Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 202/2009. Curtea de Apel Constanta

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

Dosar nr-

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CONSTANȚA

SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ

ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR.202/CM

Ședința publică de la 28 Aprilie 2009

Completul specializat pentru cauze privind

Conflicte de muncă și asigurări sociale

PREȘEDINTE: Răzvan Anghel

JUDECĂTOR 2: Maria Apostol

JUDECĂTOR 3: Jelena Zalman

Grefier - -

Pe rol, soluționarea recursurilor civile formulate de recurenții - pârâți: MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.1087/21.05.2008, pronunțate de Tribunalul Tulcea în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți:, judecători în cadrul Tribunalului Tulcea, cu domiciliul ales la Tribunalul Tulcea,-, și intimații - pârâți: CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în C,-, TRIBUNALUL TULCEA, cu sediul în T,-, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DICRIMINĂRII, cu sediul în B, nr.1-3, sector 1, având ca obiect drepturi bănești - diferențe salariale.

La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și urm. pr.civ.

S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefier care a evidențiat faptul că recursurile sunt declarate și motivate în termen, fiind scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

Instanța, având în vedere că recurenții au solicitat judecata cauzei și în lipsă, constată dosarul în stare de judecată și rămâne în pronunțare.

CURTEA

Prin cererea înregistrată sub nr- la Tribunalul Tulcea, reclamantele, au chemat în judecată MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL CONSTANȚA, TRIBUNALUL TULCEA, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu citarea obligatorie a CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DICRIMINĂRII, în calitate de parte procesuală solicitând obligarea pârâților MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL CONSTANȚA, TRIBUNALUL TULCEA la plata diferențelor de salarii, calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică și coeficienților de multiplicare prevăzuți de lege, corectate periodic în raport cu evoluția prețurilor de consum, în condițiile stabilite de lege, pentru determinarea și corecția valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică, astfel:

- pentru perioada 19 martie 2005 - 30 septembrie 2005, la valoarea de referință sectorială de 264,7 lei, conform OG 9/2005;

- pentru perioada 1 octombrie 2005 - 31 ianuarie 2006, la valoarea de referință sectorială de 297,4 lei, conform OG 9/2005;

- pentru perioada 1 februarie 2006 - 31 august 2006, la valoarea de referință sectorială de 312,3 lei, conform OG 3/2006;

- pentru perioada 1 septembrie 2006 - 31 decembrie 2006, la valoarea de referință sectorială de 331 lei, conform OG 3/2006;

- pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 martie 2007, la valoarea de referință sectorială de 358 lei, conform OG 10/2007;

- pentru perioada 1 aprilie 2007 - 30 septembrie 2007, la valoarea de referință sectorială de 365 lei, conform OG 10/2007;

- pentru perioada 1 octombrie 2007 - 29 februarie 2008, la valoarea de referință sectorială de 405 lei, conform OG 10/2007, în raport cu valoarea de referință sectorială pentru care au fost calculate salariile în perioadele de mai sus.

Au mai solicitat reclamantele să le fie reactualizată suma solicitată în raport cu indicele de inflație, la data efectuării plății efective și să fie obligată pârâta Curtea de Apel Constanta sa facă mențiunile corespunzătoare in carnetele lor de munca.

Totodată reclamanții au solicitat obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor, să asigure sumele necesare pentru achitarea despăgubirilor salariale solicitate.

În motivare, reclamanții au arătat că în intervalul pentru care au formulat acțiunea, au avut și au calitatea de judecatori în cadrul Tribunalului Tulcea.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 50/1996 "salarizarea magistraților și a personalului din instanțele judecătorești și parchete se face ținându-se seama de rolul, răspunderea, complexitatea, caracterul justiției de putere în stat, de pregătirea și competența profesională, precum și de incompatibilitățile și interdicțiile pentru magistrați, prevăzute de Constituție și de Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească".

Potrivit art. 2 din Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a îndemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică "dispozițiile prezentei legi se aplică persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, precum și persoanelor angajate pe bază de contract individual de muncă în sectorul bugetar". Conform art. 3 din același act normativ, "funcția de demnitate publică este acea funcție publică care se ocupă prin mandat, obținut direct, prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii". Legea nr. 154/1998 se aplică și "celor care ocupă funcții asimilate cu funcțiile de demnitate publică, prevăzute în anexele la lege".

Au arătat reclamanții că potrivit art. 9 din Legea nr. 154/1998, se precizează că "Prin legea bugetului de stat se stabilesc: valoarea de referință universală și evoluția acesteia, în raport cu creșterea estimată prețurilor de consum, cu indicatorii de prioritate intersectorială și cu valorile de referință sectoriale, ținând seama de prioritățile rezultate din obiectivele, proiectele, programele propuse de ordonatorii principali de credite, precum și de evoluția salariilor din alte sectoare de activitate decât cele bugetare".

S-a susținut că persoanele care ocupau funcții asimilate cu funcțiile de demnitate publică aveau dreptul, pentru activitatea desfășurată, la un salariu de bază lunar, în conformitate cu prevederile Anexei nr. III din același act normativ.

În conformitate cu prevederile art.1 alin.1 din OG 134/1999 "Începând cu luna septembrie 1999, valoarea coeficientului de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorității judecătorești, reglementată de Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, este egală cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare, pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, precum și pentru administrația publică centrală și locală. Această valoare se corectează periodic, în raport cu evoluția prețurilor de consum, în condițiile stabilite de prevederile legale pentru sectorul bugetar".

De asemenea s-a menționat că, potrivit art. 11din OG83/2000, pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești "indemnizațile pentru magistrați și salariile de bază pentru celelalte categorii de personal din organele autorității judecătorești, se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege, pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, din cadrul autorităților legislative și executive. Această valoare, corectată periodic, în raport cu evoluția prețurilor de consum, în condițiile stabilite de prevederile legale, se aplică de drept și personalului salarizat potrivit prezentei legi". Aliniatul 2 prevede că "valoarea de referință sectorială prevăzută la alin. 1 constituie baza de calcul pentru stabilirea cuantumului indemnizației lunare magistraților și a salariilor de bază corespunzătoare grilelor de intervale prevăzute pentru celelalte categorii de funcții de execuție". Aliniatul 3 prevede că "ordonatorii principali de credite calculează nivelurile indemnizațiilor lunare și ale salariilor de bază ce corespund coeficienților de multiplicare și grilelor de intervale prevăzute în Anexele nr. 1, 2, 4, 5 și 51la prezenta lege și valorii de referință sectorială stabilită la alin. 1, rotunjite din mie în mie de lei, în favoarea personalului".

