Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 5556/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
nr-
Format vechi nr.5425/2009
O M NIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.5556/
Ședința publică din data de 13 octombrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 2: Guranda Georgeta
JUDECĂTOR 3: Singh Ioana
GREFIER - - -
**************************************
Pe rol fiind, soluționarea recursului declarat de recurentul-reclamant -, împotriva sentinței civile nr.4539 din data de 27.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.9277/3/LM/2009, în contradictoriu cu: intimații-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect"drepturi bănești - primă vacanță".
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns: recurentul-reclamant, intimații-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că la doar s-a depus prin serviciul "Registratură" al secției, la data de 05.10.2009, de către intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întâmpinare la motivele de recurs formulate în cauză de către recurentul-reclamant, în patru exemplare, cu precizarea că pe această cale s-a solicitat judecarea pricinii în lipsă, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (2) Cod proc. civilă.
De asemenea, se mai arată faptul că și recurentul-reclamant, prin motivele de recurs formulate în cauză, a solicitat judecarea pricinii în lipsă, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (2) Cod proc. civilă.
Curtea, constatând că în cauză atât recurentul-reclamant, cât și intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, au solicitat judecarea pricinii în lipsă, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (2) Cod proc. civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.4539 din data de 27.05.2009, pronunțată în dosarul 9277/3/LM/2009, Tribunalul București - Secția a-VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins cererea de chemare în judecată, precizată, formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâții: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe Lângă Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, Parchetul de pe Lângă Tribunalul Prahova, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, prima instanță a reținut că reclamantul a făcut dovada, cu copia carnetului de muncă,a faptului că pe perioada dedusă judecății a avut calitatea de procuror.
A mai reținut că obiectul acțiunii îl constituie drepturile bănești reprezentând contravaloarea primei de vacanță aferentă anului 2006, când erau aplicabile prevederile nr.OUG 177/2002.
A avut în vedere că, prin dispozițiile art.50 din nr.OUG 177/2002, dreptul la prima de vacanță pentru magistrați a fost abrogat, precum și că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. XXIII/2006 a admis recursul în interesul legii și a statuat că prima de concediu se acordă numai pentru perioada anilor 2001-2002.
Totodată, prima instanță a reținut și că neconstituționalitatea dispozițiilor art. 2 din nr.OG 137/2000 a fost constată de către Curtea Constituțională, prin Decizia nr.821/2008, astfel că nu a mai analizat susținerea reclamantului referitoare la încălcarea principiului nediscriminării, invocată prin cererea de chemare în judecată.
Astfel, instanța de fond a concluzionat că, pe perioada dedusă judecății, nu era prevăzut pentru magistrați dreptul de a beneficia de primă de vacanță, astfel că este neîntemeiată cererea de chemare în judecată, în ceea ce privește acordarea acestui drept.
Ca urmare a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de către reclamantul - privind obligarea, în solidar, a pârâților la plata contravalorii primei de vacantă aferentă anului 2005.
De asemenea, capetele de cerere accesorii au avut aceeași soartă cu acțiunea principală, respingându-se, ca neîntemeiată și cererea de acordare a dobânzii legale și de aplicare a indicelui de inflație.
Împotriva sus-menționatei sentințe, a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul -, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că instanța de fond a respins în mod greșit acțiunea, ca neîntemeiată, și a invocat motive străine de natura pricinii, a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat înțelesul lămurit al acestuia și a aplicat în mod greșit legea.
Totodată, arată recurentul-reclamant, cu aceleași erori de judecată, instanța a admis în mod greșit excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, excepție ridicată de reprezentantul, cerere ce a fost formulată atât de reclamant, cât și de pârâta Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Mai arată că instanța a motivat respingerea capătului principal al acțiunii, dar și a celor accesorii, în sensul că, prin decizia nr. 821/2008, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 2 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale, instanțele judecătorești neavând competența de a reține încălcarea principiului egalității de tratament în fața legii prin examinarea și cenzurarea soluțiilor cuprinse în legi și ordonanțe.
Susține că instanța nu a ținut cont de faptul că normele europene, invocate de recurentul-reclamant, se aplică cu prioritate față de cele din dreptul intern și a dat o interpretare de aplicare retroactivă a deciziei nr. 821/2008 a Curții Constituționale.
