Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 1350/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR.1350/
Ședința publică din 11 iunie 2009
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de reclamantele, și, cu domiciliul procesual ales în Tg.M,- și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Tg. M, str. -. -, nr. 1-3, împotriva sentinței civile nr.520 din 30 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile au fost declarate și motivate în termen, fiind scutite de taxă judiciară de timbru, iar reclamantele recurente au depus concluzii scrise.
Văzând lipsa părților și împrejurarea că acestea au solicitat judecarea cauzei în lipsa lor conform art.242 Cod procedură civilă, în baza actelor și lucrărilor dosarului instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.520 din 30 martie 2008, Tribunalul Mureșa respins excepția lipsei calității procesuale pasive Ministerului Finanțelor Publice.
A admis în parte acțiunea civilă, având ca obiect un conflict de drepturi, formulată de reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Mureș, Curtea de Apel Tg-M, Ministerul - și Libertăților, Ministerul Finanțelor Publice.
A obligat pârâții în solidar la plata în favoarea fiecărui reclamant a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada 01.10.2006-28.02.2009.
A stabilit ca sumele cuvenite reclamanților să fie actualizate în funcție de rata inflației, calculată de la data scadenței lunare a fiecărui spor neacordat și până la data executării efective a hotărârii.
A obligat pârâtul Tribunalul Mureș să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanților mențiunile corespunzătoare acordării drepturilor de natură salarială mai sus menționate.
A obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății în favoarea reclamanților a drepturilor de natură salarială menționate.
A respins restul pretențiilor reclamanților, ca rămase fără obiect.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
Instanța este competentă material să soluționeze cauza, în acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art.295 alin.2 Codul muncii, care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Potrivit Legii nr.500/2002, G nr.34/2009, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Având în vedere că pretențiile reclamanților constau în plata de diferențe de drepturi de natură salarială restante (în sensul art. 165, art. 161 alin. 4, art. 164 alin.1, art. 166 raportat la art. 1 și la art. 295 din Codul muncii ) garantate de prevederi legale neabrogate, iar nu în plata unor despăgubiri cauzate prin fapte de discriminare, în prezenta cauză dedusă judecății nu sunt incidente prevederile speciale și derogatorii ale art. 27 din nr.OG 137/2000 (și nici celelalte prevederi ale acestei ordonanțe), reclamanta, de altfel, neîntemeindu-și acțiunea pe acest din urmă act normativ.
Pe fondul cauzei, instanța a apreciat ca întemeiată în parte acțiunea dedusă judecății, mai ales prin prisma Deciziei nr.XXI/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Instanța reține că, potrivit art.47 din Legea nr.50/1996, personalul judiciar, beneficia de sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. Într-adevăr, activitatea judiciară, desfășurată de reclamanți, este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei reclamanților, a familiilor acestora și a bunurilor lor, precum și de o suprasolicitare neuropsihică evidentă, inclusiv datorită volumului foarte mare de activitate și a specificului activității (reprezentat de caracterul litigios al acesteia, care este marcat de situațiile puternic conflictuale dintre interesele evident divergente ale justițiabililor, instrumentate prin proceduri bazate pe contradictorialitate, toate acestea generând încordare psihică și condiții de stres). Activitatea judiciară vizează tranșarea unor conflicte judiciare cu implicații deosebite, cum ar fi conflictele sociale extinse și foarte tensionate inerente conflictelor de muncă (concedieri colective, greve etc.), cauzele penale cu fapte de periculozitate mărită și consecințe deosebite, litigiile patrimoniale cu valori ridicate și multe altele. Aceste împrejurări atrag un cortegiu de nemulțumiri, adversități, șicane și presiuni la adresa celor care desfășoară activități judiciare, a căror condiții de muncă (prin prisma dreptului la securitate și sănătate în muncă) sunt caracterizate pregnant de prezența riscurilor profesionale și a suprasolicitării neuropsihice permanente.
S-a mai reținut că este de notorietate faptul că nu au intervenit schimbări, sub acest aspect, în condițiile de muncă ale reclamanților, nici după adoptarea nr.OG83/2000 și până în prezent, aceștia rămânând expuși acelorași riscuri profesionale și suprasolicitării neuropsihice. Dimpotrivă, aceste condiții s-au acutizat, pe fondul creșterii volumului de activitate și al complexității reglementărilor și al relațiilor sociale supuse controlului judiciar.