Reclamantele au învederat că Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 2/2000 a modificat coeficienții de multiplicare pentru unele funcții prevăzute în anexele V - VIII din Legea nr. 154/1998, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică.

Totodată au menționat că Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 177/2002 stabilește salarizarea și alte drepturi ale magistraților. Conform art. 2 alin.1 "indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislativă și executivă. Această valoare, actualizată periodic potrivit dispozițiilor legale, se aplică de drept și magistraților, în temeiul prezentei ordonanțe de urgență".

Astfel, au arătat reclamanții că în conformitate cu prevederile art. 2 alin. 3 din nr.OG 9/2005, privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2005 personalului salarizat potrivit OUG24/2000, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor 2 și 3 la Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică "idemnizațiile lunare pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite, precum și pentru persoanele care ocupă funcții asimilate cu funcțiile de demnitate publică, stabilite potrivit anexelor 2 și 3 la Legea nr. 154/1998 privind sistemul des tabilire salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare, sunt cele prevăzute în anexele nr. VIII și IX.

S-a subliniat că prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, intrată în vigoare de la 1 aprilie 2006, se prevede că indemnizația de salarizare se stabilește "pe baza valorii de referință sectorială și coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanță" (art. 3 alin. 1).

Conform Anexei 1 la.OUG 27/2006, valoarea de referință sectorială fost de 257 lei.

Au arătat reclamantele că, prevederea din Anexa Ia O. 27/2006, încalcă principiile Constituției României, ale Legii nr. 303/2004, privind Statutul magistraților, ale Codului Muncii și ale Legii privind combaterea discriminării. Valoarea de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare aplicată la salarizarea magistraților este diferită de valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislativă și executivă. Astfel, potrivit OG 3/2006, valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, în luna aprilie 2006 era de 312,3 lei, iar Ordonanța 27/2006 stabilește valoarea de referință pentru magistrați la suma de 257 lei.

Reclamantele au arătat că salarizarea, ca un element al noțiunii de echilibru al celor trei puteri în stat, trebuie avută în vedere, întrucât puterea judecătorească ar fi pusa, prin actele normative care au apărut ulterior, în afara principiilor și a sensului prevederilor constituționale, care au fost stabilite anterior prin legi de natură organică.

Ordonanța 27/2006 încalcă acest principiu, stabilind valoare de referință sectorială mai mică decât cea prevăzută de lege și care trebuia aplicată la data intrării acesteia în vigoare și diferită față de valoarea de referință stabilită pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, aparținând puterii legislative și executive.

S-a arătat astfel că prevederile legislative din ordonanțele 27/2006 și 8/2007 sunt în contradicție și cu prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004, lege organică, în vigoare la data apariției ordonanțelor. Potrivit acestui act normativ, "drepturile salariale ale magistraților nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege".

Stabilirea prin ordonanțe ale Guvernului, care reglementează salarizarea organelor puterii judecătorești, a altor valori de referință sectorială decât cele prevăzute pentru funcțiile de demnitate publică, în afara cazurilor expres prevăzute prin Legea nr. 303/2004, contravine prevederilor acestui act normativ și a spiritului de echilibru al puterilor statului.

Au învederat reclamantele că drepturile cu privire la salarizare, recunoscute de lege, la o anumită perioadă de timp, nu pot fi diminuate unilateral, nici chiar în cadrul unor negocieri sau cu acordul ambelor părți, încălcându-se principiile Codului Muncii, cu privire la teoria dreptului câștigat.

Drepturile persoanelor încadrate în muncă, nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrare.

Reclamantele au precizat că Ordonanțele 27/2006 și 8/2007 încalcă principiul ierarhiei actelor normative prevăzute în Legea 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative și Constituția României privind categoriile de acte normative și normele de competență pentru adoptarea acestora, principiul aplicării valorii de referință sectorială egal pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, din organele puterii legislative, executive și judecătorești fiind stabilite prin legile enumerate mai sus.

Acordarea unor valori de referință sectorială diferite în salarizarea puterilor statului, contravine atât Constituției, Codului Muncii cât și OG 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, respectiv art. 1 alin. 2 privind excluderea privilegiilor și discriminărilor în exercitarea drepturilor enunțate, printre care, la lit. "i" se menționează și "dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare".

Totodată, reclamantele au arătat că actele normative care au corectat valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, din cadrul autorităților legislativă, executivă și judecătorească pentru perioada respectivă sunt OUG123/2003, OG 9/2005, OG 3/2006 și G. 10/2007.

De asemenea, reclamantele au subliniat și că, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în ședința din 4 octombrie 2007, în acord cu literatura de specialitate, și- exprimat opinia potrivit căreia magistrații sunt incluși în rândul persoanelor care dețin demnități publice, argumentele aduse în sprijinul acestei opinii fiind următoarele:

- potrivit dispozițiilor OUG27/2006, privind salarizarea și alte drepturi a judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, republicată, cu modificările ulterioare, magistrații nu beneficiază de un salariu de bază, precum orice salariat sau funcționar public, ci de indemnizație de încadrare lunară brută.

Acest concept se regăsește în conținutul Legii 154/1998, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, unde se stipulează că personalul bugetar beneficiază de un salariu de bază, cu excepția persoanelor "care ocupă funcții de demnitate publică" care, pentru activitatea desfășurată, au dreptul la o indemnizație de încadrare lunară.

- magistrații sunt numiți de Președintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, situația fiind similară cu cea a demnitarilor, așa cum rezultă și din art. 3 din Legea 154/1998, potrivit căreia funcția de demnitate publică este acea funcție care se ocupă prin mandat obținut direct, prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii.

În sensul celor de mai sus, a se vedea și prevederile art. 16 alin. 3 din Constituția României, republicată, care, referindu-se la "funcțiile și demnitățile publice, civile și militare" nu a avut în vedere salariații, ci a vizat distincția dintre noțiunile de funcție publică și funcția de demnitate publică.

