Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 217/2010. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA PENTRU CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 217/2010
Ședința publică de la 11 FEBRUARIE 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Carmen Fiț JUDECĂTOR 2: Victor Crețoiu
- - - JUDECĂTOR 3: Nicoleta Vesa
- - - judecător
- - - grefier
Pe rol se află soluționarea recursului promovat de pârâta "" B împotriva sentinței civile nr. 1432/LM din 5.10.2009 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr-.
La apelul nominal efectuat în cauză se prezintă avocat în calitate de reprezentată a pârâtei recurente SA B, lipsă fiind reclamantul intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Instanța, reținând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat ori cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta pârâtei recurente solicită admiterea recursului și în principal casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată la Tribunalul Municipiului B, competent să soluționeze cauza.
În subsidiar, solicită admiterea recursului și respingerea în întregime a acțiunii, învederând în esență că motivarea instanței de fond este neîntemeiată, fiind dovedită înregistrarea notificării de concediere la Direcția Susține că baza de calcul a indemnizației de concediere nu poate fi alta decât venitul mediu brut din anul anterior concedierii, ca fiind singura valoarea certă care poate fi cunoscută și luată în calcul la stabilirea valorii salariilor compensatorii și nicidecum venitul mediu brut de la data concedierii, astfel cum a reținut instanța de fond, majorând indemnizația de concediere.
Cu privire la suplimentarea salarială reprezentând aprovizionarea de toamnă-iarnă solicită de asemenea admiterea recursului și modificarea în întregime a sentinței, întrucât suplimentarea a fost introdusă în salariul de bază, astfel cum rezultă din evoluția veniturilor înscrise în cărțile de muncă din care nu reiese vreo diminuare a câștigurilor. Pentru o practică judiciară unitară, invocă dosarul nr-, având obiect similar, ce a avut termen de judecată la 21.01.2010. Fără cheltuieli de judecată.
Instanța, având în vedere actele dosarului și concluziile prezentate în dezbateri, lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului de față;
Prin acțiunea în conflict de drepturi înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr- și precizată, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta SC "" SA solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța pârâta să fie obligată la:
- plata diferenței dintre plățile compensatorii acordate și cele cuvenite conform planului social pe anul 2005, precum și sumele echivalente numărului de salarii medii nete conform art.50 din CCM, reactualizate la data plății efective;
- plata cotei de gaze pentru perioada 2005-2006;
- plata primei de murături pentru aceeași perioadă;
- cu cheltuieli de judecată.
In motivarea acțiunii s-a arătat că reclamantul a fost încadrat în muncă la societatea pârâtă în perioada 15.07.1983 - 26.06.2006. Raporturile de muncă au încetat în urma reorganizării activității, achitându-se plăți compensatorii echivalente cu numărul de salarii medii brute în funcție de vechimea în societate. S-a susținut că, în mod greșit, la calculul sumelor acordate s-a avut în vedere salariul mediu brut pe anul anterior concedierii, întrucât, în conformitate cu pct.4 din Planul Social - anexă la Contractul Colectiv de Muncă, indemnizația de concediere trebuia stabilită pe baza celui din 2004, majorat în anii următori pe baza aceluiași procentaj cu care s-au majorat salariile prevăzute în CCM. In plus, s-a mai susținut că pârâta a omis să-și achite datoria prevăzută în art.50 din CCM, respectiv salariile medii nete, având în vedere vechimea în muncă.
In justificarea pretențiilor constând în contravaloarea cotei de combustibil și prime pentru aprovizionarea de toamnă - iarnă, s-au invocat prevederile art.176 alin.1 și 2 din CCM la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol și gaze pe anii 2005, 2006, 2007, care reglementau aceste drepturi, însă de care salariații nu au beneficiat.
In drept au fost invocate prev.art.176 alin.1 și 2 din CCM pe ramură, art.243 Codul Muncii.
Acțiunea este scutită de plata taxei de timbru conform art.285 Codul Muncii.
Prin întâmpinare și precizările ulterioare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesuale active și excepția necompetenței teritoriale.
Cu privire la excepția prescripției pârâta a arătat că obiectul cauzei nu constă în solicitarea unor drepturi salariale ci în plata compensației aferente concedierii.
