Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 1232/2009. Curtea de Apel Oradea

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL ORADEA

- Secția civilă mixtă -

completul II recurs

Dosar nr-

DECIZIA CIVILĂ NR.1232/2009-

Ședința publică din data de 7 octombrie 2009

PREȘEDINTE: Doina Măduța

- -

- JUDECĂTOR 2: Dana Cigan

- -

- JUDECĂTOR 3: Felicia Toader

- -

- judecător

- -

- grefier

Pe rol fiind soluționarea recursurilor civile declarate de recurenții pârâți DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBICE B, cu sediul în O,-/B, județul B,în reprezentareaMINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE B, cu sediul în B, sector 5,- și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B, sector 5,-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, -, G, - toți cu domiciliul procedural ales în O, Parcul, nr.10, județul B și intimații pârâți CURTEA DE APEL ORADEA, cu sediul în O, Parcul, nr.10, județul B și TRIBUNALUL BIHOR, sediul în O, Parcul, nr.10, județul B, împotriva sentinței civile nr. 117/LM din 4 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr-, având ca obiect: drepturi bănești.

La apelul nominal făcut în ședința publică de azi nu se prezintă nimeni, părțile fiind lipsă.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, învederându-se instanței faptul că prezentele recursuri sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru și al timbrului judiciar, având în vedere natura cauzei dedusă judecății, după care:

Având în vedere faptul că părțile au solicitat judecarea prezentului litigiu și în lipsa lor, în conformitate cu prevederile art. 242 pct. 2 Cod procedură civilă, instanța constată cauza în stare de judecată și trece la soluționarea recursurilor de față.

CURTEA DE APEL

DELIBERÂND;

Asupra recursurilor civile de față, instanța constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 117/LM din 4 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr-, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de MINISTERULUI ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.

S-a admis acțiunea formulată de reclamanții, -, G, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL ORADEA, TRIBUNALUL BIHOR, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și în consecință:

Pârâții au fost obligați la plata creșterilor salariale prevăzute de nr.OG 10/- la art. 1 alin.1, astfel cu 5 % începând cu data de 1 ianuarie 2007, față de nivelul din luna decembrie 2006; cu 2 % începând cu data de 1 aprilie 2007, față de nivelul din luna martie 2007; cu 11 % începând cu data de 1 octombrie 2007, față de nivelul din luna septembrie 2007, în favoarea reclamanților, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data plății efective.

Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța în acest mod, instanța de fond a reținut următoarele aspecte:

Tribunalul constatat că este competent material să soluționeze cauza, deoarece conform art.27 alin.1 din G nr.137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară:, în "Dreptul" nr.1/2001, p. 23-30). Într-adevăr, art.27 alin.1 din G nr.137/2000 nu utilizează sintagma determinată "potrivit dreptului comun civil", ci sintagma generică "potrivit dreptului comun", care se determină, de la caz la caz, în funcție de natura raportului juridic dedus judecății, raport în cadrul căruia s-a ivit discriminarea.

În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art.5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.

Potrivit Legii nr.500/2002, a G nr.208/2005 și a G nr.386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.

Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare, care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.

În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea majorărilor salariale anuale, instanța a cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

În speță, s-a reținut că este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare).

Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul muncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003).

Deci, reclamanții se află în aceeași situație, sub acest aspect, ca și restul personalului din sistemul bugetar.

Însă, printr-o o serie de acte normative (de exemplu: G nr.10/2007; G nr.11/2007; G nr.16/2007; G nr.27/2007; Legea nr.232/2007; G nr.8/2007; G nr.20/2007; G nr.23/2007), personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau indemnizațiilor.

Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio-profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art.1 din G nr.10/2007); judecătorii Curții Constituționale (art.1 din G Nr.10/2007); personalul asimilat demnitarilor publici (art.3 alin.3 din G nr.10/2007); personalul din unitățile de cult religios (art.19 din G nr.10/2007); personalul Curții de Conturi (art.2 din G nr.27/20007); personalul contractual din unitățile bugetare (art.1 din G nr.10/2007); personalul auxiliar din justiție (art.31 din G nr.8/2007); personalul didactic și didactic auxiliar (art.1 din G nr.11/2007), personalul din aparatul Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare și a institutelor culturale din străinătate (art.1 din G nr.16/2007); funcționarii publici (articolul unic, pct.5 din Legea nr.232/2007); personalul din unitățile sanitare publice (art.1 pct.3 din G nr.23/2007); funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare (art.1 din G nr.20/2007).

de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art.29 - 32 din Legea nr.24/2000 și potrivit art.6 din Legea nr.52/2003) au ca și numitor comun, în esență, fundamentul necesității acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006, precum și tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creșterii inflației.