Din aceste considerente, eliminarea, prin prevederile art.1 pct.42 din nr.OG83/2000, a sporului salarial pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, nu produce efecte, fiind contrară, în primul rând, dispozițiilor art.41 alin.2 și art.16 alin.1 raportat la art.15 alin.1 și art.53 din Constituție, coroborat cu prevederile art.11 și art.20 din Constituție raportate la cele ale Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Aceasta, deoarece sunt încălcate drepturile constituționale ale reclamanților privind securitatea și sănătatea în muncă, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare, deoarece acest spor salarial a fost menținut pentru toate celelalte categorii profesionale expuse riscurilor profesionale și suprasolicitării psihice (de exemplu, prin art.8 lit.b din nr.HG281/1993, art. 50 alin. 13 din Legea nr. 128/1997, art. 13 alin. 1 lit. b și lit. c din nr.OUG 115/2004, art. 51 alin. 5 din Legea nr. 334/2002, art. 14 alin. 1 lit. b din Legea nr. 435/2006, art.21 alin.1 și art.23 din nr.OG38/2003, art.21 alin.1 și art.23 din nr.OG64/2006 etc.). Ori, este de neconceput ca, de pildă, activități, precum cele premergătoare sau ulterioare desfășurării proceselor (activități accesorii activității judiciare principale), desfășurate de funcționarii publici cu statut special din cadrul poliției și penitenciarelor, să fie remunerate cu sporul de risc și suprasolicitare psihică, iar activitatea juridică principală, cea mai expusă riscurilor și suprasolicitării, să fie exclusă de la beneficiul acestei remunerări.
S-a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare, care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acesteia fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod. Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanta, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul muncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003). De asemenea, persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanta, beneficiază de drepturile privind securitatea și sănătatea în muncă, precum și de dreptul la tratament egal în materie de salarizare
Astfel, reclamanții se află în aceeași situație, sub acest aspect, ca și restul personalului din sistemul bugetar. Însă, printr-o serie de acte normative (de exemplu: art.8 lit.b din nr.HG281/1993, art. 50 alin. 13 din Legea nr. 128/1997, art. 13 alin. 1 lit. b și lit. c din nr.OUG 115/2004, art. 51 alin. 5 din Legea nr. 334/2002, art. 14 alin. 1 lit. b din Legea nr. 435/2006, art.21 alin.1 și art.23 din nr.OG38/2003, art.21 alin.1 și art.23 din nr.OG64/2006 etc), personalul din sistemul bugetar, care lucrează în condiții de risc și suprasolicitare psihică, beneficiază de sporul salarial corespunzător. Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de a desfășura activitatea în condiții de risc și suprasolicitare psihică, în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare care lucrează în aceste condiții, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de corespunzător, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element (constând în desfășurarea activității în condiții de risc și suprasolicitare psihică), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socioprofesională. Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă. Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație (a desfășurării unei activități în muncă în condiții de risc și suprasolicitare neuropsihică), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. Din moment ce reclamanta este într-o situație comparabilă cu restul personalului din unitățile bugetare sub acest aspect, rezultă că reclamanta nu poate fi tratată diferit. Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii ei, deoarece criteriul acordării sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică este unul și același: prestarea muncii în aceste condiții.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului salarial, și anume existența obligației de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în condiții de risc și suprasolicitare neuropsihică (sub aspect faptic), iar, în niciun caz, nu criteriul categoriei socioprofesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (cea judiciară) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială echitabilă pentru risc și suprasolicitare neuropsihică) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării acestui spor. Deci, elementul categoriei socio-profesionale al reclamanților este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătură cu fundamentarea acordării sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, acoperirea efectelor negative ale creșterii prețurilor de consum și ale inflației, prestarea muncii în condiții de risc și suprasolicitare neuropsihică etc.).
Ca atare, prevederile art.1 pct.42 din nr.OG83/2000 nu au produs efecte, fiind contrare și dispozițiilor art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție; art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.39 alin.1 lit.a și lit.f, art.40 alin.2 lit.c, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (lege organică, potrivit art.73 alin.3 lit.p din Constituție, lege care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări abuzive).
