Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 182/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 182/R/2010
Ședința publică din 27 ianuarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Laura Dima
JUDECĂTORI: Laura Dima, Sergiu Diaconescu Daniela Griga
- -
GREFIER: - -
S-a luat în examinare - în vederea pronunțării - contestația în anulare formulată contestatorii, -, C, C, -, și contestatoarea - petentă împotriva deciziei civile nr. 4600/R din data de 19.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- ( 2940/2009), privind și pe intimații GUVERNUL ROMÂNIEI, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE, CONSILIUL NATIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINARII, CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, I, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, având ca obiect drepturi bănești indexări 2007.
Se constată că la data de 26 ianuarie 2010, prin registratura instanței, reprezentantul contestatorilor a depus la dosar un script prin care solicită comunicarea hotărârilor pronunțate în cauză la adresa punctului de lucru al apărătorilor aleși, respectiv 400.079 C-N, str. -, nr. 21-23,.2, județul
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din data de 25 ianuarie 2010, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.259 din data de 16.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.25360/3/LM/2007, a fost respinsă acțiunea față de pârâții Guvernul României și Ministerul Economiei și Finanțelor, ca introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, s-a luat act că reclamanta renunță la judecată, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții și intervenienții în nume propriu, a, C, C, a, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Afacerilor Externe, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiției și Libertăților și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, au fost obligați pârâții să acorde creșterile salariale după cum urmează: cu 5% începând cu data de 1 ianuarie 2007, față de nivelul din luna decembrie 2006; cu 2% începând cu luna martie 2007, față de nivelul din luna februarie 2007, cu 11%, începând cu data de 1 octombrie 2007, față de nivelul din luna septembrie 2007, actualizate conform indicelui de inflație de la data când trebuiau acordate și până la data plății efective.
Pe fondul dreptului dedus judecății, prima instanță a reținut că reclamanții și intervenienții își desfășoară activitatea în sectorul bugetar și că aceștia au solicitat acordarea creșterilor salariale prevăzute pentru anul 2007 prin OG 10/2007.
Potrivit art. 5 alin. (4) din Codul muncii constituie discriminare indirectă actele și faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute în alineatul 2, dar care au produs efectele unei discriminări directe.
Cele 3 creșteri salariale prevăzute de OG 10/2007 au avut ca scop eliminarea prejudiciului creat pentru persoanele care își desfășoară activitatea în sectorul bugetar și unt salarizate din fondurile bugetului de stat, ca urmare a devalorizării monedei naționale, apreciindu-se de către instanță că în speță operează principiul nediscriminării, în raport de prevederile art. 5 alin. (4) din Codul muncii, întrucât reclamanții și intervenienții își desfășoară activitatea tot în categoria persoanelor din sectorul bugetar, iar în mod discriminatoriu în favoarea acestora nu au fost prevăzute creșterile salariale din OG 10/2007.
A fost înlăturată susținerea pârâtului Ministerul Justiției privind faptul că reclamanții au beneficiat de creșteri salariale substanțiale atât în anul 2006, cât și în anul 2007, fapt ce ar acoperi creșterile acordate ca urmare a devalorizării monedei naționale, reținându-se că drepturile salariale ale magistraților au fost stabilite în raport de activitatea prestată de aceștia și nu se poate susține că prejudiciul determinat de evoluția leului se include în drepturile salariale reglementate de OG 27/2006.
Împotriva sentinței au formulat recurs, în termen legal, pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Afacerilor Externe, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiției și Libertăților.