Referitor la cererea privind obligarea Ministerului Economiei si Finanțelor la asigurarea fondurilor necesare plății sumelor solicitate, reclamantele au învederat instanței că potrivit art. 3(1) din HG386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, acesta are printre alte atribuții și aceea de a deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator principal de credite în cadrul fiecărui exercițiu bugetar.

S-a menționat că, în exercitarea acestor atribuții, Ministerul Economiei si Finanțelor poate fi obligat în principiu să ia masurile pentru asigurarea fondurilor necesare executării unor obligații stabilite în sarcina unor instituții publice prin hotărâri judecătorești.

Pe de alta parte, reclamanții au arătat că, în conformitate cu art. 2 din OG nr. 22/2002, modificata prin Legea nr. 110/2007, ordonatorii principali de credite bugetare au obligatia sa dispuna toate masurile ce se impun, inclusiv virari de credite bugetare, in conditiile legii, pentru asigurarea in bugetele proprii si ale institutiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea platii sumelor stabilite prin titluri executorii.

Obligatia aceasta ar fi insa lipsita de orice efect daca Ministerul Economiei si Finantelor, nu ar include in proiectul bugetului de stat sumele necesare si nu ar deschide creditele necesare.

În apărare, a formulat întâmpinare pârâtul Ministerul Justiției prin care a arătat că într-adevăr, în temeiul art.2 din OUG nr.177/2002, indemnizațiile magistraților au fost stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă.

Însă, prin Legea nr.347 din 10 iulie 2003, prin care a fost aprobată OUG nr.177/2002, art.2 a fost modificat, urmând să aibă următorul conținut: "(1) pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială prevăzută în anexa nr.1 la prezenta ordonanță de urgență."

Totodată, art. 3 din OUG nr. 27/2006 prevede: "(1) Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații - asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul 9instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzută de art.86 din Legea nr.303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanță de urgență.

S-a menționat că, prin art.50 din OUG nr.177/2002 au fost abrogate disp.art.1 indice 1 și dispozițiile referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora, prin Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, precum și orice alte dispoziții contrare.

De asemenea, a arătat pârâtul că prin OUG nr.27/2006 a fost abrogată OUG nr.177/2002, prevederile referitoare la salarizarea judecătorilor din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție din Legea nr.56/1996, dispozițiile privind salarizarea președintelui, vicepreședintelui, președinților de secții și judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, cuprinse în Legea nr.-154/1998, art.56 din Legea nr-317/2004, precum și orice alte dispoziții contrare.

Prin urmare, s-a precizat că începând cu intrarea în vigoare a Legii nr.347/2003, care a modificat art.2 din OUG nr.177/2002 nu există temei legal pentru ca indemnizațiile personalului din cadrul autorității judecătorești să, fie stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislative și executive, indemnizațiile acestora fiind stabilite expres și exclusiv prin OUG nr. 177/2002, OG nr.23/2005 și OUG nr.27/2006.

Pârâtul a mai menționat că de altfel, începând cu 1 ianuarie 2003, persoanele care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite în cadrul autorităților legislative și executive beneficiază de o indemnizație fixă, art.5 din Legea nr.154/1998 fiind aprobat prin art.15 din OUG nr.24/2000.

A mai învederat pârâtul că, este de reținut șui faptul că disp. OUG nr.177/2002 și OUG nr.27/2006 nu contravin constituției, Legii nr.303/2004 sau Codului Muncii. Astfel, într-adevăr, art.73, actual art.74, al.2, teza I, din Legea nr.303/2004, prevede că, "Drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege", însă, în teza a II-a se precizează că "Salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială".

La momentul intrării în vigoare a Legii nr.303/2004, drepturile salariale ale judecătorilor, procurorilor și celorlalte categorii de personal prevăzute de acest act normativ erau stabilite prin OUG nr.177/2002 aprobată prin Legea nr.347/2003. Prin urmare, disp. art.73, actual art.74 din Legea nr.303/2004 au avut în vedere drepturile salariale reglementate de dispozițiile legale în vigoare la acel moment, drepturi salariale care, potrivit legii "nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute d4e prezenta lege".

Ori, prin legea specială prin care au fost stabilite ulterior drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor, respectiv OUG nr.27/2006, aprobată prin Legea nr.45/2007, nu au fost diminuate drepturile în discuție, acestea fiind majorate față de cuantumul prevăzut în reglementarea anterioară.

Astfel, a subliniat pârâtul că prin acest act normativ, drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor, personalului asimilat acestora, potrivit legii, judecătorilor din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, magistraților asistenți și asistenților judiciari au fost majorate după cum se cunoaște cu un procent de 40% față de cele prevăzute în OUG nr.177/2002, prin mărirea coeficienților de ierarhizare prevăzuți pe grad de instanță, în raport de funcția deținută și prin instituirea dreptului la spor de vechime în muncă și primă de concediu.

De asemenea, pârâtul a precizat că Legea nr.303/2004 nu conține nici o dispoziție care să prevadă că drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor trebuie să fie egale cu cele ale persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă, iar pe de altă parte, dispozițiile din Legea nr.154/1998, OUG nr.177/2002 și din alte acte normative care se refereau la acest aspect au fost abrogate expres după cum a arătat mai sus.

Totodată, pârâtul a arătat că actele normative care stabilesc drepturile salariale ale judecătorilor, procurorilor și a celuilalt personal prevăzut de acestea, în sens contrar celor susținute de reclamanți, au fost emise cu respectarea dispozițiilor Constituției, ale Legii nr.24/2000 și a Normelor metodologice date în aplicarea acesteia.

Tot în apărare a formulat întâmpinare și pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin care a arătat că cererea nu poate fi primită întrucât acordarea de indemnizații și majorare drepturi salariale trebuie să fi făcut în limita sumelor disponibile în bugetul instituției și drept urmare admiterea acțiunii și obligarea instituției publice la plata unor sume ce nu se regăsesc în bugetul aprobat face ca hotărârea pronunțată să fie imposibil de executat.

