Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 1046/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA NR. 1046/R-CM
Ședința publică din 29 Mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Daniel Radu președinte secție
JUDECĂTOR 2: Jeana Dumitrache
JUDECĂTOR 3: Florina Andrei
Grefier: - -
S-au luat în examinare, pentru pronunțare, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI SI LIBERTĂȚILOR, B,-, sector 5, CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, B,- B, sector 6, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTEA D E CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, B,-, sector 5, DIRECȚIA GENERALĂ A FINANTELOR PUBLICE V, Rm.V, str.G-ral nr.17, județul - IN NUMELE STATULUI ROMÂN REPREZENTAT DE MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, B,-, sector 5, împotriva sentinței nr.27/F-CM din 14 ianuarie 2009, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI în dosarul nr-.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în data de 22 mai 2009, când cererile părților au fost consemnate în încheierea din acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA:
Asupra recursurilor civile de față, deliberând, constată următoarele:
Prin acțiunea adresată, la data de 26 mai 2008, Tribunalului Vâlcea, reclamanții -, --, -, -- și au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea de Apel București, Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Școala Națională de Grefieri, expert în domeniul discriminării fiind Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții la plata diferențelor de salariu, calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică și a coeficienților de multiplicare prevăzuți de lege, corectate prin adaos în raport cu evoluția prețurilor de consum, în condițiile stabilite de lege, pentru determinarea și corecția valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică, astfel:
- pentru perioada 1 ianuarie 2005-30 septembrie 2005, la valoarea de referință sectorială de 264,7 lei, conform nr.OG9/2005;
- pentru perioada 1 octombrie 2005-31 ianuarie2006, la valoarea de referință sectorială de 297,4 lei, conform OG9/2005;
- pentru perioada 1 februarie 2006-31 august 2006, la valoarea de referință sectorială de 312,3 lei, conform nr.OG3/2006;
- pentru perioada 1 septembrie 2006-31 decembrie 2006, la valoarea de referință sectorială de 331 lei, conform nr.OG3/2006;
- pentru perioada 1 ianuarie 2007-31 martie 2007, la valoarea de referință sectorială de 347,55 lei, conform nr.OG10/2007;
- pentru perioada 1 aprilie 2007-30 septembrie 2007, la valoarea de referință sectorială de 354,5 lei, conform nr.OG10/2007;
- pentru perioada 1 octombrie 2007-31 decembrie 2007, la valoarea de referință sectorială de 393,49 lei, conform nr.OG10/2007, precum și în continuare, potrivit OG10/2008.
S-a mai solicitat ca, la sumele cuvenite, să se acorde dobânda legală, calculată conform art.3 alin.3 din nr.OG9/21.01.2000 aprobată prin Legea nr.356/06.06.2003, suma rezultată, urmând să fie actualizată cu indicele de inflație, la data plății efective, cu obligarea pârâților de a efectua cuvenitele mențiuni, în cărțile de muncă ale reclamanților.
În motivarea acțiunii se arată că, potrivit art.2 din Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, dispozițiile acestei legi se aplică persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, precum și persoanelor angajate pe bază de contract individual de muncă în sectorul bugetar. Art.3 din același act normativ prevede că funcția de demnitate publică este acea funcție publică ce se ocupă prin mandat, obținut direct, prin alegeri organizate sau indirect, prin numire, potrivit legii. Legea nr.154/1998 se aplică și celor care ocupă funcții asimilate cu funcțiile de demnitate publică, prevăzute în anexele la lege.
În conformitate cu prevederile art.1 alin.1 din nr.OG134/1999, începând cu luna septembrie 1999, valoarea coeficientului de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorității judecătorești, reglementată de Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, este egală cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr.154/1998. Această valoare se corectează periodic, în raport cu evoluția prețurilor de consum, în condițiile stabilite de prevederile legale pentru sectorul bugetar.
Art.11din nr.OG83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 stabilește că indemnizațiile pentru magistrați și salariile de bază pentru celelalte categorii de personal din organele autorității judecătorești se calculează pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă.
Stabilirea prin ordonanțe ale Guvernului care reglementează salarizarea organelor puterii judecătorești a altor valori de referință sectorială decât cele prevăzute pentru funcțiile de demnitate publică, în afara cazurilor expres prevăzute prin legi, contravine spiritului de echilibru al puterilor statului.
Ordonanțele nr.27/2006 și 8/2007 încalcă principiul ierarhiei actelor normative prevăzut de Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative și de Constituția României.