În motivarea recursului, întemeiat, în drept, pe dispozițiile art.299, 304, pct.3, 4, 7 și 9, 3041.pr.civ. pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea competenței altei instanțe, întrucât în speță sunt aplicabile dispozițiile art.27 alin.1 din nr.OG nr.137/2000, competența de soluționarea cauzei revenind Judecătoriei Sectorului 5
A mai arătat recurentul că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești și că hotărârea este lipsită de temei legal, dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, dispunându-se în mod nelegal plata despăgubirilor reprezentând indexările salariale pentru anul 2007, în situația în care sistemul de salarizare al magistraților este stabilit prin lege specială - OG nr.27/2006, aprobată prin Legea nr.45/2007, atributul de modificare a sistemului de salarizare revine în mod exclusiv legiuitorului, iar intervenția instanței de judecată este nelegală, acceptarea argumentelor instanței de fond conducând la echivalarea sistemelor de salarizare ale diferitelor categorii de personal și la posibilitatea funcționarilor publici de a solicita de a solicita sporurile și indexările acordate de legiuitor magistraților.
Cu privire la discriminarea reținută de prima instanță, recurentul a arătat că acordarea creșterilor salariale numai pentru anumite categorii profesionale nu constituie discriminare, așa cum este definită în legea privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare, întrucât nu reprezintă o deosebire, excludere, preferință sau restricție efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare sau categorie defavorizată.
Aceste prevederi sunt reluate și în Codul muncii, art.154 alin.3, în cauză nepunându-se problema discriminării pe unul din aceste criterii, ci, pe principiul egalității între cetățeni, materializat în nerespectarea dreptului la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Sub același aspect, recurentul a susținut că ar fi absurd să consideri discriminatoriu faptul că majorările salariale acordate personalului contractual nu au fost acordate magistraților, în condițiile în care nu consideri că este discriminatoriu ca personalul contractual să nu fie salarizat în baza coeficienți lor de multiplicare și a valorii de referință sectorială prevăzută pentru magistrați.
De asemenea, a fost criticat faptul că instanța de fond a dispus actualizarea drepturilor bănești cu rata inflație.
Sub acest aspect, s-a susținut că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, în conformitate cu art.14 alin.2 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice.
A mai arătat recurentul că, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze actualizarea drepturilor cu rata inflației, nu are la dispoziție alte surse de finanțare, în afara celor alocate prin lege, în sarcina sa stabilindu-se practic o obligație imposibilă.
A fost invocat și faptul că actualizarea apare ca un mijloc de constrângere a debitorului, spre a-l determina să-și execute obligația asumată, astfel încât obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la reactualizarea sumelor datorate reclamanților este lipsită de cauză juridică.
Recurentul Ministerul Afacerilor Externe a criticat respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții, arătând că nu se justifică o acțiune împotriva Ministerului Afacerilor Externe, atâta vreme cât angajatorul cesionar și-a îndeplinit obligația de a acorda salariatului detașat drepturile cele mai favorabile aferente funcției de magistrat, conform adreselor comunicate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
S-a mai arătat că Ministerul Afacerilor Externe are doar calitatea de executa obligațiile stabilite în sarcina angajatorului de la care s-a dispus detașarea.
Recurentul Consiliul Superior al Magistraturii și-a întemeiat recursul pe dispoziții le art.299 și urm. Cod pr. civ. și a arătat că drepturile salariale ale magistraților sunt stabilite printr-un act normativ cu caracter special, derogatoriu față de OG nr.10/2007, în considerarea statutului magistratului, diferit față de cel al unui funcționar public, hotărâre judecătorească neputând completa sau adăuga la actul normativ emis de Guvern, în sensul ca aceste creșteri salariale să se aplice și magistraților.
A fost criticată, de asemenea, dispoziția privind actualizarea creșterilor salariale, cu referire la prevederile art.1082 Cod Civil.
Ministerul Justiției a arătat, în motivarea recursului, că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art.304 pct.4 Cod pr. civ.), întrucât intimații reclamanți sunt salarizați în temeiul unei legi speciale, care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care acești a beneficiază, astfel încât obligarea Ministerului Justiției și a celorlalți pârâți la plata indexărilor pe care legiuitorul le-a prevăzut prin OG nr.10/2007 pentru alte categorii profesionale, reprezintă o încălcare a atribuțiilor puterii judecătorești.