În al doilea rând, prevederile art.1 pct.42 din nr.OG83/2000 nu au produs efecte, deoarece sunt contrare și dispozițiilor art.73 alin.3 lit.l, art.1 alin.3 și alin.5, art.115 alin.1 și alin.2 din Constituție, art.4 alin.1 și alin.2 și art.56 alin.2 din Legea nr.24/2000. Astfel, salarizarea și drepturile personalului din organele autorității judecătorești sunt parte integrantă a domeniului rezervat legii organice (conform art.73 alin.3 lit.l din Constituție), deoarece vizează elemente ale organizării și funcționării instanțelor judecătorești și a unităților de parchet, fapt confirmat și de dispozițiile art.1, art.98, art.149-150 din Legea nr.92/1992, art.1, art.73-74 din Legea nr.303/2004, art.133-134 și art.135 din Legea nr.304/2004.
Însă, în domeniile rezervate legii organice, este inadmisibilă emiterea unor ordonanțe de Guvern, deci prevederile art.1 pct.42 din nr.OG83/2000 nu puteau produce efecte extinctive cu privire la drepturile reclamanților.
Este adevărat că G nr.83/2000 a fost aprobată prin Legea nr.334/2001, care însă reprezintă o lege ordinară, deci nici acest din urmă act normativ nu este să producă efecte juridice extinctive asupra dreptului la sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, contrar dispozițiilor art.73 alin.3 lit.l raportat la art.1 alin.3 și alin.5 din Constituție.
În al treilea rând, prevederile art.1 pct.42 din nr.OG83/2000 nu au produs efecte, deoarece sunt contrare și dispozițiilor art.1 alin.5, art.115 alin.2 din Constituție raportate la cele ale art.56-59 și art.62-63 din Legea nr.24/2000. Aceasta, deoarece prin art.1 lit.Q pct.1 din Legea nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat să aducă numai modificări și completări la Legea nr.50/1996, iar nu să opereze abrogări în textul acestei legi. Ori de câte ori Guvernul este abilitat să opereze abrogări în cuprinsul unor acte normative, această abilitare este expresă (exemplul cel mai elocvent fiind chiar dispozițiile pct. 3 ale aceluiași art.1 lit. Q din Legea nr. 125/2000). Însă, potrivit art.56 din Legea nr. 24/2000, modificarea, completarea și derogarea sunt evenimente legislative distincte și inconfundabile (definite distinct și de art.57-59 și art.62-63 din Legea nr.24/2000), iar evenimentul legislativ al abrogării poate fi dispus doar prin acte normative de același nivel sau de nivel superior, având ca obiect evenimentul respectiv. Ori, art.1 lit.Q pct.1 din Legea nr.125/2000 nu permitea adoptarea normei de abrogare cuprinse în art.1 pct.42 din nr.OG83/2000, iar acest din urmă act normativ nu era de același nivel ca și Legea nr.50/1996 (nici Legea nr.334/2001, de aprobare a acestei ordonanțe, nu se ridică la nivelul legii organice).
Pe de altă parte, dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 nu au fost abrogate nici prin prevederile art.50 alin.2 din nr.OUG177/2002, deoarece aceste din urmă prevederi dispun numai abrogarea art.1 indice 1, respectiv numai exclusiv a dispozițiilor referitoare doar la "salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului asimilat", din Legea nr.50/1996, precum și abrogarea oricăror alte dispoziții contrare. Însă, art.47 din Legea nr.50/1996 nu este cuprins în capitolul I secțiunea 1 legii, având ca obiect "salarizarea și ale drepturi ale magistraților", ci la un alt capitol (capitolul V "Dispoziții comune"), deci nu face obiect al abrogării. De asemenea, art.47 din Legea nr.50/1996 nu este contrar dispozițiilor nr.OUG177/2002, deoarece această ordonanță permite, prin art.34, beneficiul unor alte drepturi complementare, cum este și dreptul la sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, deci nici sub acest aspect nu a intervenit abrogarea.
Dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 nu au fost abrogate nici prin prevederile art.41 lit.f din nr.OUG27/2006, deoarece și acest act normativ, prin art.32, permite beneficiul dreptului complementar la sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 nu au fost abrogate nici prin art.30 lit.a din nr.OG8/2007, întrucât o asemenea abrogare nu poate produce efecte, contrar prevederilor art.73 alin.3 lit.l, art.1 alin.3 și alin.5, art.115 alin.1 și alin.2 din Constituție, art.4 alin.1 și alin.2, art.36 alin.2 din Legea nr.24/2000, deoarece, în domeniile rezervate legii organice, este inadmisibilă emiterea unor ordonanțe de Guvern.
În concluzie, s-a subliniat faptul că același raționament judiciar, ca și cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forța obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, prin Deciziei nr.XXI/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Acordarea drepturilor bănești solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 165, art. 161 alin. 4, art. 164 alin.1, art. 166, art. 269 alin. 1 raportat la art. 1 și la art. 295 din Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Referitor la petitul privind efectuarea înscrierilor în carnetul de muncă, instanța a reținut că, în conformitate cu art.1 alin.2 din Decretul nr.92/1976, în carnetele de muncă se înscriu și orice alte situații susceptibile de a fi menționate, potrivit legii. Însă potrivit legii (art.295 rap.la art.5 coroborat cu art.269 alin.1 Codul muncii ), în cazul în care unei persoane încadrate în muncă i se cauzează un prejudiciu printr-un act de discriminare, aceasta are dreptul de a beneficia de toate normele și principiile răspunderii civile contractuale, inclusiv de principiul reparării integrale a prejudiciului suferit și al repunerii în situația anterioară.
Deci, persoanele discriminate salarial în raporturile lor de muncă au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit și la repunerii în situația anterioară, inclusiv sub aspectul reparării prejudiciului constând în afectarea majoră a stagiului de cotizare de asigurări sociale compus din drepturile salariale sau veniturile brute lunare (art.78 alin.1 din Legea nr.19/2000) tocmai datorită diminuării discriminatorii a acestor drepturi de natură salarială, stagiu de cotizare salarial care se înscrie și se dovedește prin carnetul de muncă.
Or, în cauza de față, prin discriminarea salarială s-a cauzat atât o diminuare a drepturilor salariale (prejudiciul direct, susceptibil de reparare prin acordarea de despăgubiri echivalente cu drepturile salariale respective), cât și o diminuare a stagiului de cotizare (prejudiciul indirect, susceptibil de reparare prin înscrierea în carnetul de muncă a respectivelor sume salariale diminuate în mod discriminatoriu).
Rezultă, astfel, că cererea de înscriere în carnetul de muncă a despăgubirilor solicitate prin acțiune, este legală și temeinică, atât prin prisma prevederilor permisive ale art.1 alin.2 din Decretul 92/1976, cât mai ales prin cele ale art.295 raportat la art.269 alin.1 Codul muncii, cu atât mai mult cu cât despăgubirile acordate pentru repararea prejudiciului cauzat prin discriminare nu au caracter delictual ci, dimpotrivă, contractual, fiind daune-interese compensatorii, deci daune care înlocuiesc o prestație salarială neacordată. Ca atare, însăși natura juridică a acestor daune, care este una contractuală (prin excelență contractuală de muncă), de înlocuire a prestației salariale, justifică pe deplin înscrierea în carnetul de muncă (situația este similară și în cazul despăgubirilor prevăzute de art.78 din Codul muncii, care și acesta se operează în carnetul de muncă, altfel nu s-ar satisface exigențele principiului reparării integrale a prejudiciului suferit și al repunerii în situația anterioară cauzării prejudiciului).
Referitor la de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor, instanța a găsit-o întemeiată și a proceda la admiterea ei.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile HG nr.34/2009.
În consecință, ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile Deciziei nr.XXI/2008 a ÎCCJ ale art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 Codul muncii, ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale Protocolului nr.12 la această convenție, instanța a apreciat ca întemeiată cererea reclamanților, urmând a proceda la admiterea în parte a acțiunii, în speță fiind incidente și dispozițiile 1082, 1084, 1039 Cod civil, precum și ale art.269 alin.1, art.1, art.165, art.161 alin.4, art.164 alin.1, art.166 raportat la art.1 și la art.295, art.292 Codul muncii și la art.110 alin.2 și 3.pr.civ. respingând ca rămase fără obiect, pretențiile privind acordarea sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică începând cu 1 aprilie 2009 și a emiterii unui ordin în acest sens, deoarece prin nr.768/4.03.2009 acest spor a fost acordat.