De asemenea s-a precizat că execuția bugetară nu se poate face decât în limita fondurilor aprobate.

În considerațiile arătate solicita respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

La dosarul cauzei a fost depusă întâmpinare și de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Prin sentința civilă nr. 1087/21.05.2008 pronunțată de Tribunalul Tulcea s- hotărât după cum urmează:

Admite acțiunea. Obligă pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Constanța și Tribunalul Tulcea, în solidar, să plătească reclamantelor drepturi salariale constând în diferența dintre salariile calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică și a coeficienților de multiplicare prevăzuți de lege și salariile efectiv plătite, luând în calcul următoarele valori de referință sectorială:

- pentru perioada 19 martie 2005 - 30 septembrie 2005, valoarea de referință sectorială de 264,7 lei, conform OG nr.9/2005;

- pentru perioada 1 octombrie 2005 - 31 ianuarie 2006, la valoarea de referință sectorială de 297,4 lei, conform OG 9/2005;

- pentru perioada 1 februarie 2006 - 31 august 2006, valoarea de referință sectorială de 312,3 lei, conform OG nr.3/2006;

- pentru perioada 1 septembrie 2006 - 31 decembrie 2006, valoarea de referință sectorială de 331 lei, conform OG 3/2006;

- pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 martie 2007 valoarea de referință sectorială de 358 lei, conform OG 10/2007;

- pentru perioada 1 aprilie 2007 - 30 septembrie 2007, valoarea de referință sectorială de 365 lei, conform OG 10/2007;

- pentru perioada 1 octombrie 2007 - 29 februarie 2008, valoarea de referință sectorială de 405 lei conform OG 10/2007.

Obligă aceeași pârâți să plătească reclamantelor drepturile salariale de mai sus actualizate cu indicele de inflație, la data plății efective.

Obligă pârâta Curtea de Apel Constanța să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor.

Obligă pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare efectuării plăților la care au fost obligați pârâții prin prezenta hotărâre.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Potrivit art.5 din Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, salariile de bază în sectorul bugetar se stabilesc pe baza următoarelor elemente:

- valoarea de referință universală;

- indicatorii de prioritate intersectorială, exprimați în procente, diferențiați pe domenii de activitate;

- valori de referință sectoriale, exprimate în lei, rezultate din înmulțirea valorii de referință universală cu indicatorii de prioritate intersectorială;

- grila de intervale pentru stabilirea salariilor de bază, pentru funcțiile fiecărui sector de activitate.

Potrivit art.1 din OUG nr.134/1999, aprobată prin Legea nr.714/2001, începând cu luna septembrie 1999 valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorității judecătorești, reglementată de Legea nr.50/1996 este egală cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr.154/1998 "pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, precum și pentru administrația publică centrală și locală. Această valoare se corectează periodic în raport cu evoluția prețurilor de consum în condițiile stabilite de prevederile legale pentru sectorul bugetar".

Prin art.13 al.1 din Legea bugetului de stat pe anul 2001 nr.216/2001, valoarea de referință universală a fost stabilită la 2.444.000 lei, iar indicatorul de prioritate intersectorială pentru funcțiile de demnitate publică alese, numite și asimilate acestora a fost prevăzut ca fiind de 0,62, astfel încât valoarea de referință sectorială rezultată era de 2.444.000 lei x 0,62 = 1.515.280 lei.

Prin legile anuale ulterioare referitoare la bugetul de stat nu au fost prevăzute modificări ale valorii de referință universală sau ale indicatorului de prioritate intersectorială pentru funcțiile de demnitate publică.

Drept urmare, OUG nr.177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, aprobată prin Legea nr.347/2003, a prevăzut în mod corect în Anexa 1 calculul indemnizațiilor pentru magistrați, începând cu 1 ianuarie 2003 pe baza unei valori de referință sectorială de 1.833.754 lei, egală cu cea prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă.

În baza art.48 din OUG nr.177/2002 și a art.3 lit.e din OUG nr.123/2003, valoarea de referință sectorială din Anexa 1 la OUG nr.177/2002 a fost majorată cu 6% începând cu luna ianuarie 2004 și cu 6% în luna octombrie 2004. În consecință, pentru perioada 1 octombrie 2004 - 31 decembrie 2004, această valoare de referință sectorială era de 2.380.592 lei, egală cu cea prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite și care fusese majorată la rândul său, în aceleași procente, prin dispoz. OUG nr.191/2002 și ale art.3 lit.a din OUG nr.123/2003.

Însă, pentru perioadele 19.03.2005 - 30.09.2005 și 1.10.2005 - 31.01.2006, deși OUG nr.134/1999, aprobată prin Legea nr.714/2001 era în vigoare (stabilind în mod expres egalitatea valorii de referință sectorială pentru personalul din organele autorității judecătorești cu cea prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică) iar conform art.74 alin.2 din Legea nr.303/2004, lege organică, "drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege", reclamanților nu li s-au acordat creșterile salariale prevăzute de OG nr.9/2005 pentru personalul care ocupă funcții de demnitate publică.

Este de observat că, deși conform denumirii sale, acest act normativ reglementează creșteri salariale pentru anul 2005 (acordate personalului contractual bugetar și persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică), art.2 al.3 și art.3 al.4 din OG 9/2005 arată doar că, în anexele VIII și IX sunt prevăzute indemnizațiile lunare pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică alese, numite și asimilate acestora, fără a se indica în mod explicit procentul de majorare al indemnizațiilor.

Având în vedere însă că, de exemplu, pentru funcția de demnitate publică aleasă de Președintele României, indemnizația lunară era de:

- 46.764.000 lei la 1.01.2003, conform Anexei 7/1 a, la OUG nr.191/2002,

- 46.613.000 lei la 1.10.2003, conform Anexei 7/1 b, la aceeași ordonanță,

- 49.409.780 lei la 1.01.2004, în baza creșterii de 6% prev. de art.3 lit.a din OUG nr.123/2003;

- 52.374.367 lei la 1.10.2004, în baza creșterii de 6% prev. de art.3 lit.a din aceeași ordonanță și de 65.469.000 lei la 1.10.2005, conform Anexei 8/1 la OG nr.9/2005, rezultă că indemnizațiile pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică alese, numite și asimilate acestora au crescut cu 25% începând cu 1.10.2005. Conform art.3 al.5 din OG nr.9/2005, începând cu luna ianuarie 2005 s-a acordat 45% din creșterea rezultată ca deferență între indemnizația stabilită potrivit anexelor acestei ordonanțe și indemnizația avută în luna decembrie 2004.