Astfel, s-a susținut că pretențiile reclamanților nu reprezintă drepturi de natură salarială ci despăgubiri, care se plătesc o singură dată, la încetarea contractului de muncă, ca măsură de protecție socială. Cum cuantumul acestora a fost expres prevăzut în cuprinsul deciziei de concediere, s-a invocat incidența art.283 alin.1 lit.a Codul Muncii raportat la faptul că decizia de concediere, nu a fost contestată în termenul legal de 30 de zile.
Au mai fost invocate și prev.art.283 lit.e Codul Muncii care reglementează un termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul litigiilor de muncă în care se reclamă neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, față de care, în raport cu data încetării raporturilor de muncă, ori data scadenței drepturilor pretinse în temeiul CCM, pretențiile deduse judecății ar fi prescrise.
Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului a fost argumentată prin faptul că în plan procesual, calitatea activă a reclamantului trebuie să corespundă calității acestuia de creditor în raportul juridic de drept substanțial - obligațional invocat, iar creanța pretinsă trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă și să nu fi fost încă acoperită. Ca urmare, creanța pretinsă nu poate fi limitată la alin.1 și 2 al art.176 din CCM pe ramură, articolul menționat instituind o reglementare unitară a adaosurilor la salariu, stabilind doar premisele acordării unui drept patrimonial, fără a da naștere la un drept cert al salariaților. Acest articol din CCM pe ramură trimite la negocierea Contractului Colectiv de Muncă la nivel inferior, însă în fapt, asemenea negocieri nu au mai existat din 1999 deoarece venitul respectiv a fost introdus în martie 1998 în salariul de bază al salariaților. Ca urmare, neexistând un drept al salariaților la venitul actual în luna octombrie, reclamantul nu este creditor în raportul juridic și în mod corespunzător, în plan procesual, este lipsit de calitatea procesuală activă.
Referitor la excepția necompetenței teritoriale a instanței, au fost invocate prev. Legii nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, conform cărora, competența în domeniul conflictelor de muncă, aparține tribunalului d e la sediul pârâtului. Sub acest aspect, s-a susținut că normele de competență stabilite prin Legea nr.168/1999 nu puteau fi abrogate prin noul Cod al muncii, care este tot o lege organică.
Cu privire la netemeinicia cererii de chemare în judecată s-a arătat în esență că indemnizațiile de concediere pentru disponibilizările ce se vor face în 2005, precum și criteriile de determinare a cuantumului acestora pentru anii următori au fost negociate cu sindicatul prin planul social. La stabilirea sumelor fixe acordate s-a luat ca bază de calcul salariul mediu brut pe din anul 2004, căruia i s-a aplicat procentul de indexare stabilit prin CCM în anul anterior disponibilizării și nu salariul mediu brut pe anul în curs, în care a avut loc disponibilizarea, acest fapt fiind expres precizat în art.4 din Planul Social, astfel cum a fost modificat prin amendamentul din 9.01.2006. S-a mai precizat că planul social încheiat la 21.04.2005 reprezintă o anexă a CCM, indemnizațiile de concediere fiind negociate cu tocmai în aplicarea disp.art.50 din CCM iar voința comună a părților a fost modificarea în favoarea salariaților a indemnizațiilor stabilite prin art.50 alin.1 din CCM și nicidecum de a cumula cele două indemnizații.
Referitor la cererea privind premiul pentru aprovizionarea toamnă - iarnă pentru anii 2005-2006 conform art.176 CCM/ramură, la nivel de angajator nu se mai prevede nimic în legătură cu acest adaos. Printr-o simplă comparare a contractului colectiv de muncă pe unitate cu cel încheiat la nivel de ramură se poate observa că, per total, primul a prevăzut drepturi și ajutoare mai mari iar art.176 alin.3 condiționează plata acestora de stabilirea criteriilor de acordare prin contractele colective încheiate la nivele anterioare.
Capătul de cerere privind contravaloarea cotei de gaze pentru anii 2005-2006 s-a solicitat a se respinge ca netemeinic întrucât la alin.3 al art.187 din se arată că acestea vor fi stabilite prin contractele colective de muncă inferioare, iar în art.176 alin.1 al CCM pe anii 2005, 2006, s-a precizat că ajutorul material reprezentând contravaloarea unei cantități de gaze naturale a fost compensat prin CCM/1997. Dacă s-ar fi apreciat că aceste clauze sunt ilegale, acțiunea trebuia introdusă în 6 luni potrivit disp.art.283 lit.e Codul Muncii.