Totodată, mai susține recurentul-reclamant, a fost efectuată și o interpretare și aplicare restrictivă în ceea ce privește decizia nr. XXIII/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în soluționarea recursului în interesul legii.
Mai arată că, pe de altă parte, a fost ignorată hotărârea judecătorească executorie pronunțată într-o speță similară și deja executată și anume, sentința civilă nr. 4691/2008 pronunțată de Tribunalul București, cauză în care reclamanți au fost procurorii și personalul auxiliar de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea
Invocă dispozițiile nr.OUG 146/2007, prin care s-a reglementat obligativitatea acordării sumelor de bani, reprezentând prima de vacanță, mai multor categorii de salariați din sistemul public.
Astfel, consideră recurentul-reclamant, legiuitorul a recunoscut obligația de plată a acestor prime inclusiv magistraților, ale căror drepturi bănești erau reglementate de Legea nr. 50/1996, așa cum reiese din art. 1 alin. 2:"Intră în categoria personalului căruia îi sunt aplicabile prevederile prezentei ordonanțe de urgență, conform alin. 1: funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special, personalul auxiliar din sistemul justiției, membrii corpului diplomatic și consular al României, precum și alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu de odihnă în baza legilor speciale.".
Mai consideră că rațiunea acestui text de lege constă în faptul că legiuitorul a intenționat să acorde prima de vacanță tuturor categoriilor de bugetari care au beneficiat de aceste drepturi, ce au fost suspendate de la aplicare printr-o succesiune de acte normative, datorită unor constrângeri bugetare din perioada 2001-2006.
Precizează că, prin ordonanța de urgență evocată, legiuitorul a recunoscut că Statul român urmează a efectua plățile tuturor acestor categorii profesionale, rezultând cu evidență că, prin legea bugetului de stat, s-au alocat fonduri speciale tocmai în acest sens. Ca atare, susține recurentul-reclamant și categoria magistraților trebuie, în mod necesar și într-o corectă interpretare sistematică și logico-juridică, să beneficieze de aceste drepturi.
A mai menționat recurentul-reclamant că drepturile salariale ale magistraților erau reglementate prin același act normativ cu drepturile salariale ale personalului auxiliar din organele autorității judecătorești, respectiv prin Legea nr. 50/1996, însă, paradoxal, fără a exista o motivație legală, legiuitorul le-a suspendat de la aplicare prin mai multe acte normative succesive, ulterior magistrații fiind chiar omiși din aceste texte de lege, împrejurare care creează o situație discriminatorie în cadrul sistemului autorității judecătorești.
Astfel, recurentul apreciază că, în mod absurd, dacă s-ar omite de la plata acestor drepturi categoria magistraților, conform dispozițiilor nr.OUG 146/2007, nu doar că s-ar genera o situație de inferioritate față de personalul auxiliar (care a primit primele de vacanță pe 2006, în baza reglementării exprese din ordonanță), ci s-ar determina o nouă situație discriminatorie, în raport de toate celelalte categorii profesionale, beneficiare ale acestor drepturi.
Consideră că atari practici, adoptate de către executiv și de către legiuitor, încalcă în mod flagrant egalitatea în drepturi, astfel cum este ea consacrată de art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României: "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege", principii dezvoltate în art. 2 alin. 1 - 3 și alin. 6 din nr.OG 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, care se referă expres la"drepturile economice, sociale și culturale", și în special la"dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare".
Mai arată că au fost încălcate, totodată, prevederile art. 7 și 23 din Declarația Universala a Drepturilor Omului -"toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală", ale art. 7 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale -"remunerație egală pentru o muncă de valoare egală, fără nici o distincție"-, ale art. 14 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, cele ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, cât și și cele ale art. 4 din Carta sociala europeană.
Art. 21 alin. 1 din nr.OG137/2000 stipulează că, în toate cazurile de discriminare prevăzute în ordonanță,"persoanele discriminate au dreptul sa pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, precum si restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.".
