Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 80/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 80/
Ședința publică din 22 ianuarie 2008
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor prin H, cu sediul în M C,- și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,- sector 5, împotriva sentinței civile nr.2646 din 18 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile au fost declarate și motivate în termen, fiind scutite de taxă judiciară de timbru.
Văzând lipsa părților și împrejurarea că acestea au solicitat judecarea cauzei în lipsa lor conform prevederilor art.242 Cod procedură civilă, în baza actelor și lucrărilor dosarului instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 2646 din 18 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghita, s-a admis cererea de revizuire formulată de împotriva sentinței civile nr. 2057 din 13 iunie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghita și în consecință:
S-a dispus schimbarea în parte a hotărârii supusă revizuirii în sensul că s-a admis acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, Ministerul Finanțelor Publice, precum și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, obligând pârâții, în solidar, să plătească reclamantei suma de 2.056 lei, reprezentând prima de vacanță neachitată aferentă perioadei 2005-2006, actualizată cu indicele de inflație, menținând celelalte dispoziții ale sentinței revizuite.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Generală a Finanțelor Publice H, în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor.
Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat modificarea în tot a sentinței atacate și în consecință respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și ale art. 304/1 Cod procedură civilă.
Prin cererea de recurs s-a reiterat excepția inadmisibilității cererii de revizuire formulată de revizuientă, invocându-se în acest sens faptul că sentința revizuită este o hotărâre de primă instanță ce putea fi atacată cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare, însă revizuienta nu și-a exercitat dreptul legal de a formula această cale de atac, înțelegând în schimb să formuleze o cerere de revizuire. Astfel, sentința civilă nr. 2057 din 13 iunie 2007 Tribunalului Harghitaa devenit irevocabilă prin nerecurare și prin urmare nu poate forma obiect al revizuirii.
În consecință, s-a susținut că cererea revizuientei nu se încadrează în dispozițiile art. 322 și 324 Cod procedură civilă, neîntrunind condițiile de admisibilitate pentru această cale de atac.
În ceea ce privește fondul cauzei în motivarea recursului s-a arătat că soluția instanței de fond, prin care s-a admis cererea reclamantei de acordare a primelor de vacanță pentru anii 2005, 2006, este nelegală în condițiile în care dreptul acesteia privind plata primelor respective a fost suspendat succesiv prin legile bugetare anuale.
Sub acest aspect recurentul a invocat faptul că prin OG nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești a fost inclus art. 41/1, care la alin. 1 prevedea acordarea primei de vacanță pentru magistrați și celelalte categorii de personal salarizate în baza legii menționate. Ulterior aplicarea acestor prevederi legale a fost suspendată succesiv până la data de 31 decembrie 2006, prin OUG nr. 33/2001, Legea nr. 743/2001, Legea nr. 631/2002, Legea nr. 507/2003, Legea nr. 511/2004 și Legea nr. 379/2005.
S-a mai arătat că prin Legea bugetului de stat se stabilește volumul veniturilor și structura acestora, precum și al cheltuielilor, pe destinații și pe ordonatorii principali de credite pentru bugetul de stat, bugetele de asigurări sociale de sănătate, prin art. 9 alin. 1 din Legea nr. 507/2003 fiind prevăzută obligația ordonatorilor principali de credite de a se încadra în cheltuielile de personal.
Recurentul a invocat, de asemenea, faptul că în prezent salarizarea personalului auxiliar de specialitate este reglementată de prevederile OG nr. 8/2007, care prin art. 23 alin. 1 prevede pentru personalul salarizat în baza acestui act normativ acordarea primei de vacanță la plecarea în concediu și în raport de motivele arătate, s-a apreciat că solicitarea reclamantei privind plata drepturilor reprezentând primele de vacanță pe anii 2005 și 2006 este neîntemeiată.
Recurentul a susținut totodată că instanța de fond în mod nelegal a dispus plata drepturilor bănești actualizate cu rata inflației, în situația în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială. Angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate, iar Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
Recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice H, care a declarat recurs în numele Ministerului Economiei și Finanțelor, a solicitat casarea sentinței pronunțate de tribunal și pe cale de consecință, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, iar pe fond respingerea acțiunii introductive, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor s-a invocat faptul că acest minister nu poate fi obligat la plata unor drepturi de orice natură, către salariații altor instituții. În cazul reclamantei raportul de serviciu a fost stabilit între aceasta și Ministerul Public, fără ca Ministerul Economiei și Finanțelor să aibă vreo calitate în cadrul acestui raport juridic clar definit. Rolul ministerului este printre altele acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor de buget depuse de ordonatorii principali de credite, în Legea nr. 500/2002 prevăzându-se în mod expres că în caz de divergență între Ministerul Economiei și Finanțelor și ordonatorii principali de credite cui privire la proiectele de buget prezentate, Guvernul este organul competent să ia decizii.
S-a mai învederat faptul că în cauză nu s-a reținut și nu s-a dovedit că Ministerul Economiei și Finanțelor ar fi prejudiciat într-o formă sau alta, prin diverse acțiuni sau inacțiuni drepturile și interesele salariaților altor instituții sau că ar fi reținut pentru sine o parte din fondurile alocate altor ministere și ca atare nu poate să subziste în sarcina acestuia nicio obligație de despăgubire față de reclamantă.