Sunt încălcate astfel și dispozițiile Codului muncii, precum și cele ale nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. privilegiile și discriminările în exercitarea drepturilor, art.1 alin. 2 din ordonanță se referă și la dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Actele normative care au corectat valoarea de referință sectorială pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă, executivă și judecătorească pentru perioada respectivă sunt nr.OUG123/2003, nr.OG9/2005, nr.OG3/2006 și nr.OG10/2007. Chiar dacă unele dintre acestea au fost, între timp, abrogate total sau parțial, au avut în vedere valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite.
Ministerul Justiției, prin întâmpinare, invocă lipsa calității sale procesual-pasive, față de reclamanții procurori,invocând lipsa oricărui raport juridic, decurgând din salarizarea acestora.
Totodată, invocă prescrierea, parțială, a dreptului la acțiune, pentru perioada mai mare de trei ani ce face obiectul cererii, în cond.Decr.167/1958, dar și netemeinicia, pentru fondul dreptului solicitat, motivat de abrogarea, prin dispozițiile art.50 din nr.OUG177/2002 a normelor cuprinse în Legea nr.50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului din organele autorității judecătorești. Un argument pentru a se constata lipsa unei discriminări, l-ar constitui faptul că, persoanele beneficiare ale dispozițiile Legii nr.154/1998 beneficiază de o indemnizație fixă, ce nu se stabilește pe baza vreunei valori de referință sectorială, ca urmare a abrogării art.5 din această lege, prin disp.art.15 ale nr.OUG24/2000, după cum, aceste categorii nu beneficiază nici de alte premii și sporuri.
Totodată, se invocă lipsa oricărei discontinuități în procesul legislativ prin care s-a abrogat norma ce raporta permanent criteriul invocat de către reclamanți la cel aplicabil personalului celorlalte puteri ale statului,
Prin întâmpinarea sa, Parchetul de pe lângă.CJ. solicită respingerea acțiunii ca prescrisă, pentru perioada 1.01.2005-19.05.2005 iar pentru celelalte perioade, ca inadmisibilă.
A mai invocat excepția necompetenței materiale a instanței, având în vedere că, în conformitate cu art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun, respectiv, Judecătoria Râmnicu Vâlcea.
Totodată, pornind de la această calificare a cererii, s-a solicitat se pune în vedere reclamanților plata taxelor de timbru, în condițiile legii nr.146/1997.
A fost chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, chemat, însă, în proces, de către reclamanți, ca pârât, cum s-a arătat, deja mai sus.
Prin cererea formulată de către MINISTERUL PUBLIC, s-a solicitat numai ca acest chemat în garanție să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului acestui minister, în cazul admiterii acțiunii principale, fără a se cere instanței instituirea vreunei obligații în sarcina acestuia. În finalul acestei cereri, se arată că, scopul chemării în judecată a acestui minister nu îl constituie decât crearea opozabilității față de instituție, or, deja, aceasta este parte, reclamanții formulând și o cerere concretă împotriva sa.
Legat de inadmisibilitate, argumentele acestui pârât vizează, în realitate, netemeinicia pretenției deduse judecății, în sensul inexistenței vreunei discriminări de natură a atrage obligarea sa la plata despăgubirilor solicitate. În esența, aceste argumente, sunt fondate pe aceleași dispoziții invocate și de către Ministerul Justiției, așa cum au fost mai sus sintetizate, baza susținerilor formând-o lipsa unei intenții a legiuitorului în a crea o egalitate absolută între magistrații reclamanți și cei ce activează în funcțiile de Procuror general, Prim-Adjunct al Procurorului General și Procurorului General, numai aceștia exercitând funcții de demnitate publică.
O altă interpretare, ar aduce, atingere, în opinia pârâtului, competențelor exclusive ale puterii legislative, prin adăugarea la lege.
Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, dar și netemeinicia acțiunii, arătând că reclamanții nu fac dovada exercitării, de către ei, a unor funcții de demnitate publică numite, așa cum o cer dispozițiile legii nr.154/1998, la art.28, lit.
La termenul din data de 30 iunie, în temeiul art.II al nr.OUG75/2008, cauza a fost scoasă de pe rolul Tribunalului și trimisă, spre competentă soluționare, în primă instanță, prezentei Curți de Apel.