De asemenea, s-a susținut că hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii, având în vedere faptul că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativa unor drepturi, în favoarea unor persoane, excede cadrului stabilit de OG nr.137/2000, iar nici un criteriu dintre cele prevăzute de art.2 alin.1 din OG nr.137/2000, nu se referă la alte drepturi și libertăți decât cele recunoscute de lege.
Fiind singurele categorii profesionale care au beneficiat de creșteri salariale substanțiale atât în anul 2006, cât și în 2007, decizia de a nu acorda indexări sau majorări decât altor categorii din sectorul bugetar cu venituri mai scăzute nu reprezintă o situație care să fi avut ca rezultat plasarea magistraților într-o stare de discriminare, prin nerespectarea dreptului la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
A fost invocat și motivul de recurs prevăzut de art.304 pct 7 Cod pr.civ. arătându-se că hotărârea primei instanțe nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv care sunt considerentele pentru care reclamanții sunt îndreptățiți să beneficieze de dispozițiile OG nr.10/2007 și nu de dispozițiile altui act normativ care acordă indexări salariale.
Prin întâmpinarea formulată, intimații - reclamanți au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, arătând că dreptul la creșterile salariale care să acopere evoluția inflației este un drept recunoscut și ocrotit de legea specială de salarizare a magistraților (art.35 teza a 2-a din OG nr.27/2006) și că, așa cum a stabilit și Curtea Constituțională, prin Decizia nr.1/08.02.1994, un tratament diferențiat nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor În fața legii și a autorităților publice.
Sub același aspect, intimații - reclamanți au susținut că, prin emiterea OG nr.10/2007, legiuitorul a instituit un tratament juridic diferențiat magistraților, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă și fără un raport de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele folosite pentru atingerea acestuia.
PrinDecizia civilă nr.4600R din 19 iunie 2009 pronunțată în dosarul nr- al Curții de Apel Bucureștis-au admis recursurile declarate de recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Afacerilor Externe, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiției și libertăților, împotriva sentinței civile nr.259 din data de 16.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.25360/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimații, a, C, C, a, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Consiliul Superior pentru Combaterea Discriminării, Guvernul României.
A fost modificată în parte, sentința atacată în sensul că:
S-a respins acțiunea formulată de reclamanți și intervenienți, ca neîntemeiată.
S-a luat act de renunțarea la judecată a reclamantului.
S-a menținut dispoziția primei instanțe, referitoare la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Guvernul României și Ministerul Economiei și Finanțelor și renunțarea la judecată a reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureștia constatat că nu poate fi reținută excepția reiterată de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, privind necompetența materială a tribunalului în soluționarea cauzei în primă nstanță, întrucât sintagma "potrivit dreptului comun", cuprinsă în art.27 alin.1 din OG nr.137/2000, desemnează, în materia litigiilor de muncă, instanța de drept comun competentă să soluționeze litigiile de această natură, care este, potrivit art.2 pct1 litc Cod pr. civ. tribunalul, iar nu judecătoria, cum greșit a considerat recurentul.
Sunt însă fondate criticile formulate de recurenți pe fondul pricinii, referitoare la greșita reținere a încălcării principiului nediscriminării, în raport de prevederile art.5 alin.4 din Codul muncii, prin excluderea magistrațilordela acordarea creșteri lor salariale prevăzute de art. l alin.1 din UG nr.10/2007, în cele trei etape (cu 5% începând cu data de 1 ianuarie 2007,fată de nivelul din luna decembrie 2006; cu 2% începând cu luna martie 2007, față de nivelul din luna februarie 2007; cu 11 % începând cu data de 1 octombrie 2007, față de nivelul din luna septembrie 2007), în raport cu alți salariați, din alte domenii, care au beneficiat de acestea.
Sub acest aspect, Curtea a constatat că magistrații sunt beneficiarii unei legi speciale de salarizare, OUG nr.27/2006, astfel încât nu se poate aprecia că reclamanții se găsesc într-o situație analoagă cu persoanele a căror salarizare este reglementată de alte legi speciale (personal bugetar salarizat potrivit OUG nr.24/2000 și personal salarizat în baza Legii nr.154/1998, precum și persoanele care ocupă funcții de demnitate publică).