În concluzie, s-a susținut că, în condițiile în care în speță nu s-a dovedit că Ministerul Economiei și Finanțelor, cu încălcarea legii, ar fi adus atingere unui drept sau interes legitim al reclamantei și având în vedere considerentele invocate mai sus, se justifică admiterea excepției privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor.
S-a mai arătat că între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există nici un raport juridic obligațional, obligația de a achita către salariați anumite sume pretinse de aceștia, care au natură salarială, revenind exclusiv angajatorului.
În ceea ce privește fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În acest sens s-a invocat faptul că aplicarea prevederilor legale referitoare la acordarea primei de vacanță pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești a fost suspendată succesiv prin OUG nr. 33/2001, Legea nr. 743/2001, Legea nr. 631/2002, Legea nr. 507/2003, Legea nr. 511/2004 și Legea nr. 379/2005, până la data de 31 decembrie 2006. S-a apreciat, de asemenea, că este neîntemeiat și capătul de cerere referitor la actualizarea sumelor pretinse cu rata inflației.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor invocate și în raport de prevederile art. 3041Cod procedură civilă și având în vedere actele și lucrările dosarului, instanța de recurs reține următoarele:
Prin acțiunea introductivă înregistrată la 6 aprilie 2007 la Tribunalul Harghita sub nr- reclamanta, care face parte din categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghitaa solicitat obligarea, în solidar, a pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, Ministerul Finanțelor Publice la plata drepturilor bănești cuvenite pentru anii 2005 și 2006, cu titlu de primă de vacanță, actualizate în funcție de rata inflației. Acțiunea formulată de reclamantă a fost respinsă prin sentința civilă nr. 2057 din 13 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul menționat, sentință care a rămas irevocabilă prin nerecurare.
Împotriva acestei sentințe reclamanta a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, invocând faptul că hotărârea atacată s-a întemeiat pe decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005 Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, care a statuat că magistrații și personalul auxiliar de specialitate sunt îndreptățiți la acordarea primelor de concediu numai pentru anii 2001 și 2002. Prin încheierea pronunțată în Camera de consiliu la data de 21 mai 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite a dispus, însă, din oficiu, îndreptarea erorii materiale de tehnoredactare-/2005 în sensul că s-a înlăturat mențiunea "și personalul auxiliar de specialitate", reclamanta precizând că a luat cunoștință de această încheiere doar la data de 11 septembrie 2007.
Cererea de revizuire formulată de reclamantă a fost admisă de instanța de fond, reținându-se că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă.
Referitor la excepția inadmisibilității cererii de revizuire invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, curtea apreciază că aceasta este nefondată. În acest sens trebuie avut în vedere faptul că exercitarea căii de atac a revizuirii împotriva unei hotărâri, nu este condiționată de exercitarea recursului, deoarece spre deosebire de recurs, care urmărește remedierea erorilor de drept, revizuirea are drept scop îndreptarea erorilor săvârșite în legătură cu starea de fapt stabilită prin hotărârea definitivă ori irevocabilă și în aceste condiții, cele două căi de atac sunt complementare și în consecință pot fi exercitate concomitent.
Prin urmare, revizuirea poate fi exercitată chiar dacă partea nu a uzat de calea de atac a recursului, astfel că nu are relevanță faptul că în speță reclamanta nu a declarat recurs împotriva sentinței a cărei revizuire se cere.
Pentru aceste motive excepția inadmisibilității cererii de revizuire deduse judecății se apreciază a fi nefondată, instanța de fond statuând în mod corect că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă și art. 324 Cod procedură civilă pentru admiterea acestei căi de atac.
În ceea ce privește criticile formulate de recurentul pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în legătură cu fondul cauzei, curtea reține că drepturile pretinse de reclamantă au fost recunoscute prin dispozițiile art. 411alin. 1 din Legea nr. 50/1996, introduse prin art. I pct. 38 din nr.OG 83/2000, textul menționat prevăzând că "magistrații și celelalte categorii de personal. au dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu indemnizația brută sau, după caz, salariul de bază brut, din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat."
Este adevărat că prin dispozițiile art. III alin. 2 din nr.OUG 33/2001, aplicarea prevederilor legale anterior menționate a fost suspendată până la data de 1 ianuarie 2002, iar ulterior acest termen a fost prelungit succesiv, prin art. 12 alin. 4 din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. 3 din Legea nr. 631/2002, art. 9 alin. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. 7 din Legea nr. 511/2004 și art. 5 alin. 5 din Legea nr. 379/2005, până la data de 31 decembrie 2006.
Trebuie precizat însă, că suspendarea acordării primei de vacanță prin actele normative menționate, contravine prevederilor art. 41 alin. 2 din Constituția României, care garantează dreptul salariaților la măsuri de protecție socială, printre care "concediul de odihnă plătitși alte situații specifice", precum și dispozițiilor art. 53 alin. 2 din legea fundamentală, care limitează restrângerea exercițiului unor drepturi doar la situații în care măsura este necesară într-o societate democratică, aceasta trebuind a fi, însă, proporțională cu situația care a determinat-o, aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a se aduce atingere existenței dreptului.