În fața acesteia, prin completările la întâmpinările deja formulate, intitulate "Note de ședință", MINISTERUL PUBLIC și Ministerul Justiției au invocat, ca o nouă apărare, excepția de inadmisibilitate a acțiunii în înlăturarea efectelor eventualei discriminări, ca urmare a declarării, de către Curtea Constituțională, a neconstituționalității dispozițiilor art.2 alin.1 și 11, precum și a art.27 din nr.OG137/2000.
Prin sentința civilă nr.27/F-CM din 14 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTIs -a admis în parte acțiunea, în sensul că au fost obligați pârâții la plata, către reclamanți, a diferențelor de salariu rezultând din aplicarea ca bază a valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică, actualizate la data plății efective, cu rata inflației, respingând cererea de acordare a dobânzii legale, pentru perioada 1 ianuarie 2005 - 1.04.2008, așa cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, respectiv:
- pentru perioada 1 ianuarie 2005-31 ianuarie 2006, la valorile de referință sectorială calculate conform nr.OG9/2005;
- pentru perioada 1 februarie 2006-31 decembrie 2006, la valorile de referință sectorială calculate conform nr.OG3/2006;
- pentru perioada 1 ianuarie 2007-1 aprilie 2008, la valorile de referință sectorială calculate conform nr.OG10/2007, precum și în viitor, potrivit OG10/2008.
Prin aceeași sentință a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și aceasta din urmă în nume propriu, să asigure disponibilitățile bănești necesare plății.
Pentru a se pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Excepția întemeiată pe încălcarea competenței materiale a instanței este neîntemeiată), întrucât această instanță este competentă a verifica dacă aplicarea reglementărilor în domeniul salarizării personalului din autoritățile și instituțiile publice, în executarea raporturilor juridice de muncă este conformă regulilor și principiilor de drept consacrate în materie de norme interne și internaționale.
Nici excepția lipsei calității procesual - pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor - nu este întemeiată, față de atribuțiile acestui minister, enumerate de art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice. În baza acestor atribuții legate de execuția bugetară, Ministerul Economiei și Finanțelor - dispune măsuri pentru alocarea de la bugetul de stat a fondurilor necesare achitării drepturilor bănești cuvenite angajaților de către ministerul d e resort.
Legat de raporturile pe care Ministerul Justiției le-ar avea cu unii sau alții dintre reclamanți, s-a constatat că unii dintre ei sunt numiți în funcții administrative de către acest pârât, însă cererea este formulată de către fiecare dintre aceștia împotriva persoanei ce dispune plata drepturilor salariale și urmează a fi privită în raport de pârâtul cu care au raportul de natura celor invocate în cauză.
În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în discriminare, s-a reținut că art.4 și 16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanța între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispoz. art.6 alin.3 din Codul muncii și de OG nr.137/2000.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, m819,820 și 821 din 3.07.2008, dispozițiile art.1, art.2 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 au fost declarate neconstituționale, deci nu mai pot fi aplicate în speță, situație față de care dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pachetele și tratatele la care România este parte, iar dacă există neconcordanță, între acestea și legile interne se aplică reglementările internaționale.
Pentru aceste considerente prima instanță a apreciat că acțiunea este admisibilă.
Pe fondul cauzei s-a reținut că salarizarea magistraților a fost reglementată prin dispoz.art. 11din Legea nr.50/1996, potrivit cu care indemnizațiile pentru magistrați și salariile de bază pentru celelalte categorii de personal din organele autorității judecătorești se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcții de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă, iar valoarea corectată periodic în raport de evoluția prețurilor de consum în condițiile stabilite de prevederile legale.
Acest articol a fost abrogat prin OUG nr.177/2002, care a păstrat prin art. 2 această modalitate de salarizare numai pentru magistrați și aceasta doar până la apariția Legii nr.347/2003 de aprobare a OUG nr.77/2002.
Prin Legea nr.347/2003, art.2 din OUG nr.177/2002 a fost modificat, în sensul că indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială prevăzută în anexa 1 la prezenta ordonanță.
A reținut instanța de fond că ceea ce este relevant în soluționarea pricinii, o constituie scopul declarat al acestei indexări care este, potrivit art.1 alin.1 al OG nr.134/1989, al echilibrului veniturilor realizate de angajații bugetari în raport de evoluția prețurilor de consum.
valorii de referință sectorială în raport de evoluția prețurilor de consum, reprezintă o măsură de protecție socială împotriva unui fenomen economic care atinge pe toți beneficiarii veniturilor bugetare.
