedura prevăzută de art.36 din OUG nr.27/2006. Așadar, dacă intimații-reclamanți consideră că decizia în interesul legii nr.21/2008 are aplicabilitate și opozabilitate față de ordonatorul principal de credite, considerând că trebuie inclus în indemnizația lunară, pot formula contestație asupra modului în care este alcătuită indemnizația lunară.
Instanța investită cu un conflict de muncă consideră, în opinie majoritară, că plata dreptului pretins nu poate fi dispusă pentru viitor dincolo de data pronunțării prezentei decizii, când condiția de a fi cert, lichid și exigibil este îndeplinită.
Cât privește critica referitoare la actualizarea drepturilor bănești cu dobânda legală, Curtea constată că aceasta este nefondată, întrucât sporul pretins de intimații-reclamanți are natura juridică a unui venit salarial care trebuie achitat lună de lună, reprezintă deci o prestație periodică, iar prin neachitarea ei la termenele fixate de lege, se produce în patrimoniul beneficiarului un prejudiciu care trebuie acoperit integral, astfel cum prevede art.161 al.4 Codul muncii. Ori, această reparare a prejudiciului nu poate fi considerată suficientă numai prin plata drepturilor salariale pretinse, ci și a actualizării fiecărei sume cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii și până la achitarea integrală.
În fine, ultima critică referitoare la lipsa oricărei obligații din partea ordonatorului de credite de a face mențiuni despre sporul acordat intimaților-reclamanți în carnetul de muncă, Curtea consideră că argumentele aduse vizează doar o aplicare-/1976, ținând de interpretarea literară a termenilor folosiți în acest act normativ, iar nu de spiritul acestuia.
Dacă la nivelul anului 1976 salariații beneficiau de o retribuție tarifară de încadrare, iar sporurile erau puține și strict reglementate de lege, având o valoare unitară la nivelul tuturor salariaților, după 1990, deși acest act normativ continuă să producă efecte, nefiind abrogat, nu poate fi acceptată ideea că trebuie menționat în carnetul de muncă numai retribuția de încadrare ori salariul de bază.
Câtă vreme diverse categorii de personal beneficiază de salarizare în baza unor legi speciale, având cuantumuri diferite ale salariilor de bază și a sporurilor ori adaosurilor, se impune cu necesitate ca acestea să fie menționate în carnetul de muncă, pentru că toate aceste date referitoare la salarizare au relevanță în privința activității în muncă a salariatului.
În fine, criticile referitoare la calitatea Ministerului Finanțelor Publice de a sta în judecată în cererea de chemare în garanție formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt găsite fondate de către C, sub acest aspect instanța de fond făcând o greșită aplicare a legii, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
Curtea constată că reclamanții au chemat în judecată în calitate de pârât Statul Român, prin reprezentant Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca acesta să fie obligat a aloca ordonatorilor de credite fondurile necesare plății drepturilor salariale pretinse. Pârâtul ordonator principal de credite a formulat, pe temeiul art.60 Cod pr.civilă, o cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice solicitând ca, în cazul admiterii cererii principale, Ministerul Finanțelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
Prima instanță a respins capătul de cerere principală prin care se solicita obligarea Ministerului Finanțelor Publice, în calitatea sa de reprezentant al Statului Român, calitate prevăzută de art. 25 din Decretul nr. 31/1954, la alocarea fondurilor necesare plății neîncasate, ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive. Această măsură este corectă.
În litigiile aparținând jurisdicției muncii, părți pot fi persoanele fizice și juridice nominalizate în art.282 Codul muncii, respectiv salariații, angajatorii, sindicatele și patronatele, precum și alte persoane fizice și juridice care au vocația de părți ale unui conflict de muncă în temeiul legilor speciale sau al Codului d e procedură civilă. În cazul de față, calitatea procesuală pasivă a Statului Român trebuie analizată prin raportare la această ultimă ipoteză. Ori, reclamanții, în calitate de procurori, au formulat pretenții de natură salarială de la ordonatorii de credite ai parchetului în care funcționează, solicitând însă ca acestora să le fie alocate fonduri de către Stat, prin reprezentant Ministerul Finanțelor Publice, instituție cu care nu se află în raporturi juridice.
Cât privește însă cererea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, aceasta a fost respinsă de prima instanță ca fiind neîntemeiată fără însă a se motiva măsura dispusă.
Curtea consideră că ordonatorul principal de credite avea posibilitatea recunoscută de Codul d e procedură civilă de a formula cerere de chemare a acestei instituții în garanție și a înțeles să uzeze de această posibilitate.
Ori, în temeiul Legii finanțelor publice nr.500/2002, Ministerul Finanțelor Publice are responsabilitatea întocmirii proiectului de buget, această atribuție implicând dimensionarea bugetului atribuit ordonatorului principal de credite astfel încât acesta să dispună de fondurile necesare pentru executarea unei hotărâri judecătorești. Chiar dacă Ministerul Finanțelor Publice nu aprobă bugetul, în propunerea de întocmire a acestuia trebuie să țină seama de obligațiile la plata cărora ordonatorii principali de credite, în cazul de față Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sunt ținuți prin hotărâri judecătorești a căror nerespectare este sancționată de dispozițiile art.277 Codul muncii.
Însă, toate aceste împrejurări de drept au relevanță numai într-o cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice de către ordonatorul principal de credite căzut în pretenții.