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații comparabile.
Or, în speță, condițiile de numire și recrutare, statutul și atribuțiile concrete conferite magistraților, salarizarea acestora, în raport cu categoriile profesionale vizate de OUG nr.1 0/2007, sunt diferite.
Simpla apartenență a magistraților la categoria socială a salariaților bugetari nu constituie o premisă pentru a se constata că se găsesc în situație comparabilă cu cei care au recunoscute prin legile de salarizare speciale drepturi bănești suplimentare, iar nu fundamentale, constând în indexări față de indicele de inflație. Deși toți se includ categoriei de bugetari în sens larg, adică persoane salarizate din fonduri alocate din bugetul de stat, iar nu din fonduri private, nu se poate susține că între aceste persoane există identitate sub aspectul salarizării, pentru că nu se găsesc în aceeași situație. Magistrații, ca și categorie de persoane salarizate din bugetul de stat, beneficiază de salarizare în baza legii specia le, la fel cum și personalul contractual bugetar, precum și personalul care ocupă funcții de demnitate publică beneficiază de salarizare în baza OUG nr.24/2000, respectiva Legii specia le nr.154/1998.
Legiuitorul are așadar atributul de a majora salariul fiecărei categorii, de a acorda sporuri sau indexări, pe rațiuni justificate, de moment, între care poate fi și aceea a unui salariu inferior fată de puterea de cumpărare a monedei naționale. In atare situație, indexările acordate la nivelul anului 2007 diferitelor categorii de bugetari, mai puțin magistraților, nu pot fi extinse, prin analogie, situației magistraților. Aceștia din urmă nu pot pretinde existența unei discriminări în privința lor, pe motiv că nu au fost beneficiarii vreunui act normativ care să acopere prin intermediul indexării creșterea prețurilor, tarifelor și inflația, pentru că nu se găsesc în situație comparabilă cu ceilalți bugetari. A accepta teza contrară, ar însemna acceptarea raționamentului potrivit căruia toate celelalte categorii de bugetari ar putea invoca discriminarea lor, față de categoria magistraților sau oricărei alte categorii de bugetari, ceea ce nu poate fi primit.
Astfel, se reține că numai dreptul la plata salariului pentru munca prestată este un drept fundamental, care nu poate fi restrâns salariatului, iar nu și indexarea acestuia în conformitate cu devalorizarea monetară.
Aceasta este și practica Curții Constituționale, care a reținut că beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, cum este și cel pretins în cauză, nu constituie un drept constituțional fundamental și, în consecință, legiuitorul este în drept să le acorde, să le modifice ori să . acordarea lor, precum și să stabilească perioada în care le acordă.
De asemenea, Curtea are în vedere și faptul că, prin decizia nr.819/3.07.2008, publicată în Monitorul Oficial al României din data de 16.07.2008, Curtea Constituțională a constatat următoarele: "prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciare sau cu prevederi cuprinse În alte acte normative".
Curtea Constituțională a apreciat că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat în art.1 alin.4 din Constituția României, precum și prevederile art.61 alin.1, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare.
Având în vedere decizia sus menționată, caracterul său obligatoriu, (art.31 alin.1 din Legea nr.47/1992) și constatând că nu există nici un text legal care să stabilească în beneficiul intimaților-reclamanți și intimaților -intervenienți creșterile salariale pretinse, neputând fi reținută nici existența unei discriminării a acestora, Curtea, în baza art.304 pct.9 și 312 Cod pr. civ. a admis recursurile și a modificat, în parte, sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.
În temeiul art.246 Cod pr. civ. s-a luat act de renunțarea la judecată a reclamantului.
A fost menținută dispoziția primei instanțe, referitoare la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Guvernul României și Ministerul Economiei și Finanțelor și renunțarea la judecată a reclamantei.