Drept urmare, în baza prevederilor legale anterior menționate, ale art.1 al.4 din Constituția României, care reglementează organizarea statului potrivit "principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale" și ale art.1 alin.1 din Legea nr.304/2004 conform cărora "puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, tribunalul va constata întemeiate pretențiile reclamantelor de a le fi acordate creșterile salariale prev. de OG nr.9/2005.

Pentru aceleași rațiuni, sunt întemeiate solicitările acestora de a le fi acordate și pentru anii 2006, 2007 și 2008, creșterile salariale prevăzute de OG nr.3/12.01.2006 și OG nr.10/31.01.2007.

Așadar, plecând de la valoare de referință sectorială de 2.380.592 lei la nivelul lunii decembrie 2004, salariile reclamanților trebuiau calculate pe baza valorii de referință sectorială pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite de:

- 264,7 lei pentru perioada 19.03.2005 - 30.09.2005 și

- 297,4 lei pentru perioada 1.10.2005 - 31.01.2006, conform OG nr.9/2005;

- 312,3 lei pentru perioada 1.02.2006 - 31.08.2006 și

- 331 lei, pentru perioada 1.09.2006 - 31.12.2006 conform art.1 din OG nr.3/2006, care a prevăzut majorarea indemnizațiilor pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică în două etape, respectiv cu 5% începând cu 1.02.2006 și cu 6% începând cu 1.09.2006;

- 358 lei pentru perioada 1.01.2007 - 31.03.2007;

- 365 lei pentru perioada 1.04.2007 - 30.09.2007 și

- 405 lei pentru perioada 1.10.2007 - 29.02.2008 conform art.1 și art.3 alin.3 cu anexele corespunzătoare din OG nr.10/2007, care a prevăzut majorări în trei etape, respectiv cu 5% începând cu 1.01.2007, cu 2% începând cu 1.04.2007 și cu 11% începând cu 1.10.2007.

Este de observat că potrivit preambulului, OUG nr.27/29.03.2006 privind salarizarea și ale drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției s-a urmărit, între altele, armonizarea grilei de salarizare a acestora cu dispozițiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor "prin care au fost aduse modificări substanțiale ale prevederilor referitoare la carierea judecătorilor și procurorilor cu incidență asupra salarizării".

De asemenea, că potrivit art.2 din OUG nr.27/2006, salarizarea și celelalte drepturi ale judecătorilor și procurorilor se stabilesc "ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal", aceste reglementări transpunând în mod evident principiul constituțional al echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească.

Cu toate acestea, în Anexa 1 la OUG nr.27/2006 a fost înscrisă o valoare de referință sectorială mai mică decât cea prevăzută pentru funcțiile de demnitate publică, cu consecința diminuării indemnizațiilor magistraților, în disprețul dispoz. art.74 al.2 din Legea nr.303/2004.

În vederea acoperirii integrale a prejudiciului datorat prin neplata la timp a drepturilor salariale solicitate și având în vedere că, de la momentul pronunțării hotărârii judecătorești și până la momentul plății efective, va mai trece o perioadă de timp, instanța a obligat aceeași pârâții la plata actualizată a acestor drepturi salariale, cu indicele de inflație la data plății efective.

În ceea ce privește capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la a asigura sumele necesare pentru achitarea despăgubirilor salariale solicitate, instanța a reținut următoarele:

Potrivit disp. art.35 din Legea nr.500/2004, Ministerul Economiei și Finanțelor, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite și a bugetului propriu, întocmește proiectele legilor bugetare și proiectul bugetelor, pe care le depune la guvern, până la data de 3 septembrie a fiecărui an.

În același timp, potrivit art.5 din HG nr.93/2000, toate instituțiile publice din sistemul jurisdicțional românesc, sunt finanțate de la bugetul de stat, aceeași condiție și posibilitate de finanțare, fiind cuprinsă în art.118 din Legea nr.304/2004.

Împotriva acestei soluții, au formulat recurs Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice

În motivarea recursului său, Ministerul Justiției și Libertăților a arătat următoarele.

În motivarea recursului său, Ministerul Economiei și Finanțelor a arătat următoarele: hotărârea este dată cu greșita aplicare a legii, motiv care se încadrează în prevederile art. 304 pct.9 Cod.pr.civ. întrucât prevederile art. 1 și 21 alin.1 din OG nr. 137/2000 respectiv art.27 alin.1 în actuala numerotare, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 818/2008; pe de altă parte, s-a mai arătat că deși iniția indemnizațiile magistraților au fost stabilite prin raportare la valoarea de referință sectorială prevăzută pentru funcțiile de demnitate publică, prin Legea nr. 347/2003 art.2 din OUG nr. 177/2002 a fost modificat, stabilirea indemnizațiilor făcându-se raportat la valoarea de referință sectorială cuprinsă în Anexa 1 la ordonanța de urgență; începând cu intrarea în vigoare a legii nr. 347/2003, nu mai există temei legal pentru ca indemnizațiile personalului din cadrul autorității judecătorești să fie stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută pentru funcțiile de demnitate publică; începând cu 01.01.2003, persoanele care ocupă funcții de demnitate publică beneficiază de o indemnizație fixă, art. 5 din Legea nr. 154/1998 fiind abrogat prin art. 15 din OUG nr. 24/2000; drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor sunt stabilite prin lege însă nu există nici o prevedere care să impună o salarizare egală cu cea a persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, iar prin actele normative speciale care au reglementat salarizarea judecătorilor au fost operate creșteri salariale; actele normative care reglementează salarizarea judecătorilor și procurorilor au fost adoptate cu respectarea Constituției României și Codului Muncii; persoanele care ocupă funcții de demnitate publică nu beneficiază de alte premii sau sporuri, spre deosebire de magistrați, al căror venit depășește astfel venitul persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică; nu se poate reține nici existența unei discriminări între magistrați și persoanele care ocupă funcții de demnitate publică întrucât salarizarea celor două categorii profesionale este diferită iar indemnizațiile persoanelor care ocupă o funcție de demnitate publică nu este stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială.