De aceea, măsura prin care puterea executivă a stabilit, ulterior anului 2004, valori distincte ale acestei măsuri de protecție a indexării valorii de referință sectorială în ceea ce privește categoria de titulari ai funcției publice a puterii jurisdicționale tinde a discrimina negativ pe reclamanți față de toți ceilalți cetățeni plătiți de la bugetul statului în aceleași condiții economice ale evoluției prețurilor.
Magistrații, indiferent de nivelul la care ei activează, desfășoară aceeași muncă, neexistând vreo justificare legitimă a stabili, în privința unora dintre aceștia, o valoare de bază sectorială distinctă, diferențierea făcându-se numai între instanțele cu competențe diferite, prin indicii diferiți.
Pe cale de consecință s-a admis acțiunea, așa după cum s-a arătat cu ocazia reproducerii dispozitivului hotărârii.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiției și Libertăților și Direcția Generală a Finanțelor Publice V, în numele Statului Român, reprezentat de către Ministerul Finanțelor Publice, care o critică pentru nelegalitate.
Pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție invocă motivele prevăzute de art. 304 pct.4 și 9 Cod pr.civilă, după cum urmează:
1.- Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 1.01.2005 - 25.05.2005. Acțiunea pentru această perioadă este prescrisă conform art.1 și art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, raportat la art.283 alin.1 lit.c Codul muncii.
2.- Față de faptul că reclamanții și-au întemeiat acțiunea și pe dispozițiile OUG nr. 137/2000, instanța urmează să facă aplicarea dispozițiilor art.31 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în legătură cu Decizia nr.821/3.07.2008 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și 11, precum și dispoz.art.27 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale.
3.- În mod nelegal, instanța de fond a dispus plata și în continuare a drepturilor salariale solicitate, potrivit OG nr.10/2008, adăugând la legea specială de salarizare a magistraților, deoarece numai puterea legislativă poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi și astfel acest capăt de cerere este inadmisibil.
4.- În mod nelegal instanța de fond a dispus obligarea Ministerului Public la plata drepturilor bănești reprezentând diferențe salariale calculate pe baza valorii de referință sectorială, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești, prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților.
De asemenea, acordarea acestor creșteri salariale anumitor categorii profesionale nu constituie o discriminare, față de dispozițiile art.2 alin.2 din OG nr.137/2000, deoarece nu reprezintă o deosebire, excludere, restricție sau preferință efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientale sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare sau categorie defavorizată.
Mai mult decât atât, prevederile criticate au un scop legitim - respectarea legilor de salarizare proprii fiecărei categorii de personal, iar metodele prin care se ajunge la realizarea acestui scop, respectiv acordarea unor astfel de drepturi bănești numai la anumite categorii de personal, sunt adecvate și necesare.
Acceptarea susținerilor reclamanților și instanței de fond ar însemna echivalarea sistemelor de salarizare dintre diferitele categorii de personal și ar da posibilitatea personalului contractual să solicite sporurile și indexările salariale acordate de legiuitor pentru magistrați.
Prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport cu natura deosebită a raporturilor reglementate, astfel că principiul egalității în fața legii nu înseamnă uniformitate.
5.- Nelegal s-a dispus plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
6.- Instanța nu a lutat în considerare, la pronunțarea sentinței, cererea de chemare în garanție formulată de Parchetul de pe lângă, prin care a solicitat, că în situația admiterii acțiunii Ministerul Economiei și Finanțelor să ia act de necesitatea aprobării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public, care să includă sumele ce reprezintă pretențiile reclamanților.
Ministerul Economiei și Finanțelor are rolul, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002 de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și proiectele de rectificare a acestor bugete.
În concluzie cererea de chemare în garanție are interes.
Pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților invocă, prin recursul declarat prevederile art.304 pct.9 Cod pr.civilă, după cum urmează:
1.- Acțiunea este prescrisă pe perioada 1.01.2005 - 26.05.2005, potrivit art. 1 și 3 din Decretul nr.167/1958 și dispoz.art.283 Codul muncii.
2.- Acțiunea este neîntemeiată, întrucât începând cu intrarea în vigoare a Legii nr.347/2003, care a modificat art.2 din OUG nr.177/2002, nu există temei legal pentru ca indemnizațiile personalului din cadrul autorității judecătorești să fie stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislative și executive, indemnizațiile acestora fiind stabilite expres și exclusiv prin OUG nr.177/2002, OG nr.23/2005 și OUG nr.27/2006.