Recurentul-reclamant susține că nu este de ignorat faptul că art. 1 alin. 2 din nr.OUG 146/2007 stabilește că, intră în categoria personalului căruia îi sunt aplicabile prevederile prezentei ordonanțe, conform alin. 1:"funcționarii publici precum și alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu de odihnă în baza legilor speciale",astfel că legiuitorul a avut în vedere și pe magistrați, care, în prezent, beneficiază de primele de vacanță - prin reglementare specială, respectiv art. 241 din nr.OUG 27/2006, așa cum a fost aprobată și modificată prin Legea nr. 45/2007, text care stipulează dreptul la acordarea"primei de concediu egală cu indemnizația de încadrare brută lunară din luna anterioară plecării în concediu.".
Cât privește obligația pârâților, de plată a drepturilor bănești solicitate prin acțiune, recurentul-reclamant arată că aceasta este o obligație solidară. Astfel, conform art. 295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.
Totodată, recurentul-reclamant se consideră în mod legal îndreptățit să solicite și plata sumelor reprezentând dobânzile legale, calculate pentru suma datorată, la data plății efective, precum și actualizarea prejudiciului suferit, conform indicelui ratei inflației, ținând cont de dispozițiile art. 1082 din Codul civil și ale art. 161 alin. 4 din Codul muncii.
De altfel, precizează recurentul-reclamant, în cuprinsul art. 1082 din Codul civil se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea-credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. Or, în prezenta cauză, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Invocă și dispozițiile art. 1084 din Codul civil, potrivit cărora daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind, în genere, pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit. Or, în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat plata dobânzii legale și actualizarea creanței conform indicelui ratei inflației.
Recurentul-reclamant consideră că a fost admisă, totodată, incorect excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor Publice (), față de chemarea sa legală în garanție atât de către Ministerul Public, cât și de către reclamant, câtă vreme Statul răspunde financiar prin Ministerul Finanțelor Publice, iar acest minister are inițiativa și garanția bugetului public consolidat, inclusiv în ceea ce privește rectificările bugetare necesare.
Precizează că excepția a urmărit doar înlăturarea unei opozabilități și că soluția de respingere a acesteia reprezintă un instrument de tergiversare a executării hotărârilor judecătorești și a plății efective a drepturilor salariale, la care magistrații sunt îndreptățiți.
În acest sens, recurentul-reclamant invocă sentința civilă nr. 5121/12.06.2009, pronunțată de Tribunalului București - Secția a VIII-a - Litigii de muncă și asigurări sociale (pe care recurentul a anexat-o în copie prezentului recurs), prin care, într-o speță având ce avea ca obiect tot drepturi salariale solicitate de magistrați, a fost de admisă o cerere similară de chemare în garanție a Statului prin Ministerul Finanțelor Publice, acest minister fiind obligat să aloce Parchetului de pe lângă fondurile necesare plății drepturilor bănești în cauză,"reținându-se atribuția acestui minister de coordonare a acțiunilor care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume, pregătirea proiectelor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, stabilite prin Legea 500/2002.".
Concluzionând, recurentul solicită admiterea recursului și, în consecință, casarea în totalitate a sentinței atacate, rejudecarea fondului cauzei și pronunțarea unei noi hotărâri judecătorești, prin care să fie admisă atât acțiunea, cât și cererea de chemare în garanție, așa cum au fost formulate, urmând a fi respinsă excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, excepție ridicată de reprezentantul și a se dispune obligarea acestui minister de a aloca pârâtului Parchetul de pe lângă fondurile necesare plății drepturilor bănești recunoscute reclamantului.
În motivarea, în drept, a cererii de recurs, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 Cod proc. civilă, precum și dispozițiile art. 312 alin. 2, alin.3 și alin. 4 Cod proc. civilă și pe cele ale art. 81 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă.
Prin întâmpinarea formulată (filele 17 și 18 din dosarul de recurs), intimatul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, ca legală și temeinică a sentinței atacate, invocând apărări de fond la motivele de recurs.
Nu s-au administrat probe noi în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, prin prisma apărărilor invocate prin întâmpinare, precum și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 3041Cod proc. civilă, Curtea apreciază că recursul este nefondat, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod proc. civilă, îl va respinge ca atare, din următoarele considerente:
Problema de drept dedusă judecății, referitoare la dreptul la prima de vacanță (de concediu), a fost tranșată irevocabil prin Decizia nr. XXIII/12.12.2005 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care a statuat, cu efecte obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. 3 Cod proc. civilă, că în aplicarea art. 411alin. 1 din Legea nr. 50/1996, introdus prin OG nr. 83/2000,prima de concediu, pe lângă indemnizația de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizația brută din luna anterioară plecării în concediu pentru magistrați,se acordă numai pentru anii 2001 și 2002, întrucât, în urma abrogării art. 411din Legea nr. 50/1996, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2003, dreptul dedus judecății a încetat să mai existe.