În motivarea recursului său, Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat prevederile art. 16, 19, 20, 28, 34 și 35 din Legea nr. -, în sensul că proiectul bugetului Ministerului Justiției și Libertăților este elaborat chiar de către acesta, și este aprobat în final de Parlamentul României, Ministerul Economiei și Finanțelor neavând atributul deciziei în această privință, astfel încât, față de competența acestui minister, admiterea acțiunii față de acesta constituie o adăugare la lege.

Recursurile au fost înregistrate la Înalta Curte de Casație și Justiție care prin decizia nr. 1235/06.02.2009 a declinat competența de soluționare a cauzei către Curtea de Apel Constanța. În motivarea soluției s-a reținut că prin decizia nr. 104/20.01.2009 pronunțată de Curtea Constituțională s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. I și II din OUG nr. 75/2008.

Cauza a fost ulterior înregistrată la Curtea de Apel Constanța. Intimații nu au formulat întâmpinare.

Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041Cod.pr.civ. Curtea constată că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:

1. Cu privire la recursul formulat de Ministerul Justiției și Libertăților:

Într-adevăr, OUG nr. 177/2002 (în art.2 alin.1) și ulterior OUG nr. 27/2006 (în art.3 alin.1) au stabilit un alt mod de determinare a indemnizației cuvenite judecătorilor și procurorilor, prin raportare la o valoare de referință sectorială cuprinsă în anexe ale acestor acte normative. Aplicarea unei alte valori de referință sectoriale cuprinsă în alte acte normative ar contraveni unor decizii cu caracter obligatoriu pronunțate de Curtea Constituțională. Faptul că se solicită luarea în calcul a altei valori de referință sectorială decât cea prevăzută de lege pentru situația reclamanților nu este contestată, reclamanții înșiși făcând referite la acest aspect.

Astfel, prin deciziile nr. 818/3.07.2008, nr.819/3.07.2008 și nr. 820/3.07.2008 pronunțate de Curtea Constituțională, s-a statuat că prevederile art. 1, art.2 al.3 și art. 27 al.1 din nr.OG 37/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești, au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Ulterior, prin Decizia nr. 1325/2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Și în acest caz, s-a motivat decizia prin aceea că "dispozițiile ordonanței lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății" și că "un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării".

Aceste decizii ale Curții Constituționale au avut în vedere așadar nu doar situația în care instanțe ar anula prevederi legale ci și situațiile în care ar aplica prevederi din acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății, indiferent de forța lor juridică. Și într-un asemenea caz ar fi încălcat principiul separației puterilor în stat întrucât instanța de judecată ar intra în domeniul de competență al puterii executive și ar crea norme de drept noi în aplicarea legii, fără să aibă această competență constituțională și legală.

Ca urmare, instanța nu poate avea în vedere motive care se referă la existența unui tratament discriminatoriu pentru a aplica în cazul recurenților prevederile altor acte normative decât cele care au reglementat sau reglementează salarizarea judecătorilor și procurorilor în perioada de referință.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că potrivit art. 27(1) din OG nr. 137/2000, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.

Așadar, acțiunea întemeiată pe prevederile OG nr. 137/2000 poate avea ca obiect: o cerere de despăgubiri și/sau o cerere pentru înlăturarea situației discriminatorii și restabilirea situației anterioare.

În deciziile pronunțate în legătură cu constituționalitatea prevederilor OG nr. 137/2000, (de ex. deciziile nr. 818 și 819, 820 și 821 din 2008) Curtea Constituțională a stabilit că "prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".

În motivarea acestor decizii s-a arătat că "Luând în considerare și dispozițiile art. 27 alin. (1) din ordonanță, prin care se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței de judecată, între altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, deci și a prevederilor cu caracter discriminatoriu, instanța de judecată poate să înțeleagă că are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și, pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanței se consideră discriminată. Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării."

Așadar, din dispozitivul și din motivarea acestor decizii, rezultă fără echivoc faptul că aceste soluții au în vedere numai prevederile cuprinse în art. 27(1) din OG nr. 137/2000 care prevăd posibilitatea de a solicita restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare iar nu și prevederile referitoare la solicitarea de despăgubiri rezultate din situația discriminatorie.

Astfel, cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul rezultat din situația discriminatorie este o cerere întemeiată pe răspunderea delictuală, fapta ilicită constând în fapta care determină situația discriminatorie, faptă calificată ca ilicită de prevederile OG nr. 137/2000. Or, instanțele nu pot refuza soluționarea unei astfel de acțiuni, având în vedere prevederile art.3 din Codul Civil și art.4 alin.2 din Legea nr. 303/2004.

În cauză însă, se constată că intimații reclamanți nu se regăsesc într-o situație care să conducă la concluzia că sunt supuși unui tratament discriminatoriu din punct de vedere al salarizării, astfel încât să pretindă despăgubiri.

Astfel, potrivit art.6(3) din Codul Muncii, pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criteriul de sex cu privire la toate elementele și condițiile de remunerare.

Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, statuează în art.1 al.2 principiul egalității între cetățeni prin excluderea privilegiilor și discriminării, asigurând egalitatea în garantarea și exercitarea unor drepturi, inclusiv dreptul la un salariu egal pentru muncă egală. Astfel art.1(2) lit. e din OG nr. 137/2000, stabilește că principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea drepturi enumerate de acest text, între care și drepturile economice, sociale și culturale, în special:

(i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare;

(ii) dreptul de a înființa sindicate și de a se afilia unor sindicate;

(iii) dreptul la locuință;

(iv) dreptul la sănătate, la îngrijire medicală, la securitate socială și la servicii sociale;

(v) dreptul la educație și la pregătire profesională;

(vi) dreptul de a lua parte, în condiții de egalitate, la activități culturale și sportive.

În conformitate cu art. 2 alin. (1) și (3) din OG nr. 137/2000, potrivit acestei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Sunt discriminatorii, potrivit acestei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

În cazul de față existența unei salarizări diferențiate în privința magistraților este stabilită de lege și nu este în discuție.