Prin contestația în anulare formulată de, C, C, a, au solicitat anularea deciziei și rejudecarea recursului formulat în cauză, motivând că decizia recurată a fost admis recursul declarat de pârâți și fost desființată sentința civilă nr.259/16 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, iar pe fond s-a dispus respingerea cererii.
În fapt, s-a invocat că pentru termenul de la termenul din 19 iunie 2009 la care a fost soluționat recursul, nu s-au îndeplinit legal procedura de citare, cu precizarea că motivele concrete urmează a le depune după redactarea deciziei atacate.
Solicită totodată suspendarea executării deciziei civile nr.4600R/ 19.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția VII - a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr-, până la soluționarea irevocabilă a contestației în anulare.
În drept, invocă dispozițiile art.317 alin.1 pct.1 și art.319, 3191.pr.civ.
Prin concluziile scrise formulate de contestatori s-a arătat că atât prin cererea introductivă de instanță (1-3 din dos. fond nr- al Tribunalului București ), cât și prin cererile succesive de intervenție în interes propriu (5-6, 7, 8, 16-17, 22-23 din dos. fond nr- al Tribunalului București ) reclamanții și intervenienții s-au prevalat de dispozițiile art.114 pr.civ. desemnând câte un mandatar pentru comunicarea actelor de procedură la domiciliul procesual ales al acestuia, de regulă la locul de muncă.
Citațiile au fost predate la registratura instituțiilor publice unde își desfășoară activitatea intimații contestatori (și nu personal), astfel încât cei mai mulți dintre aceștia s-au găsit în imposibilitatea obiectivă de a afla în timp util despre judecarea procesului.
Modalitatea corectă de citare este cea prevăzută în încheierea din 10 iunie 2008 a Curtea de Apel București în dosarul nr- (224-226). Potrivit acesteia, ca urmare a constatării vicierii procedurii de citare, în sensul că intimații reclamanți și intimații intervenienți nu au fost legal citați la mandatarul indicat de către aceștia în cererile de chemare în judecată, conform art.93 pr.civ. instanța a dispus citarea acestora prin mandatarii desemnați la domiciliul procesual ales.
Înainte de soluționarea recursului la termenul din 19 iunie 2009 la dosarul cauzei au fost înregistrate patru cereri de amânare a judecății pentru necomunicarea motivelor de recurs. Astfel, la fila 82 din dos. nr- al Curții de Apel București se află cererea de amânare formulată de către, și din data de 5 iunie 2009, la fila 83 din dosar se află cererea de amânare formulată de către din data de 11 iunie 2009, la fila 84 din dosar se află cererea de amânare formulată de către, și din data de 9 iunie 2009, iar la fila 95 din dosar se află cererea de amânare formulată de către, și.
În practicaua deciziei civile nr.4600R/19.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel București în dosar nr-, se face referire însă doar la cererea de amânare formulată de către, și, cerere respinsă pe considerentul că "motivele de recurs au fost comunicate reprezentanților intimaților, astfel cum rezultă din dovezile de citare". Or, așa cum au arătat mai sus, intimații au fost citați personal (nu prin mandatar cum au precizat în cererea de chemare în judecată și în cererile de intervenție), la locul de muncă, dovezile de comunicare purtând ștampila registraturii instituțiilor publice în cadrul cărora își desfășoară activitatea și care, de altfel erau recurenții din cauză.
Respingerea cererii de amânare pe temeiul existenței unei mențiuni în procedura de citare, nelegal îndeplinită, este de natură ai priva de dreptul la apărare, încălcare care, după abrogarea recursului în anulare, nu mai poate fi invocată nici o cale de atac.
Reclamanta a formulat cerere de intervenție în interes propriu arătând că acțiunea - contestație în anulare ce formează obiectul dosarului nr- aflat pe rolul acestei instanțe având ca și contestatori pe și alții, în contradictoriu cu Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Guvernul României, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Finanțelor Publice, cauză care are ca obiect anularea deciziei civile nr.4600R/19.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr- și rejudecarea recursului formulat în cauză.