Prin sentința civilă nr. 1432/2009 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul cu nr. de mai sus au fost respinse excepțiile prescripției dreptului la acțiune, a lipsei calității procesuale active, precum și cea a necompetenței teritoriale a instanței invocate de pârâtă. A fost admisă în parte acțiunea, pârâta fiind obligată să-i plătească reclamantului suma de 2697 lei reprezentând diferențe nete la plățile compensatorii acordate actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului la acțiune la data plății efective și suma de 404 lei net reprezentând suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă/iarnă aferentă anului 2006. fost respinsă în rest acțiunea. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Excepțiile invocate de pârâtă au fost respinse pentru următoarele considerente:
Nu s-a putut reține că dreptul la acțiune privind acordarea unor diferențe bănești cu titlu de plăți compensatorii s-ar prescrie în termenul de 30 de zile prev.de art.283 alin.1 lit.a Codul Muncii, dat fiind că acest capăt de cerere nu are ca obiect contestație împotriva deciziei unilaterale a angajatorului ci plata unor sume de bani, care trebuiau achitate la concediere.
In consecință, termenul de prescripție al dreptului material la acțiune este de 3 ani de la data nașterii dreptului (data încetării raporturilor de muncă), fiind aplicabile prev.art.283 alin.1 lit.c Codul Muncii.
Se apreciază că nu sunt incidente nici prev.art.283 alin.1 lit.e Codul Muncii care reglementează un termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune doar în cazul neexecutării unor clauze ale contractului colectiv de muncă.
Raportat la obiectul acțiunii, constând în drepturi bănești cuvenite angajaților cu titlu de adaosuri salariale pentru cota de gaze naturale și prima de murături, termenul de prescripție este de 3 ani, termen care se aplică conform art.283 lit.c Codul Muncii ori de câte ori se reclamă drepturi salariale neacordate sau plata altor drepturi către salariat. Contrar susținerilor pârâtei aceste drepturi constituie drepturi salariale, în sensul art.155 Codul Muncii în conformitate cu care salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile precum și alteadaosuri.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului s-a observat că însăși pârâta admite că în cuprinsul art.187 respectiv al art.176 din CCM pe ramură se creează vocația tuturor salariaților de a formula pretenții în legătură cu existența și aplicarea acestui drept. Clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel de ramură se aplică tuturor salariaților din ramura de activitate respectivă. Cum în baza art.282 alin.1 lit.a Codul Muncii pot a fi părți în conflictele de muncă salariații precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul Codului Muncii, al altor legi sau al Contractelor Colective de Muncă, reclamantul justifică în prezenta cauză calitatea procesuală activă.
A fost respinsă și excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Hunedoara, Codul Muncii, prin art.284 alin.2 stabilind o competență derogatorie de la dreptul comun, acordând o competență exclusivă instanței în circumscripția căreia se află domiciliul reclamantului.
Nu au putut fi reținute susținerile pârâtei în sensul că normele de competență stabilite prin Legea nr.168/1999 nu puteau fi abrogate prin Codul Muncii (Legea nr.53/2003) pe de o parte pentru că normele de competență sunt de imediată aplicabilitate, iar pe de altă parte, abrogarea disp.art.72 din Legea privind soluționarea conflictelor de muncă, anterior menționată, s-a realizat cu respectarea art.53, 63 și 65 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, așa cum rezultă din conținutul art.297 și 298 Codul Muncii.
Privitor la fondul cauzei s-au avut în vedere următoarele:
Reclamantul a fost salariatul societății pârâte, raporturile de muncă dintre părți încetând prin decizia nr.248/26.06.2006, urmare disponibilizărilor ce au avut loc în cadrul societății.
Conform art.50 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de pe anul 2005 s-a prevăzut, dreptul angajatului concediat (din motive care nu țin de persoana salariatului), în funcție de vechimea acestuia, la o indemnizație echivalentă cu 1 - 4 salarii medii nete. Conform alin.3 al aceluiași articol, valorile acordate efectiv, urmau să fie stabilite prin negociere cu sindicatele. In baza acestei prevederi și în conformitate cu disp.art.69 și urm. Codul Muncii, angajatorul a întocmit planul de măsuri sociale, actul denumit "Planul Social versiunea finală din 21.04.2005", fiind acceptat și semnat de sindicatul reprezentativ din unitate (). Prin acest act, cu termen de valabilitate până la 31.12.2010, la pct.4 s-au stabilit pachetele financiare de care beneficiază angajații concediați, constituite din 8, 12 ori 15 salarii la o vechime de 0,5 - 5 ani, 5 - 15 ani și respectiv peste 15 ani. Conform aceluiași articol, pentru anul 2005 salariul mediu brut se calculează pe baza salariului mediu brut din 2004, majorat în anii următori cu același procentaj cu care se majorează salariile prevăzute în contractul colectiv de muncă.