Nu există nici stare de discriminare între judecători și persoanele care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite, în sensul OG nr.137/2000, prin modul de stabilire a indemnizațiilor acestora prin OUG nr.177/2002 și nr.27/20065, întrucât, indemnizațiile celor două categorii sunt stabilite în concret, prin acte normative diferite iar indemnizațiile persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite sunt fixe și nu sunt stabilite pe baza valorii de referință sectorială invocată în acțiune.
3.- Nu trebuiau acordate drepturile solicitate pe viitor, având în vedere faptul că este vorba despre un drept care nu s-a născut încă, astfel că reclamanții nu justifică un interes actual, drepturile cerute pe viitor nefiind creanțe, certe, lichide și exigibile.
Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii invocă tot motivul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod pr.civilă, arătând că hotărârea este nelegală, întrucât potrivit art.74 din legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, drepturile salariale ale acestora, nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazuri special prevăzute de lege, salarizarea acestora făcându-se prin lege specială.
Pentru perioada 1.01.2005 - 31 decembrie 2005 valoarea de referință sectorială pentru salariile magistraților s-a majorat progresiv, conform art.1 din OUG nr.23/2005, deci nu se poate susține că salariul acestora s-a diminuat.
Mai mult, prin OUG nr.27/2006 au fost abrogate dispoz.OUG nr.177/2002.
Discriminarea invocată de reclamanți nu poate fi reținută, potrivit art.2 alin.(3) din OG nr.137/2000.
În fine, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice V, în numele Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice susține, în dezvoltarea recursului că nu are calitate procesuală pasivă față de prevederile art.18,20 din Legea nr.500/2002, dispozițiile OUG nr.123/2003 și OG nr.23/2005, cât și Legea nr.50/1996.
Pentru toate aceste motive se solicită admiterea recursurilor așa cum au fost formulate.
Verificând actele de la dosar, în raport cu criticile formulate, Curtea constată că recursurile sunt fondate.
Primele trei recursuri vizează în esență, aceleași critici aduse sentinței, așa încât vor fi analizate împreună.
Motivul de recurs care se referă la prescripția dreptului material la acțiune pe perioada 1.01.2005 - 26 mai 2005 este întemeiat.
Astfel, potrivit art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate.
De asemenea, dreptul la acțiune cu privire la drepturi salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor, se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective era datorate, conform art.166 alin.1 din Codul muncii.
Pe de altă parte, potrivit art.1 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, termen care este de 3 ani în conformitate cu art.3 din același act normativ.
Față de aceste dispoziții legale, termenul de trei ani în care reclamanții puteau solicita realizarea drepturilor lor privitoare la plata diferențelor bănești, s-a împlinit anterior datei de 26.04.2005, față de data introducerii acțiunii, respectiv 26.05.2008.
Deși atât acest recurent, cât și recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, au invocat prin întâmpinările depuse la dosar această excepție, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra prescripției dreptului material la acțiune.
În consecință, pe perioada 1.01.2005 - 26 mai 2005, dreptul la acțiune este prescris cu privire la plata diferențelor salariale ce fac obiectul acesteia.
Întemeiat este și următorul motiv de recurs, care vizează fondul cauzei.
Așa după cum a reținut și instanța de fond, art. 11din Legea nr.50/1996, introdus prin OUG nr.83/2000 a fost abrogat prin OUG nr.177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților iar indemnizațiile acestora au fost stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă.
Dar, prin Legea nr.347 din 10 iulie 2003, prin care a fost aprobată OUG nr.177/2002, articolul 2 fost modificat, după cum urmează: "indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc în baza valorii de referință sectorială, prevăzută în anexa 1 la prezenta ordonanță de urgență".
În același timp, prin art.3 din OUG nr.27/2006 s-a prevăzut că judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzută de art.86 din Legea nr.303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa ce face parte din această ordonanță.
Deci, de la data apariției Legii nr.347/2003 pentru magistrați salarizarea s-a făcut pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexele legilor speciale de salarizare, fără a se mai avea în vedere valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislative și executive.
Față de aceste prevederi legale, este nelegală soluția instanței de fond, după intrarea în vigoare a Legii nr.347/2003, care a modificat art.2 din OUG nr.177/2002, nemaiexistând temei legal pentru ca indemnizațiile personalului din cadrul autorității judecătorești să fie stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislative și executive, indemnizațiile acestora fiind stabilite expres și exclusiv prin OUG nr.177/2002, OG nr.23/2005 și OUG nr.27/2006.