S-a mai subliniat în mod deosebit că, în niciun caz, temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecție socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamanților, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă și demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curții Constituționale, membrilor Curții de Conturi și altor categorii cu venituri salariale mai ridicate decât cele ale reclamanților.

Cu toate acestea, reclamanților (personal salarizat prin G nr.27/2006) nu le-a fost acordat, în mod discriminatoriu, adaosul salarial constând în majorările salariale anuale pe anul 2007, omisiune care s-a repercutat mai pregnant asupra acestora, deoarece spre deosebire de majoritatea restului personalului bugetar, reclamanții nu pot obține (datorită incompatibilităților, interdicțiilor și incapacităților legale) alte venituri decât cele salariale, care însă, le-au fost erodate de creșterea indicelui prețurilor de consum, la fel ca și în cazul celorlalte salarii bugetare.

Nu corespunde adevărului faptul că, prin Legea nr.45/2007, indemnizațiile reclamanților ar fi fost majorate la fel ca și în cazul celorlalți bugetari, deoarece această lege nu indexează indemnizațiile de încadrare ale reclamanților. Dimpotrivă, această lege nu face decât să reinstituie sporul de vechime în favoarea reclamanților, tocmai datorită constatării de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a unei alte discriminări a categoriei socio-profesionale a reclamanților. Ori, este inadmisibilă operarea unei noi discriminări (constând în neacordarea majorărilor anuale destinate contracarării erodării salariilor datorită creșterii prețurilor de consum și a inflației) sub pretextul înlăturării unei discriminări preexistente (cea a neacordării sporului de vechime).

În concluzie, cu alte cuvinte, unul și același element (constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.

Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.

Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație (a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indexările salariale anuale. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același: creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.

Deci, tribunalul a subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului al indexării anuale, și anume existența obligației de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse de devalorizare, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în aceste condiții și a plății în moneda națională (sub aspect faptic), iar, în niciun caz, nu criteriul categoriei socio - profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (cea judiciară a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială echitabilă nerestrânsă de devalorizare) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării indexărilor anuale în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătură cu fundamentarea indexărilor anuale pentru acoperirea efectelor inflației.

Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, acoperirea efectelor negative ale creșterii prețurilor de consum și ale inflației, etc.).

În concluzie, prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările anuale, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al., "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).

Deci, s-a apreciat că reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-au fost refuzate indexările salariale pe anul 2007 nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor și a acestui adaos (condiția existenței creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației, concomitent cu indexarea indemnizațiilor și salariilor restului personalului bugetar), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).

Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.

La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta ideea că această creștere a prețurilor de consum și inflația nu ar afecta toate salariile și puterea acestora de cumpărare.

Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.

Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea indexărilor anuale nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește majorările anuale pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că li se plătește salariul în aceeași monedă națională ca și reclamanților și trebuie tratați în mod egal în materie de salarizare.

Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea indexărilor anuale: pentru contractarea efectelor creșterii prețurilor de consum și a inflației.

Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față de aceleași prestații în muncă, remunerată pentru unii într-o monedă nedevalorizată și remunerată pentru alții în monedă devalorizată.

De asemenea, conform principiilor cuprinse în art.154 din Codul muncii, este inadmisibilă crearea a două sisteme de salarizare: una în monedă devalorizată, alta în monedă cu valoare ajustată în raport cu inflația.

Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, iar plata salariilor bugetare se face în aceeași monedă.

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri sau adaosuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, procentele de majorări prevăzute de art.1 din nr.OG10/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.

Nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares" (, "Justiția constituțională", Ed., 1995, p. 278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.

Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.

În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.

În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 cod civil (, "Teoria generală a obligațiilor", 1998, p. 385 - 392).

În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale G nr.177/2002 și G nr.27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.

Răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor este solidară cu cea a celorlalți pârâți mai sus menționați, deoarece în temeiul art.47 din Legea nr.507/2003, art.42 din Legea nr.511/2004, art.26 din Legea nr.379/2005, art.21 din Legea nr.486/2006 raportat la art.3 din HG nr.208/2005 și art.3 din G nr.386/2007, respectiv a Hotărârii din 24 martie 2005 Curții Europene a Drepturilor Omului (publicată în Monitorul Oficial nr.1048/2005), acest pârât are și obligația suplimentară de a acoperi suma solicitată de reclamanți, având poziția unui garant legal.

Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța a găsit-o admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea-credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor și adaosurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.

Potrivit art.1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.

Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor tribunalul a găsit-o întemeiată, procedând la admiterea sa.

Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 și ale art.3 din G nr.386/2007.

Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lit.e, pct.i din G nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, tribunalul a apreciat ca întemeiată cererea reclamanților, admițând acțiunea, în speță fiind incidente și dispozițiile 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art.269, art.165 și art.292 din Codul muncii.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice B în reprezentarea Ministerului Economiei și Finanțelor și recurenta Ministerul Justiției, recursurile fiind formulate în termenul legal și scutite de taxă de timbru.

Prin recursul formulat recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice B în reprezentarea Ministerului Economiei și Finanțelor a solicitat modificarea sentinței pronunțate de instanța de fond în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și respingerii cererii de chemare în garanție ca inadmisibilă.

În susținerea recursului invocă lipsa calității procesuale a Ministerului Economiei și Finanțelor, raportat la dispozițiile art. 28 lit. d și e din Legea nr. 500/2002.

Astfel, întrucât raporturile juridice de muncă s-au stabilit între reclamanți și Ministerul Justiției fără participarea Ministerului Economiei și Finanțelor, această din urmă instituție nu poate fi obligată la plata unor sporuri aparținând angajaților altor instituții.

Menționează că între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției nu exisă nici o obligație de garanție în baza legii, a contractului, ori a vreunei obligații de restituire, iar simplul fapt că ordonatorul principal de credite -Ministerul Justiției- în mod pretins nejustificat nu a acordat drepturile bănești cuvenite reclamanților nu îi conferă nici o garanție legală din partea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru eventualele sume ce ar trebui să le plătească reclamanților într-un litigiu izvorât dintr-un raport de muncă.

În consecință arată că nu sunt incidente dispozițiile art. 60-63 Cod procedură civilă, cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Justiției fiind inadmisibilă.

Recurentul Ministerul Justiției, prin recursul formulat a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în fond respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În susținerea recursului arată recurenta că drepturile solicitate de intimații reclamanți nu sunt prevăzute de legislația în vigoare astfel că obligarea Ministerului Justiției la plata despăgubirilor reprezentând pierderea de salariu ca urmare a neindexării salariilor reclamanților pe anul 2007 constituie o adăugare la lege, o încălcare atribuțiilor conferite puterii judecătorești.

Un alt motiv de recurs invocat de recurentă este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, arătând în acest sens că prezenta situație nu se regăsește printre cele enumerate în noțiunea de discriminare astfel cum a fost definită prin Ordonanța nr. 137/2000.

De altfel, reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane, ori nereglementarea anumitor drepturi excede cadrului legal stabilit prin OG nr. 137/2000 și nici un criteriu dintre cele prevăzute de art. 2 al. 1 din OG nr. 137/2000 nu se referă la alte drepturi și libertăți decât cele recunoscute de lege.

Menționează că dreptul la indexare nu se regăsește printre măsurile de protecție socială garantate de Constituția României și nici nu este prevăzut în legislația aplicabilă în domeniul salarizării judecătorilor și procurorilor astfel că în mod greșit a reținut prima instanță că acest drept este inclus în dreptul la salariu ocrotit prin art. 41 din Constituția României și de art. 154 din Codul Muncii.

Invocă în acest sens dispozițiile Legi nr. 95/2007 de aprobare a OUG nr. nr.27/2006, potrivit cărora legiuitorul a înțeles să nu mai acorde indexarea pentru anul 2007 și nici nu a instituit obligativitatea majorării periodice a valorii de referință sectorială care stă la baza calculării indemnizației de încadrare cuvenite judecătorilor și procurorilor.