Planul social, în versiunea din 21.04.2005 a devenit anexă la Contractul Colectiv de Muncă, fapt confirmat de ambele părți, iar indemnizațiile de concediere au fost achitate persoanelor disponibilizate. In cazul încetării contractelor individuale de muncă prin acordul părților, suma acordată a reprezentat 50% din pachetul salarial corespunzător vechimii în.
Pârâta a arătat că la calculul indemnizației s-a folosit ca bază de calcul salariul mediu brut din anul anterior disponibilizării (nu cel din anul în curs), înmulțit cu numărul de salarii prevăzute în planul social, din care s-a scăzut impozitul.
In justificarea acestei proceduri a fost invocat amendamentul din 9.01.2006 la planul social încheiat la 21.04.2005, prin care s-a modificat pct.4 în discuție, precizându-se expres că pachetele financiare primite se raportau la salariul mediu brut pe stabilit ca medie a tuturor salariilor brute acordate de salariaților săi, în anul anterior celui în care se acordă aceste compensații.
Amendamentul menționat este însă contestat de reclamanți și întrucât nu s-a făcut dovada înregistrării conform legii, acesta nu poate modifica prevederea cuprinsă în planul social anexă la Contractul Colectiv de Muncă. Cu atât mai puțin amendamentul din 2006 putea produce efecte în mod retroactiv. În acest sens, se observă că, în actul de încetare a contractului de muncă (decizie sau acord) se face referire la planul social, nu și la amendamentul invocat și nici la hotărârile Comisiei paritare. Hotărârile comisiilor paritare vizând doaraplicareaplanului social, nu puteau atinge drepturile negociate în favoarea salariaților.
S-a impus a se preciza că dreptul la compensații se naște la data concedierii și ca urmare, raportat la prev. CCM și la planul social în discuție, la calculul indemnizațiilor stipulate în favoarea disponibilizaților, trebuie avut în vedere salariul brut pe unitate la acea dată, nicidecum cel din anul anterior, inferior celui actual.
In consecință, aplicându-se la salariul mediu brut pe 2004 majorările salariale prevăzute în CCM, a rezultat că salariul mediu brut pe anul 2005 era de 1582 lei, în 2006 de 1796 lei, în 2007 de 2074 lei și respectiv 2396 lei în 2008, confirmate și prin hotărârile comisiilor paritare.
Ca urmare, pârâta a fost obligată la plata diferențelor nete cuvenite cu titlu de indemnizație de concediere rezultată din aplicarea bazei de calcul din anul disponibilizării (în cuantumul arătat), înmulțite cu numărul de salarii stipulate în raport cu vechimea salariaților și impozitate conform legii.
Având în vedere că reclamantul a fost disponibilizat în anul 2006, s-a constatat că baza de calcul care trebuia luată în considerare pentru stabilirea indemnizației de concediere este de 1.796 lei, care înmulțită cu 15 salarii medii, corespunzător vechimii în unitate, rezultă suma netă după scăderea taxelor și impozitelor, de 22.630 lei, iar pârâta i-a achitat doar suma de 19.933 lei.
Așa fiind, s-a admis în parte acest capăt de cerere, iar pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantului suma de 2697 lei reprezentând diferența dintre suma acordată și suma cuvenită cu titlu de indemnizație de concediere.
In vederea unei despăgubiri integrale, sumele astfel rezultate s-a dispus a fi actualizate prin aplicarea indicelui de inflație până la data plății efective.
C de-al doilea aspect reclamat de petent la acordarea plăților compensatorii se referă la cumulul salariilor negociate prin planul social cu cele prev. de art.50 din CCM.
Contrar susținerilor petentului din întreaga procedură urmată pentru efectuarea concedierii colective rezultă că planul social a fost adoptat în aplicarea art.50 din CCM pe unitate, în conformitate cu alin.3 din același articol; măsurile de protecție socială negociate prin planul social sunt fără putință de tăgadă net superioare celor prevăzute în CCM. Astfel, în loc de 1 - 4 salarii menționate în art.50 din CCM, în formă inițială, prin modificările survenite cu ocazia semnării planului social, cei concediați au beneficiat de un număr de 8, 12 și respectiv 15 salarii medii pe unitate.