Atât în dosarul instanței de fond, cât și în dosarul instanței de recurs a avut calitatea de reclamant și ulterior intimat, solicitând admiterea acțiunii și acordarea drepturilor bănești reprezentând creșteri salariale de 5%, 2% și 11 %.
De aceea, având în vedere cele prezentate mai sus, solicită admiterea în principiu a cererii de intervenție formulată, a se dispune comunicarea ei părților din proces și pe fond, admiterea acțiunii urmând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei civile nr.4600R/19.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr- și rejudecarea recursului.
În fapt, invocă împrejurarea că, pentru termenul din 19.06.2009 la care a fost soluționat recursul nu s-a îndeplinit procedura de citare în mod legal cu precizarea că motivele concrete urmează să le depună după redactarea deciziei atacate.
De asemenea, solicită suspendarea executării deciziei civile nr. 4600R/19.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr-, până la soluționarea irevocabilă a contestației în anulare.
În drept invocă dispozițiile art.49 și urm. pr.civ. 317 alin.1 pct.1 și art.319, art.3191pr.civ.
Punând în discuția părților admisibilitatea în principiu a cererii, în ședința publică din 25.01.2010 instanța a respins cererea de intervenție formulată de întrucât conform art. 50 alin.(2) Cod procedură civilă cererea de intervenție în interes propriu poate fi făcută numai în fața primei instanțe și înaintea închiderii dezbaterilor.
Examinând contestația în anulare formulată în cauză, Curtea de Apel reține următoarele:
Procedura de citare a contestatorilor, -, C, C, -, și nu a fost legal îndeplinită pentru data la care s-a judecat recursul împotriva Sentinței civile nr. 259 din 16.01.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. 25360/3/LM/2007, respectiv 19.06.2009.
Deși reclamanții și intervenienții și-au ales prin acțiunea principală și cererile de intervenție un mandatar pentru comunicarea actelor de procedură în conformitate cu dispozițiile art. 114 alin. (5) Cod procedură civilă, Curtea apreciază că, în lipsa unei mențiuni exprese, mandatarul ales nu putea să îi reprezinte decât la fondul cauzei. În consecință, pentru soluționarea recursului reclamanții și intervenienții trebuiau citați personal la domiciliul ales.
În conformitate cu dispozițiile art. 92 Cod procedură civilă "înmânarea citațiilor se va face personal celui citat, care va semna și adeverința de primire, agentul însărcinat cu înmânarea certificând identitatea și semnătura acestuia".
Contrar acestei dispoziții legale, din dovezile de îndeplinire a procedurilor de citare cu contestatorii menționați anterior (filele 5-7, 9, 11-52, 57-61, 64-75, 78-81, 87-88 dosar - al Curții de Apel București ) rezultă că citațiile acestora au fost predate serviciului registratură de la instituțiile în care lucrează, instituții care erau părți cu interese contrare (recurenți) în cauză.
De asemenea, pe dovezile de comunicare de la filele 5-7, 9, 11-16, 20-21, 40-41, 47-52, 57-58, 87-88 dosar - al Curții de Apel București ) numele și prenumele persoanei care a primit citația este indescifrabil, iar pe dovezile de citare de la filele 35-39, 42-46 (dosar - al Curții de Apel București ) nu este menționat deloc numele și prenumele persoanei care a primit citația. În conformitate cu dispozițiile art. 100 alin. (1) pct. 4 și 7 și alin.(2) lipsa mențiunilor învederate anterior atrage nulitatea actului procedural încheiat.
Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că în cauză este incident motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 1 Cod procedură civilă, respectiv "procedura de chemare a părții, pentru ziua în care s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii".
Drept urmare, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 319 și 320 Cod procedură civilă se va admite contestația în anulare declarată de contestatorii, -, C, C, -, și împotriva Deciziei nr. 4600 R din 19.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a VII - a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosar nr- (nr. în format vechi 2940/2009) care va fi anulată în parte cu privire la recursurile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE, CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR în contradictoriu cu contestatorii menționați anterior.