Criteriul care a stat la baza tratamentului diferențiat aplicat diverselor subcategorii de demnitari poate fi considerat "categoria profesională".

Se pune problema în această situație dacă diferențierea salarială constituie un tratament discriminatoriu prin prisma dispozițiilor constituționale și legale evocate sau nu.

Pentru ca o faptă să fie calificată drept discriminatorie trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții:

Mai întâi, trebuie să genereze un tratament diferențiat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință, în cazul de față fiind vorba de o excludere a unei părți a personalului auxiliar de la acordarea unor drepturi bănești.

Apoi, trebuie să existe un criteriu de discriminare - în cazul de față este vorba de categoria profesională.

Tratamentul să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege - în cauză efectul constă în obținerea unei indemnizații de serviciu mai mică.

Tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere ale scopului să nu fie adecvate și necesare.

Toate aceste criterii trebuie aplicate în referire la situația reclamanților raportat la situația altor persoane aflate în situații analoage și comparabile.

Un tratament diferențiat devine discriminatoriu prin prisma condițiilor enunțate anterior numai dacă determină distincții între persoane aflate în situații analoage și comparabile, astfel încât unele dintre acestea sunt tratate diferit din cauza apartenenței la o categorie care constituie și motivul tratamentului diferențiat.

Din această perspectivă este relevantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în legătură cu art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, Curtea a stabilit că diferența de tratament devine discriminatorie în sensul acestui articol din Convenție, când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. În acest sens s-a decis că pentru ca o încălcare a art. 14 din Convenție să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă. Curtea a apreciat în jurisprudența sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate (hotărârea din 18.02.1991 în cauza Fredin contra Suediei, din 23.06.1993 în cauza Hoffman contra Austriei, din 28.09.1995 în cauza Spadea și Scalambrino contra Italiei, din 22.10.1996 în cauza Stubbings și alții contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord). În Hotărârea din 06.04.2000, în cazul Thlimmenos contra Greciei, Curtea a concluzionat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite.

Cu alte cuvinte, tratarea egală a unor persoane aflate în situații diferite poate constitui un tratament discriminatoriu pentru acele persoane care, urmare a situației deosebite în care se află, ar avea dreptul la un tratament diferit, favorabil.

Reclamanții susțin existența unei situații comparabile între ei și persoanele care ocupă funcții de demnitate publică prin prisma principiului separației puterilor în stat și a egalității și echilibrului între cele trei puteri consacrate în Constituția României.

Reclamanții consideră discriminatoriu modul diferit de determinare a indemnizației de serviciu, susținând că în cazul lor valoarea de referință sectorială avută în vedere este mai mică decât valoarea de referință sectorială folosită pentru determinarea indemnizației persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică.

Pentru verificarea existenței unui tratament discriminatoriu, trebuie nu doar să existe situații comparabile în care se regăsesc cei ce reclamă discriminarea cu alte persoane, dar să existe și elemente care să fie comparate.

Or, în cauză, se constată că susținerile reclamanților privind folosirea unei valori de referință sectorială mai mare pentru determinarea indemnizației cuvenite persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică nu sunt reale.

Astfel, este adevărat că inițial, față de prevederile art.5, Legea nr. 154/1998 stabilea în Anexa I valoarea de referință sectorială pentru funcțiile de demnitate publică la 637.000 lei vechi iar în Anexa II coeficienții de multiplicare pentru funcțiile de demnitate publică, indemnizația de serviciu a persoanelor care ocupau aceste funcții fiind stabilită prin înmulțirea valorii de referință cu coeficientul de multiplicare.

Dar, acest sistem de stabilire a indemnizațiilor a fost înlocuit de un alt sistem prin OUG nr. 191/2002 prin care indemnizațiile au fost stabilite în cuantum brut pentru fiecare funcție.

Astfel, potrivit art. 14 alin.(2) din acest act normativ stabilește că "Anexele nr. VII/1a, VII/2a și ) la prezenta ordonanță de urgență modifică și înlocuiesc, începând cu data de 1 ianuarie 2003 și până la 30 septembrie 2003, anexele nr. II/1, II/2 și III la Legea nr. 154/1998, cu modificările și completările ulterioare".

Apoi, potrivit art.2 alin.(3) din OG nr. 9/2005, "indemnizațiile lunare pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite, precum și pentru persoanele care ocupă funcții asimilate cu funcții de demnitate publică, stabilite potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare, sunt cele prevăzute în anexele nr. VIII și IX". În aceste Anexe nu sunt stabiliți noi coeficienți de multiplicare și nici Anexa I la Legea nr. 154/1998 nu a fost modificată cu privire la valoarea de referință sectorială, stabilindu-se direct indemnizația, în cuantumul apreciat de legiuitor. Creșterile salariale prevăzute de OG nr. 9/2005 au fost raportate la acest cuantum brut al indemnizației iar nu la valoarea de referință sectorială. Aceeași este situația și în cazul OG nr. 3/2006 și OG nr. 10/2007.

De altfel, Anexa I la Legea nr. 154/1998, deși nu a fost abrogată, a mai fost modificată doar prin Legea nr. 163/1999, valoarea de referință sectorială fiind stabilită la 685.872 lei pentru funcțiile de demnitate publică.

În mod evident, dacă s-ar raporta actualul cuantum al indemnizațiilor pentru funcțiile de demnitate publică la coeficienții de multiplicare stabiliți inițial în Legea nr. 154/1998, această valoare de referință sectorială nu ar mai corespunde realității.

Este evident astfel că Anexa I la Legea nr. 154/1998 nu se mai aplică în prezent și nici sistemul inițial de stabilire a indemnizațiilor pentru funcțiile de demnitate publică.

Atunci când legiuitorul a avut în vedere păstrarea sistemului inițial de determinare a indemnizațiilor pentru funcțiile avute în vedere de Legea nr. 154/1998 și majorarea acestora, a modificat coeficienții de multiplicare, cum este cazul OUG nr. 28/1998, OUG nr. 122/1999, Legea nr. 131/1999, OUG nr.183/1999, OG nr. 52/2000,

Reclamanții susțin că s-a păstrat modul inițial de calcul al indemnizațiilor pentru funcții de demnitate publică și invocă modificarea valorii de referință sectorială raportând nivelul indemnizațiilor în cuantum brut stabilite de actele normative ulterioare anului 2002 la coeficienții de multiplicare inițiali.