Că așa este, rezultă și din actul semnat la 9.01.2006 prin care sindicatul confirmă faptul că la redactarea pct.4 din planul social cu privire la pachetele financiare/indemnizațiile de concediere acordate salariaților în situația concedierilor colective, voința comună a părților, la data semnării planului social a fost aceea de a modifica în favoarea salariaților indemnizațiile stabilite prin art.50 alin.1 din CCM și nu de a cumula indemnizațiile acordate în baza Planului Social cu acelea acordate în baza art.50 alin.1 din CCM.
In consecință, pretențiile reclamantului cu privire la plata salariilor compensatorii menționate în art.50 din CCM neavând nici un temei, au fost respinse.
Capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata cotei de gaz a fost fundamentat pe prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol și gaze.
Conform art.241 alin.1 Codul Muncii, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați de angajatori care fac parte din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
Prin dispozițiile art.187 din contractul colectiv de muncă invocat, s-a prevăzut dreptul salariaților de a primi anual un ajutor material, egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale. In cuprinsul alin.2 al aceluiași articol se arătat că acest drept se acordă salariaților "în cazul în care nu a fost compensat prin majorarea salariului de bază" iar în alin.3 se menționează că prin contractele colective de muncă la nivele inferioare se vor stabili cuantumul și condițiile de acordare.
In speță, la nivelul unității angajatoare aceste criterii nu s-au mai stabilit, întrucât ajutorul material reprezentând contravaloarea cotei de gaze naturale a fost compensat prin CCM din 1997, astfel cum se precizează expres în cuprinsul art.176 alin.1 din Contractele colective de muncă încheiate la nivelul unității în anii 2005 - 2008.
Prin adresa nr.1818/21.07.1997 semnată atât de directorul general cât și de președintele se menționează că fondul de salarii repartizat cuprinde și prev. de art.176 alin.1 din CCM, respectiv adaosul pentru cota de gaze. Pe de altă parte, includerea sumelor menționate în salariile de bază rezultă și din examinarea cărților de muncă ale salariaților, la data de 1.07.1997, fiind operate indexări de salariu substanțiale. Or, de vreme ce aceste drepturi au fost incluse în fondul de salarii încă din anul 1997, raportat la condiția stipulată în art.187 alin.2 și 3 din CCM/ramură, reclamantul nu mai are nici un temei pentru a pretinde sumele respective.
In consecință, acest capăt de cerere a fost respins ca nefondat.
Cu privire la prima pentru aprovizionarea de toamnă - iarnă, sunt incidente prev.art.176 din CCM/ramură energie electrică, termică, petrol, gaze, potrivit cărora, cu ocazia unor evenimente anuale precum și în luna octombrie, salariații vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale sub forma unui adaos, în sumă fixă, în cuantum de cel puțin un salariu minim pe ramură.
Este adevărat că și în cazul acestui drept condițiile de acordare și cuantumul concret urmau să fie negociate la nivelul fiecărei unități (alin.3), negocieri care nu au mai avut loc la nivelul, însă, în speță, cuantumul minim este stipulat chiar în cuprinsul CCM pe ramură invocat, la un salariu minim pe ramură. Acesta reprezintă o clauză minimală care trebuia aplicată la nivelul fiecărei unități din ramură, față de toți salariații, raportat la disp.art.241 alin.1 lit.c Codul Muncii și ale art.8 din Legea nr.130/1996.
Apărarea pârâtei în sensul că prevederile invocate au rămas fără obiect, fiind incluse în drepturile salariale negociate nu a putut fi reținută.
Singurele mențiuni cu privire la acest aspect sunt cele din art.168 alin.2 din CCM al SNP SA din 1997 și 1998, însă chiar și în conformitate cu acestea, includerea suplimentărilor salariale în salariul de bază, se putea face doar printr-un act adițional încheiat conform Legii nr.130/1996, deci prin act adițional la CCM. Un asemenea act însă nu există. De altfel, aceste mențiuni nici nu se mai regăsesc în CCM pe unitate încheiate pe perioada care face obiectul prezentei acțiunii (2005 - 2007).