Față de interpretarea obligatorie cu privire la existența dreptului pretins, cuprinsă într-o decizie pronunțată de instanța supremă în interesul legii, problema de drept dezlegată nu mai poate face obiectul unei aprecieri diferite într-un proces ulterior, cum este cazul în speță.
Soluția contrară nu poate fi extrasă nici pe baza aplicării principiilor egalității și nediscriminării în raport cu alte categorii de personal care au beneficiat de prima de vacanță în perioada de referință, întrucât instanța nu este îndrituită să extindă ipoteza unei norme și la alte persoane, pe care aceasta nu le prevede, pe motiv că norma e inechitabilă, discriminatorie, insuficientă sau umilitoare, ci este ținută, potrivit rolului său constituțional, să aplice legea în mod strict și limitat la categoriile pe care aceasta le creează, opțiunea legiuitorului neputând fi amendată de judecătorul ordinar, ci eventual, de cel constituțional, sesizat conform Constituției sau Legii nr. 47/1992, republicată.
În același sens, prin deciziile succesive nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 șinr. 821/2008, obligatorii potrivit prevederilor art. 147 alin. 4 din Constituție, instanța de contencios constituțional a stabilit că dispozițiile art. 1, art. 2 alin. 3 și 27 alin. 1 din OUG nr. 137/2000sunt neconstituționale doar în măsura în caredin acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În consecință, potrivit celor expuse, Curtea constată că în absența oricărui text care să legitimeze cererea reclamantului - procuror - aceasta apare ca neîntemeiată și, potrivit considerentelor anterioare, reține că, față de interpretarea obligatorie conținută într-o decizie pronunțată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii,problema primeor de vacanță pentru categoria de personal din care face parte și reclamantul (procuror), nu mai poate fi pusă în discuție, ea fiind tranșată cu efecte obligatorii pentru instanțe, în sensul existenței dreptului la prima de vacanță, însă doar pentru anii 2001 - 2002.
Așadar, Curtea constată că recurentul-reclamant nu are temei legal să solicite acordarea primei de vacanță aferentă anului 2005, astfel că în mod justificat acțiunea sa a fost respinsă, ca neîntemeiată, de către prima instanță.
Cât privește soluția pe care prima instanță a dat-o excepției inadmisibilității cererii de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerului Finanțelor Publice, Curtea apreciază că în mod justificat această excepție a fost admisă și, pe cale de consecință, a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată atât de reclamantul -, cât și de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Ca urmare, Curtea apreciază că o atare cerere se poate formula doar în contra persoanei împotriva căreia reclamantul sau pârâtul s-ar putea îndrepta în cazul în care ar cădea în pretenții.
Or, față de natura salarială a drepturilor pretinse, nu există nici un temei în virtutea căruia reclamantul, în situația respingerii acțiunii, ar putea să se îndrepte cu o acțiune în regres împotriva chematului în garanție, cu care el nu are nici un fel de raporturi juridice, inclusiv raporturi de serviciu.
De asemenea, având în vedere metodologia de alocare a fondurilor bugetare, Curtea apreciază că nici pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, nu ar putea să se îndrepte cu o acțiune în regres împotriva Statului Român prin Ministerului Finanțelor Publice.
Cât privește invocarea, de către recurentul-reclamant, a unei hotărâri judecătorești pronunțată în soluționarea unei cauze ce ar fi fost similară prezentei, Curtea apreciază că aceasta nu are nici o relevanță în speță, dat fiind faptul că, în sistemul de drept românesc, practica judiciară nu constituie izvor de drept.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, Curtea apreciază că hotărârea fondului este legală și temeinică, astfel că o va menține ca atare.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod proc. civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant -.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant -, împotriva sentinței civile nr.4539 din data de 27.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.9277/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații-pârâți: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13.10. 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
red: / tehnored:
2 EX. / 29.10.2009
Jud. fond:;
Președinte:Petre MagdalenaJudecători:Petre Magdalena, Guranda Georgeta, Singh Ioana