Mai arată că din motivarea instanței de fond nu rezultă care sunt considerentele pentru care intimații reclamanți sunt îndreptățiți să beneficieze de dispozițiile OG nr. 10/2007 și nu de dispozițiile altui act normativ care acordă indexări salariale, invocând în acest sens dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata a solicitat respingerea recursurilor formulate în cauză, învederând instanței că începând cu data de 26 ianuarie 2009 fost eliberată din funcția de judecător prin pensionare, urmând astfel ca drepturile salariale ce formează obiectul cauzei să fie incluse începând cu această dată în baza de calcul a pensiei.

Legal citați intimații nu și-au precizat poziția în cauză.

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs cât și din oficiu, instanța o apreciază ca legală și temeinică, urmând a respinge ambele recursuri ca nefondate având în vedere următoarele considerente:

În speță reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție -unități bugetare finanțate de la bugetul de stat, raporturile de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul Muncii.

În cauză nu pot fi reținute criticile formulate de recurenta Ministerul Justiției și Libertăților în sensul că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești analizând pretențiile reclamanților prin prisma discriminării față de alte categorii de personal, în condițiile în care conform art. 27 al. 1 din OG nr. 137/2000, instanța are competența analizării cererilor pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin discriminare potrivit dreptului comun. Cât privește Deciziile Curții Constituționale nr. 818/3 iulie 2008, 819/3 iulie 2008, 820/3 iulie 2008 și 821/3 iulie 2008, se reține că dispozițiile art. 27 al. 1 din OUG nr. 137/2000, au fost declarate neconstituționale însă doar în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte normative, fără însă a se limita accesul în justiție pentru acordarea despăgubirilor în cazul sesizării unei discriminări.

În acest sens art. 5 din Codul Munciia stabilit că, în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatori, fiind interzisă atât discriminarea directă cât și indirectă, iar în art. 155 s-a stabilit că salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile și alte adaosuri, art. 154 al. 3 prevăzând că la stabilirea și acordarea salariului este interzisă orice discriminare.

De asemenea, Convenția Europeană a Drepturilor Omului în protocolul nr. 12 privind drepturile omului, libertăților fundamentale, în paragraful Ias tabilit că exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute de lege trebuie să fie garantat fără nici o discriminare pe nici un temei, nimeni nu poate fi discriminat de nici o autoritate pe nici un criteriu, iar în jurisprudența în cauza Von e Cand - 14/1983 s-a statuat că ordinea juridică comunitară permite tuturor persoanelor ce se consideră nedreptățite de o discriminare, rezultată din acte normative, să o invoce efectiv în litigiile de pe rolul tribunalelor naționale.

Ori, conform art. 20 din Constituția României în condițiile în care există contradicție între norma internă și cea internațională are prioritate dreptul internațional.

Astfel cum reține în mod temeinic și legal instanța de fond, în condițiile în care faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile solicitate de reclamanții intimați trebuie analizate potrivit dreptului comun al muncii, corect fiind reținute și dispozițiile imperative ale art. 1 al. 2 și art. 295 al. 1 din Codul Muncii respectiv art. 5 din Codul Muncii, dispoziții care interzic discriminările în raporturile de muncă.

În speță, raportat la actele normative reținute de instanța de fond, acte prin care s-au stabilit majorări salariale anuale pe anul 2007 în favoarea personalului din sistemul bugetar, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau indemnizațiilor, și întrucât aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio-profesionale, iar singurul criteriu al acordării indexărilor pe anul 2007 constat în creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006, corect s-a reținut că reclamanții nu pot fi tratați în mod discriminatoriu față de restul personalului prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.

Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanții sunt într-o situație identică cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație.

În consecință se apreciază că în mod corect a reținut instanța de fond că reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 al. 1, art. 6 din OUG nr. 137/2000, întrucât le-au fost refuzate indexările salariale pe anul 2007 nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor și a acestui adaos ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii, existența discriminării directe rezultând și din dispozițiile cuprinse în reglementările internaționale art. 7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale ratificat prin Decretul nr. 212/1974, art. 14 din CEDO, protocolul nr. 12 la această convenție cât și din Constituția României. Astfel, susținerile recurentei Ministerul Justiției și Libertăților în sensul că nu există nici o discriminare, nefiind incidente dispozițiile OUG nr. 137/2000 care reglementează situațiile de discriminare sunt nefondate și neîntemeiate.