Or, actele normative prin care a fost suspendată acordarea dreptului la prima de vacanță anuală în favoarea personalului auxiliar de specialitate din instanțele judecătorești, nu pot fi apreciate decât ca fiind date cu eludarea prevederilor constituționale anterior enunțate, cu atât mai mult cu cât acestea prevăd posibilitatea restrângerii unor drepturi sau libertăți, iar nu suspendarea lor.
Pe de altă parte, actele normative la care s-a făcut referire nu prevăd desființarea dreptului la prima de concediu, ci doar suspendarea exercițiului acestuia, ceea ce nu echivalează cu însăși înlăturarea lui.
Prin urmare, suspendarea exercițiului unui drept nu poate atrage suprimarea acestuia, în caz contrar ajungându-se la situația ca un drept prevăzut de lege să devină o obligație lipsită de conținut, redusă la "nudum jus", ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui.
În atare situație, concluzia ce se impune este aceea de a se constata că beneficiul primei de concediu pentru personalul auxiliar de specialitate din instanțele judecătorești, salarizat, până la apariția nr.OG 8/24 ianuarie 2007, conform Legii nr. 50/1996, se cuvine a fi recunoscut și pentru perioada în care exercițiul dreptului a fost suspendat, prin urmare și pentru perioada 2005 - 2006, aflată în litigiu.
Instanța de recurs apreciază că în mod corect a fost admisă și cererea de actualizare în funcție de rata inflației a drepturilor bănești solicitate de reclamantă. Astfel, instanța de fond a făcut aplicarea prevederilor art. 1082 cod civil conform cărora orice debitor este obligat la plata unor daune-interese pentru neexecutarea obligației de plată sau executarea întârziată, cu toate că nu este rea-credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină și neimputabilă. În cauza dedusă judecății, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea primei de vacanță la care reclamanta era îndreptățită pentru perioada 2005-2006. În sensul art. 1084 Cod civil daunele-interese cuprind prejudiciul efectiv suferit, precum și beneficiul de care creditorul a fost lipsit pe perioada de referință, or, în speță este notoriu că sumele de bani datorate reclamantei s-au devalorizat în mod continuu, fiind legal ca ele să fie actualizate în momentul plății.
Pentru aceste considerente, instanța de recurs apreciază că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondat, nefiind incident în cauză motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, astfel că nu se impune modificarea sentinței instanței de fond.
Referitor la recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice H, în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, instanța de recurs apreciază că susținerile din cererea de recurs, în sensul că acest minister nu are calitate procesuală în cauză și că este inadmisibilă chemarea sa în garanție a acestui minister, sunt nefondate.
Sub acest aspect trebuie precizat că practica recentă în materie a statuat că și în cadrul raporturilor de muncă cu caracter patrimonial este admisibilă chemarea în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, deoarece în caz contrar pârâții obligați la plata unor sume de bani cu titlu de drepturi salariale nu au nicio acțiune în regres împotriva acestui minister.
Pe de altă parte, curtea reține că potrivit Legii nr. 500/2000 și HG nr. 386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea guvernului cu privire la sistemul bugetar, respectiv pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Rolul ministerului este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete. De asemenea, ministerul în virtutea dispozițiilor art. 1 din OG nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli.
Recurentul a fost obligat alături de ceilalți pârâți la plata sumelor solicitate de reclamantă nu în virtutea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce revin ministerului, atribuții ce decurg din legea sa de organizare și funcționare. Una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare care nu au venituri proprii, cum este Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare. Altfel, orice hotărâre judecătorească dată în cauze similare nu poate fi executată nici benevol și nici silit.
Prin urmare, în mod nejustificat se susține că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză și că nu era admisibilă chemarea sa în garanție.
În acest sens trebuie avut în vedere și faptul că prin art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se instituie dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune printre altele ca procesul să se finalizeze printr-o punere în executare într-o perioadă rezonabilă, or cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor are menirea de a asigura punerea în executare în cel mai scurt timp a obligației de plată a drepturilor bănești stabilită în sarcina ordonatorilor de credite.
În privința criticilor formulate în legătură cu fondul cauzei, curtea apreciază că acestea sunt nefondate pentru aceleași considerente pentru care au fost apreciate ca fiind nefondate și criticile formulate în acest sens de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În consecință, curtea reține că nu sunt incidente în speță motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă, invocate prin cererea de recurs de către Direcția Generală a Finanțelor Publice H, întrucât instanța de fond a interpretat corect actele deduse judecății, iar hotărârea a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale aplicabile în materie.
Față de cele ce preced, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Direcția Generală a Finanțelor Publice H, în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, urmează să fie respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5 și de Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M C,-, județul H, în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 2646 din 18 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 22 ianuarie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Nemenționat
GREFIER,
Red.
Tehnored. BI/2ex
Jud.fond:.;
-11.02.2008-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