Dar, aceste susțineri nu se verifică în practică. Astfel, spre exemplu, raportând indemnizația președintelui României, stabilită în Anexa VIII/1 la OG nr. 9/2005 la coeficientul de multiplicare 22 stabilit de Legea nr. 154/1998 rezultă o presupusă valoare de referință sectorială de 2.975.863 lei vechi; raportând indemnizația senatorilor și deputaților, stabilită în Anexa VIII/1 la OG nr. 9/2005 la coeficientul de multiplicare 16,1 stabilit de Legea nr. 154/1998 rezultă o presupusă valoare de referință sectorială de 2.975.900 lei vechi; raportând indemnizația primului-ministru, stabilită în Anexa VIII/2 la OG nr. 9/2005 la coeficientul de multiplicare 20,3 stabilit de Legea nr. 154/1998 rezultă o presupusă valoare de referință sectorială de 2.975.862 lei vechi; raportând indemnizația unui ministru, stabilită în Anexa VIII/1 la OG nr. 9/2005 la coeficientul de multiplicare 17,6 stabilit de Legea nr. 154/1998 rezultă o presupusă valoare de referință sectorială de 2.975.852 lei vechi.

Apoi, spre exemplu, raportând indemnizația președintelui României, stabilită în Anexa VII/1 la OG nr. 3/2006 la coeficientul de multiplicare 22 stabilit de Legea nr. 154/1998 rezultă o presupusă valoare de referință sectorială de 331,27 lei; raportând indemnizația senatorilor și deputaților, stabilită în Anexa VII/1 la OG nr. 3/2006 la coeficientul de multiplicare 16,1 stabilit de Legea nr. 154/1998 rezultă o presupusă valoare de referință sectorială de 331,304 lei; raportând indemnizația primului-ministru, stabilită în Anexa VII/2 la OG nr. 3/2006 la coeficientul de multiplicare 20,3 stabilit de Legea nr. 154/1998 rezultă o presupusă valoare de referință sectorială de 331,280 lei; raportând indemnizația unui ministru, stabilită în Anexa VIII/1 la OG nr. 3/2006 la coeficientul de multiplicare 17,6 stabilit de Legea nr. 154/1998 rezultă o presupusă valoare de referință sectorială de 331,25lei.

Așadar, nu rezultă un cuantum unic al sumei rezultate, și chiar dacă diferențele au valori mici, semnificativă din punct de vedere juridic este existența lor, ceea ce susține concluzia că stabilirea indemnizațiilor pentru funcții de demnitate publică nu s-a mai făcut prin stabilirea unei valori de referință sectorială unice la care să se aplice coeficientul de multiplicare ci prin stabilirea cuantumului brut al indemnizațiilor, chiar dacă s-a păstrat o anumită proporție a creșterilor salariale.

Se constată astfel că nu există un termen de comparație pentru valoarea de referință sectorială folosită pentru determinarea indemnizațiilor magistraților, întrucât în cazul funcțiilor de demnitate publică nu se mai folosește o astfel de valoare de referință sectorială.

Modalitatea diferită de salarizare nu este în sine de natură a constitui un tratament discriminatoriu, constituind o opțiune a legiuitorului.

Este adevărat că pentru funcțiile de demnitate publică, prin actele normative indicate anterior, s-au operat o serie de majorări ale indemnizației, însă de astfel de majorări au beneficiat și magistrații, prin legile de salarizare succesive și actele normative care le-au modificat.

Spre exemplu, art.1 alin.1 din OG nr. 13/2008 a stabilit că valoarea de referință sectorială prevăzută în anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările ulterioare, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 2% față de nivelul din luna decembrie 2007 iar începând cu data de 1 octombrie 2008, creșterea valorii de referință sectoriale este de 2% față de valoarea din luna septembrie 2008.

De asemenea, o creștere a indemnizației magistraților de 40% a fost operată prin modificarea valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prin OUG nr. 27/2006.

În aceste condiții, prin raportare la persoanele care ocupă funcții de demnitate publică, reclamanții nu pot susține existența unei discriminări de natură salarială.

În consecință, pentru motivele expuse anterior, cererea principală este nefondată, restul motivelor invocate de Ministerul Justiției și Libertăților nemaiavând relevanță, astfel încât nu vor mai fi analizate.

2. Cu privire la recursul formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor:

Având în vedere cele reținute în referire la recursul formulat de Ministerul Justiției și Libertăților, cum cererea formulată împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor are un caracter accesoriu, se constată că și aceasta este neîntemeiată, nemaifiind necesar a analiza motivele invocate de recurent.

Față de toate aceste considerente, în conformitate cu art.312 Cod.pr.civ. se vor admite recursurile și se va modifica sentința recurată în sensul respingerii ca nefondate a acțiunii în totalitate, având în vedere caracterul accesoriu și al celorlalte capete de cerere, respectiv acordarea reactualizării cu rata inflației a sumelor pretinse și cererea de înscriere în carnetul de muncă a acestor drepturi salariale pretinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile civile formulate de recurenții - pârâți: MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.1087/21.05.2008, pronunțate de Tribunalul Tulcea în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații - reclamanți:, judecători în cadrul Tribunalului Tulcea, cu domiciliul ales la Tribunalul Tulcea,-, și intimații - pârâți: CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în C,-, TRIBUNALUL TULCEA, cu sediul în T,-, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DICRIMINĂRII, cu sediul în B, nr.1-3, sector 1.

Modifică în tot sentința recurată, în sensul că respinge ca nefondată acțiunea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28.04.2009.

Președinte, Judecători,

- - - -

- -

Grefier,

- -

Jud.fond:; Șt.

redactat jud. - 27.05.2009

Tehnored.dispozitiv- gref.-

4 ex./29.05.2009

Președinte:Răzvan Anghel
Judecători:Răzvan Anghel, Maria Apostol, Jelena Zalman

Vezi şi alte speţe de drept civil:

    Comentarii despre Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 202/2009. Curtea de Apel Constanta