Susținerile recurentei în sensul că "dreptul la indexare" nu este garantat de Constituția României vor fi înlăturate, în condițiile în care, potrivit art. 20, art. 10 al. 1, art. 53 și art. 41, constituția garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii.

Susținerile recurentei Ministerul Justiției și Libertăților în sensul că instanța de fond nu a argumentat motivul pentru care au fost avute în vedere dispozițiile OG nr. 10/2007 pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor sunt nefondate, instanța de fond argumentând în mod temeinic reținerea acestor dispoziții tocmai pentru a se realiza o justă despăgubire a reclamanților urmare a prejudiciului suportat prin discriminare, dispozițiile OG nr. 10/2007 reglementând categorii socio-profesionale similare.

Ceea ce a acordat instanța de fond nu constituie o adăugare la lege sau crearea de noi norme pe cale judiciară ci despăgubiri cuvenite reclamanților ca o consecință a prevederilor art. 296 Codul Muncii care garantează dreptul la despăgubiri inclusiv pentru discriminările în muncă.

Având în vedere considerentele mai sus expuse în temeiul art. 312 Cod procedură civilă instanța urmează a respinge ca nefondat recursul formulat de Ministerul Justiției și Libertăților.

În ceea ce privește recursul Ministerului Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B, instanța reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 117/LM/2008, atacată cu recurs, Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat la plata creșterilor salariale prevăzute de OG nr. 10/2007, art. 1 al. 1 în solidar cu ceilalți pârâți chemați în judecată, instanța de fond argumentând în fapt și în drept temeiul solidarității obligației plăților. În consecință susținerile recurentei privind inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție vor fi înlăturate întrucât exced cadrului procesual.

Criticile formulate de recurentă privind excepția lipsei calității sale procesuale pasive sunt apreciate ca nefondate, în condițiile în care, potrivi dispozițiilor Legii nr. 500/2002 recurentei îi revin obligațiile în ce privește stabilirea bugetului anual și a bugetelor instituțiilor statului pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali.

În consecință, în baza dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă instanța va respinge ca nefondat și recursul formulat de recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Referitor la aspectele învederate prin întâmpinare de intimata instanța reține că aceasta a fost eliberată din funcția de judecător prin pensionare începând cu data de 26 ianuarie 2009, astfel că drepturile ce i-au fost recunoscute prin prezenta hotărâre urmează a fi avute în vedere cu ocazia recalculării drepturilor la pensie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile civile declarate de recurenții pârâți DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBICE B, cu sediul în O,-/B, județul B,în reprezentareaMINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE B, cu sediul în B, sector 5,- și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B, sector 5,-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, -, G, - toți cu domiciliul procedural ales în O, Parcul, nr.10, județul B și intimații pârâți CURTEA DE APEL ORADEA, cu sediul în O, Parcul, nr.10, județul B și TRIBUNALUL BIHOR, sediul în O, Parcul, nr.10, județul B, împotriva sentinței civile nr. 117/LM din 4 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o menține în întregime.

Fără cheltuieli de judecată.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședința publică din 7 octombrie 2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR GREFIER

- - - - - - - -

judecător aflat în delegație

semnează președintele instanței

G

- judecători fond -

- redactat decizie judecător -06.11.2009

- dactilografiat grefier -06.11.2009 -23 ex.

comunicat 06.11.2009-21 ex.

- DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBICE B, cu sediul în O,-/B, județul

-în reprezentareaMINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE B, cu sediul în B, sector 5,-

- MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B, sector 5,-

-

-

-

- -

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

- - toți cu domiciliul procedural ales în O, Parcul, nr.10, județul

- CURTEA DE APEL ORADEA, cu sediul în O, Parcul, nr.10, județul B

- TRIBUNALUL BIHOR, sediul în O, Parcul, nr.10, județul

Președinte:Doina Măduța
Judecători:Doina Măduța, Dana Cigan, Felicia Toader

Vezi şi alte speţe de drept civil:

    Comentarii despre Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 1232/2009. Curtea de Apel Oradea