A proceda astfel, echivalează cu o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești de către instanță, din moment ce aceasta are obligația de a aplica normele legale în materie, ci nu de a introduce alte norme sau a le schimba cu alte prevederi nelegiferate.
În acest mod instanța de fond a soluționat cauza, admițând acțiunea, prin adăugarea la lege, ceea ce atrage nelegalitatea hotărârii.
Au susținut intimații - reclamanți, iar instanța reținut punctul lor de vedere, că acordarea unor valori de referință sectorială diferite în salarizarea puterilor statului contravine și spiritului OG nr.137/2000.
Din acest punct de vedere, Curtea constată că prin Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale, publicată în nr.537/16.07.2008, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul justiției și s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și 11, precum și art.27 din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale.
Curtea Constituțională a reținut că, deși actul normativ criticat în ansamblul său nu instituie privilegii sau discriminării între cetățeni și nu încalcă principiul constituțional al egalității în drepturi al cetățenilor, totuși, unele dispoziții ale acestei ordonanțe și anume prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia în cauzele în care au fost invocate excepții sau în cauze similare, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.
S-a reținut, totodată, că prevederile art.2 alin.3 din aceeași ordonanță caracterizează ca fiind discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane față de altele, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor dispoziții, ceea ce poate fi înțeles în sensul că se referă și la alte acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament sau ordonanțe Guvernului, iar dispoz.art.27 din acest act normativ instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței judecătorești restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, ceea ce poate fi interpretat de către instanță în sensul că aceasta are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept și să instituie o normă nediscriminatorie.
Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat consacrat în art.1 alin.4 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.429/2003, ca și prevederile art.61 alin.1, potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Cum potrivit art.31 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale republicată, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, nu se poate reține că această diferențiere a valorilor de referință sectorială contravine OG nr.137/2000.
De altfel, prima instanță, după ce a reținut că în dreptul intern principiul nediscriminării este reglementat și de OG nr.137/2000, prin art.1 alin.2, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din aceasta, a apreciat totuși, față de decizia Curții Constituționale sus arătată, că în speță își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art.23 din Declarația universală Drepturilor Omului, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Numai că, discriminarea presupune tratament inegal pentru persoane aflate în aceeași situație, ceea ce nu este cazul în speță.
Și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a apreciat în mod constant că a distinge nu înseamnă a discrimina și că diferența de tratament devine discriminare numai dacă intervine în cazuri analoage sau comparabile, în speță nefiind un astfel de caz.
Practic prima instanță a stabilit intimaților - reclamanți o valoare de referință sectorială egală cu cea Procurorului General, a Prim ui procurorului General și ui Înaltei Curți de Casație și Justiție, a vicepreședintelui, a președintelui de secție și a judecătorilor din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce nu este posibil întrucât potrivit Legii nr.154/1998, anexa 2 numai cei sus menționați fac parte din persoanele care ocupă funcții de demnitate publică.
Ar fi existat discriminare numai dacă pentru o parte din procurori și judecători, salariați ai aceleiași instituții, ar fi fost stabilită o valoare de referință, iar pentru o altă parte o altă valoare de referință sectorială.
Or, în prezenta cauză, valoarea de referință sectorială este diferită între judecătorii și procurorii instanțelor și cei care potrivit Legii nr.154/1998 fac parte din categoria celor ce ocupă funcții de demnitate publică, deci nu sunt situații similare, care să justifice o eventuală discriminare.
Analizarea acestor motive de recurs conduc la modificarea sentinței, așa încât nu se impune a fi luate în discuție și celelalte critici.
Pentru cele ce preced, în baza art.291 Codul muncii și art.312 alin.1 și 3 Cod pr.civilă, se vor admite recursurile, pe cale de consecință și recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, și se va modifica sentința în sensul că se va respinge acțiunea ca fiind prescrisă pentru perioada 1.01.2005 - 26 mai 2005 și ca nefondată în rest.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI SI LIBERTĂȚILOR, CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTEA D E CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, DIRECȚIA GENERALĂ A FINANTELOR PUBLICE V, în numele STATULUI ROMÂN REPREZENTAT DE MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, împotriva sentinței nr.27/F-CM din 14 ianuarie 2009, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI în dosarul nr-.
Modifică sentința, în sensul că respinge acțiunea formulată de intimații - reclamanți.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Grefier,
Red.
TC/4 ex.
10.06.2009
Jud fond.
Președinte:Daniel RaduJudecători:Daniel Radu, Jeana Dumitrache, Florina Andrei