Întrucât procedura de citare pentru termenul la care s-a soluționat recursul a fost legal îndeplinită cu contestatorul (fila 56 dosar - al Curții de Apel București ), acesta semnând de primirea citației pentru termenul de judecată din 19.06.2009, Curtea urmează să respingă ca nefondată contestația în anulare formulată de acesta, motivul prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 1 Cod procedură civilă nefiind întemeiat.
Rejudecând recursurile declarate împotriva Sentinței civile nr. 259 din 16.01.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. 25360/3/LM/2007, Curtea de Apel reține următoarele:
Referitor la primul motiv de recurs invocat de Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.4 Cod procedură civilă, se reține că prima instanță nu a adăugat la lege, nu a legiferat și nu și-a depășit atribuțiile, ci a acordat despăgubiri conform art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă, iar art. 3 din Codul civil interzice denegarea de dreptate.
De asemenea, art. 1 paragraful 1, din Protocolul nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevede în sarcina statelor interdicția generală a discriminării (obligație pozitivă): beneficiul drepturilor și intereselor legitime prevăzute de lege va fi făcută fără discriminare pe nici un criteriu (cum ar fi statutul persoanei). Acest text a înlăturat dependența art. 14 din Convenție față de celelalte texte ale acesteia care garantează numai anumite drepturi. Ca atare, toate persoanele, aflate sub jurisdicția statelor contractante ale Convenției, pot invoca în mod independent și de sine stătător încălcarea principiului nediscriminării nu numai cu privire la drepturile prevăzute în Convenție, ci și cu privire la orice alt drept prevăzut în legislația internă a statului respectiv. Conform art. 124 din Constituție, instanțele judecătorești sunt independente în stabilirea stării de fapt și aplicarea legii în cauzele deduse judecății, existența sau inexistența unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanțelor de judecată. De asemenea, instanțele de judecată sunt independente în aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 1 alin. 2 și art. 295 alin.(1) din Codul muncii, ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale Protocolului nr. 12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne, conform art. 11 și art. 20 din Constituție.
Mai mult, art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile, consacrând astfel dreptul la un tribunal, instanța română trebuind să aibă jurisdicție deplină, respectiv să analizeze toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor OG nr.137/2000, se reține că așa cum în mod corect a reținut și prima instanță reclamanții sunt discriminați în raport de beneficiarii OG 10/2007, respectiv personalul bugetar salarizat potrivit OUG 24/2000 și persoanele care îndeplinesc funcții de demnitate publică.
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din CEDO referitor la interzicerea discriminării, atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, ceea ce Curtea de Apel apreciază în temeiul considerentelor enunțate anterior că este cazul în prezenta speță.
Art. 2 alin. (2) pct.a) din Directiva 2000/78/CE privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (invocată de reclamanți) prevede că există discriminare în situația în care două persoane aflate în situație asemănătoare sunt tratate în mod diferit. Or, în condițiile în care scopul acordării indexărilor prin OG 10/2007 a fost acoperirea creșterii inflației pe o perioadă determinată, în mod evident reclamanții sunt discriminați față de persoanele beneficiare ale actului normativ menționat anterior, în condițiile în care inflația afectează în mod similar și veniturile obținute de reclamanți.
Drept urmare se apreciază că nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nu este întemeiat, instanța de fond interpretând corect dispozițiile legale incidente în cauză.
Și ultimul motiv din recursul Ministerului Justiției întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă este apreciat ca nefondat întrucât tribunalul s-a pronunțat în limitele în care a fost investit, reclamanții întemeindu-și acțiunea pe dispozițiile OG 10/2007, astfel încât nu se poate reține că hotărârea de fond nu conține considerentele pentru care reclamanții sunt mai îndreptățiți să beneficieze de dispozițiile OG 10/2007 și nu de dispozițiile altui act normativ care prevede indexări.