Pentru aceste considerente, Curtea va admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că va dispune obligarea sa la plata sporului solicitat până la data pronunțării deciziei, va admite cererea de chemare în garanție și va obliga Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu majoritate.
Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr.70 din data de 19.01.2009 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- (format vechi nr.7942/2008), în contradictoriu cu intimații-reclamanți, și, cu intimații-pârâți Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și cu intimatul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică se acordă până la data pronunțării prezentei decizii.
Admite cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Obligă Ministerul Finanțelor Publice să aloce Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție fondurile necesare plății.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19.05.2009.
JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./09.07.2009
Jud.fond;;
Cu opinia separată a doamnei judecător - - în sensul admiterii recursului numai cât privește soluționarea cererii de chemare în garanție cu menținerea restului dispozițiilor hotărârii, pentru următoarele considerente:
Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor Publice (denumit anterior Ministerul Economiei și Finanțelor), este, într-adevăr, întemeiată astfel că în mod justificat instanța de fond, admițând-o ca atare, a constatat că acest minister nu are calitatea de pârât în prezenta cauză și a respins acțiunea, față de acesta, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane ce nu are calitate procesuală pasivă.
Însă, cât privește, soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în garanție, aceasta este netemeinică și nelegală, întrucât Ministerul Finanțelor Publice (fost Ministerul Economiei și Finanțelor), nu a fost chemat în garanție în legătură cu obligația de plată a drepturilor bănești pretinse de către reclamanți, cidoar în legătură cu obligația de a aloca(de a pune la dispoziția angajatorului pârât)fondurile necesare plățiiacestor drepturi.
Totodată, fiind întrunite cerințele art.60 din Codul d e procedură civilă, în mod corect, cererea de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice trebuia admisă, astfel că se impune admiterea recursului dedus judecății și modificarea, numai sub acest aspect, a sentinței atacate.
De altfel, și opinia majoritară a acestui complet de judecată este tot în sensul admiterii recursului și modificării, în parte, a sentinței atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în garanție și a obligării Ministerului Finanțelor Publice de a aloca Ministerului Public - Parchetul de pe lângă fondurile bănești necesare efectuării plății, însă, cu majoritate, s-a decis, totodată și modificarea acelor dispoziții ale sentinței care se referă la data până la care se acordă sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, în sensul ca acest spor să nu se acorde la zi și în continuare, ci numai până la data pronunțării prezentei decizii.
Ori, așa cum s-a arătat mai înainte, prezenta opinie minoritară este în sensul modificării hotărârii fondului doar în ceea ce privește soluția dată cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, respectiv în sensul admiterii acesteia, cu menținerea tuturor celorlalte dispoziții ale sentinței atacate, deci, implicit și a acelor dispoziții referitoare la acordarea la zi, cât și în continuare, a sporului solicitat de către reclamanți.
Aceasta întrucât odificarea, completarea sau abrogarea totală sau parțială a unui act normativ reprezintă instituții juridice diferite, cu efecte distincte.
Ori, prin Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze, iar nu să și abroge Legea nr. 50/1996, nici total și nici parțial.
În acest fel, prin emiterea Ordonanței Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispozițiile art. 108 alin. (3), cu referire la art. 73 alin. (1) din Constituția României.
Abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu poate fi asimilată modificării unui act normativ.
Sub acest aspect, norma de nivel inferior, în speță art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, lege ordinară, prin care a fost abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, contravine art. 81 din Legea nr. 92/1992, modificată și completată, lege organică.
În același sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în soluționarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii.
Prin decizia nr. XXI/2008, obligatorie pentru instanțe în conformitate cu dispozițiile art. 329 pct. 3 din Codul d e procedură civilă, instanța supremă a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, în sensul că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
Prin decizia susmenționată, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că instanțele judecătorești pot să se pronunțe asupra regularității actului de abrogare și a aplicabilității în continuare a normei abrogate în condițiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție.
A mai reținut instanța supremă că inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, și, respectiv, ale art. 231din Legea nr. 56/1996, modificată și completată, să se producă și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000.
Sub acest aspect, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice.
Așadar, a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 107 alin. (3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței (art. 108 alin. (3), în forma republicată în 2003 Constituției României).
Concluzia instanței supreme a fost în sensul că efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipoteza la care se referă textul de lege.
Prin urmare, Curtea reține că, pe de o parte, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - prin care se constată că nici în prezent dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu și-au încetat aplicabilitatea - este ulterioară datei intrării în vigoare a nr.OG 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, iar pe de altă parte, în ce privește abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 prin nr.OG 8/2007, își păstrează valabilitatea același raționament dezvoltat de instanța supremă cu privire la abrogarea menționatului text legal prin nr.OG 83/2000.
Astfel, prin Legea nr. 502/2006 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, act normativ evocat în preambulul nr.OG 8/2007, Guvernul nu a fost abilitat să abroge Legea nr. 50/1996.
Așa fiind, apar ca nefondate criticile în sensul că drepturile pretinse de reclamanți nu mai pot fi recunoscute și plătite după data intrării în vigoare a nr.OG 8/2007.
PREȘEDINTE,
- -
Red. / tehnored.
2 ex. / 09.07.2009
Președinte:Petre MagdalenaJudecători:Petre Magdalena, Bodea Adela Cosmina, Ilie