Având în vedere cele de mai sus, instanța s-a pronunțat în sensul arătat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții solicitând admiterea recursului declarat și acordarea sporului de 50% și pentru viitor.
In motivele de recurs se susține că după pronunțarea hotărârii judecătorești atacate s-a emis ordinul nr.1165/C prin care s-a dispus acordarea sporului de 50% doar judecătorilor care dețin hotărâri executorii prin care li se recunoaște plata pentru viitor sau în continuare a sporului.
Se arată că interesul recurentelor pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești în care să se cuprindă și mențiunea de a se acorda și pe viitor sporul de 50% este justificat și de dispozițiile Ordinului nr.1165/C din 09.04.2009.
Împotriva aceleiași hotărâri judecătorești a declarat recurs M solicitându-se admiterea recursului declarat, modificarea în parte a hotărârii atacate, și respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată fata de MFP datorita lipsei calității procesuale pasive.
Se invocă prevederile art.304 pct.9 pr.civ. arătându-se că MFP nu are atribuții în gestionarea bugetelor instanțelor judecătorești, această atribuție revenind Ministerului - astfel încât Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasiva în cauză.
Examinând recursurile declarate se constată că recursul declarat de M este nefondat urmând a se respinge avându-se în vedere următoarele considerente:
Referitor la calitatea procesuală a MEF se apreciază că instanța de fond a făcut o întemeiată aplicare a prevederilor Legii nr.288/2002, a Legii nr.500/2002, coroborat cu prevederile HG 208/2005 considerând că, calitatea procesuală a MEF se justifică prin rolul acestuia de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordinatorilor principali de credite, precum și de a elabora proiectele de rectificare a bugetelor.
Tot în atribuțiile stabilite de legiuitor în sarcina MEF intră pregătirea proiectelor anuale cu privire la sistemul bugetar, și faptul că are calitatea de a aproba executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în baza titlurilor executorii.
De altfel MEF coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea guvernului cu privire la sistemul bugetar așa încât se consideră că, criticile aduse hotărârii atacate în recursul declarat sunt nefondate urmând a se respinge și a se menține hotărârea atacată.
Referitor la recursul declarat de reclamanți se constată că acesta este fondat urmând a se admite avându-se în vedere că instanța de fond a respins ca rămas fără obiect petitul referitor la acordarea și pe viitor a sporului solicita de 50% avându-se în vedere apariția ordinului nr.768/4.03.2009, prin care acest spor a fost acordat.
Instanța de recurs apreciază întemeiată cererea reclamanților în sensul de a se cuprinde în hotărârea atacată mențiunea că sporul solicita de 50% se acordă și pentru viitor avându-se în vedere faptul că acest petit nu a rămas fără obiect așa cum a apreciat instanța de fond, întrucât reclamanții au interesul de a se cuprinde în hotărâre judecătorească așa cum au solicitat la dat formulării acțiunii mențiunea pentru viitor avându-se în vedere apariția Ordinului nr.1165/C din 09.04.2009, dar și faptul că acest petit nu a rămas fără obiect fiind o solicitare actuală și justificată a reclamanților în ce privește perioada următoare pronunțării hotărârii judecătorești atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanții, cu domiciliul procesual ales în Tg-M,-, camera 61, etaj 1, județul M, și respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin M cu sediul în Tg-M, str.-.- nr.1-3, județul M, împotriva sentinței civile nr.520 din 30 martie 2009 Tribunalului Mureș.
Modifică în parte hotărârea atacată în sensul că:
Obligă pârâții în solidar la plata în favoarea fiecărui reclamant a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din indemnizația brută lunară de încadrare și pentru viitor.
Menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 11 iunie 2009.
PRESEDINTE JUDECĂTORI: Nemenționat
-
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 exp.
10.09.2009.
Jud.fond:-T,
Asist.jud.-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