În ceea ce privește recursul declarat de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se reține că în mod legal Tribunalul Bucureștia respins excepția lipsei competenței materiale, deoarece conform art.27 alin.1 din G nr.137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii. Într-adevăr, art.27 alin.1 din G nr.137/2000 nu utilizează sintagma determinată "potrivit dreptului comun civil", ci sintagma generică "potrivit dreptului comun", care se determină, de la caz la caz, în funcție de natura raportului juridic dedus judecății, raport în cadrul căruia s-a ivit discriminarea.
În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art.5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă sunt similare cu cele invocate de pârâtul Ministerul Justiției și pentru considerentele expuse anterior sunt apreciate ca fiind nefondate.
Cât privește ultimul motiv de recurs, în legătură cu actualizarea sumelor cu rata inflației se reține că art. 161 alin. (4) din Codul muncii prevede că întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului. Drept urmare, neacordarea drepturilor cuvenite la timp duce la obligația de a le plăti actualizate cu rata inflației, pentru a acoperi astfel prejudiciul produs reclamanților prin devalorizarea monedei naționale între momentul când dreptul era cuvenit și cel când se plătește efectiv. În caz contrar, nu s-ar produce o reparare totală a prejudiciului suferit.
În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii se reține că motivele de recurs invocate de acesta sunt similare cu primele două motive din recursul Ministerului Justiției, respectiv cu ultimul motiv de recurs invocat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și pentru considerentele expuse anterior aceste motive sunt apreciate ca fiind nefondate de către
Referitor la recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe se reține că în conformitate cu dispozițiile art. 58 alin.(3) din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor "în perioada detașării, judecătorii și procurorii își păstrează calitatea de judecător sau procuror si beneficiază de drepturile prevăzute de lege pentru personalul detașat. Când salariul si celelalte drepturi bănești prevăzute pentru funcția in care este detașat judecătorul sau procurorul sunt inferioare, acesta își păstrează indemnizația de încadrare lunară si celelalte drepturi bănești.
De asemenea, art. 12 alin.(1) din OUG 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției (în vigoare pentru perioada care face obiectul prezentei acțiuni) "e p. perioada delegării și a detașării, judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru funcția în care sunt delegați sau detașați. Dacă indemnizația și celelalte drepturi salariale prevăzute pentru funcția în care sunt delegați sau detașați sunt mai mici, aceștia își păstrează indemnizația de încadrare brută lunară și celelalte drepturi bănești", iar alin. (2) prevede că "drepturile care se acordă pe timpul detașării se suportă de instituția în care persoana în cauză își desfășoară activitatea".
În condițiile în care conform dispozițiilor legale menționate anterior drepturile salariale ale intervenientului detașat se acordă în mod efectiv de către pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, în mod corect instanța de fond a apreciat că există identitate între pârât și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Externe.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 3041și 312 alin. (1) Cod procedură civilă se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE, CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva Sentinței civile nr. 259 din 16.01.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. 25360/3/LM/2007, în contradictoriu cu reclamanții ale căror contestații în anulare au fost admise.
Se vor menține restul dispozițiilor sentinței cu privire la respingerea acțiunii față de pârâții Guvernul României și Ministerul Economiei și Finanțelor, ca introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă și renunțarea la judecată a reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite contestația în anulare formulată de contestatorii, -, C, C, -, și împotriva Deciziei nr. 4600 R din 19.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a VII - a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosar nr- (nr. în format vechi 2940/2009) pe care o anulează în parte cu privire la recursurile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE, CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR în contradictoriu cu contestatorii menționați anterior.
În urma rejudecării respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE, CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva Sentinței civile nr. 259 din 16.01.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. 25360/3/LM/2007, în contradictoriu cu reclamanții, -, C, C, -, și.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică din 27 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Laura Dima, Sergiu Diaconescu Daniela Griga
- - - - - -
GREFIER
- -
Red./Dact.
12 ex./16.02.2010
Președinte:Laura DimaJudecători:Laura Dima, Sergiu Diaconescu Daniela Griga