A fost înlăturată și apărarea bazată pe drepturile și ajutoarele prevăzute în contractul colectiv de muncă pe unitate, care, cel puțin afirmativ "per total" ar fi mai mari la nivel de unitate, comparativ cu cele la nivel de ramură. Prin acest raționament (care reprezintă de altfel o simplă afirmație, cu nimic dovedită) s-ar încălca dispozițiile imperative ale art.241 Codul Muncii și ale art.8 din Legea nr.130/1996 care interzic stabilirea unor drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Obligația executării contractului colectiv de muncă nu poate fi înlăturată nici prin semnarea acordului de concediere ori prin mențiunea din cuprinsul deciziei de concediere, raportat la dispozițiile imperative ale art.37 și 38 Codul Muncii, care interzic orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea sau limitarea la drepturilor salariaților stabilite prin lege, contractele colective ori contractele individuale de muncă, atare tranzacții fiind lovite de nulitate absolută.
In ceea ce privește cuantumul sumelor cuvenite, se reține că salariul minim net pe ramură a fost de 340 lei în anul 2005, 404 lei în anul 2006 și 520 lei în anul 2007 (corespunzător salariul minim brut de 410 lei, 480 lei, respectiv 620 lei).
Având în vedere că, potrivit CCM aceste drepturi trebuiau achitate anual în luna octombrie, raportat la data încetării raporturilor de muncă, pârâta va fi obligată la plata suplimentării salariale prev. de art.176 CCM/ramură pentru aprovizionarea de toamnă - iarnă, aferentă anului 2006.
In baza art.274 Cod proc. civilă, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei, reprezentând onorariul de avocat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta solicitând, în principal, admiterea acestuia și casarea sentinței atacate cu trimiterea cauzei pentru o nouă judecată la Tribunalul București, iar în subsidiar admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul respingerii în întregime a acțiunii reclamantului.
În expunerea de motive arată că hotărârea atacată este nulă, fiind pronunțată cu încălcarea normei imperative a art. 72 din Legea nr. 168/1999 potrivit căreia cererile referitoare la conflictele de drepturi se adresează instanței judecătorești în a cărei circumscripție își are sediul unitatea.
În mod greșit, alături de excepția necompetenței teritoriale absolute a Tribunalului Hunedoara, instanța de fond a respins și excepția prescripției dreptului material la acțiune, precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului.
Cererile formulate de reclamant vizează drepturi salariale izvorâte din contractul individual de muncă, fiind astfel sub incidența art. 283 alin.1 lit.e din Codul Muncii și supuse termenului de prescripție de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Ca urmare a inexistenței calității de debitor a pârâtei nu există nici calitatea corelativă de creditor pentru reclamant, motiv pentru care este întemeiată și excepția lipsei calității procesuale active a acestuia.
Pe fondul cauzei, recurenta arată că reclamantul a fost angajatul său, iar în urma disponibilizărilor a încasat o indemnizație de concediere în sumă de 19.933 calculată pe baza salariului mediu brut din anul 2004 majorat potrivit procentului de majorare a salariilor din
În mod greșit instanța de fond a apreciat că la calculul indemnizației trebuia avut în vedere salariul brut pe unitate la data concedierii și nu cel din anul anterior, în totală contradicție cu punctul 4 din Planul Social. Amendamentul la planul social din 09.01.2006 a fost înregistrat potrivit legii, indemnizația de concediere urmând a fi stabilită cu referire la salariul mediu brut din anul anterior. Salariul mediu brut nu poate fi stabilit decât la finele anului respectiv, situație în care singura valoare certă care poate fi luată în calcul la stabilirea valorii salariilor compensatorii fiind cea din anul anterior.
Pentru perioada 2005-2007, ce face obiectul cererii, exista contract colectiv de muncă la nivel de angajator, care nu prevede nimic în legătură cu adaosul reprezentând aprovizionarea toamnă-iarnă, dar stipulează drepturi și ajutoare superioare celor prevăzute în la nivel de ramură.
Deliberând asupra recursului de față funcție de criticile formulate și din oficiu potrivit prevederilor art. 304 ind.1 Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:
Excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Hunedoaraa fost în mod legal respinsă de prima instanță, față de prevederile art. 284 alin 2 din Codul Muncii, care prevede competența teritorială a instanței de la domiciliul reclamantului în cazul cererilor referitoare la conflictele de muncă. Este o derogare de la regula generală prevăzută de Codul d e procedură civilă, justificată prin faptul că de cele mai multe ori salariatul este cel care are calitatea de reclamant, creându-i-se astfel o facilitate.
Art. 72 din Legea nr. 168/1999, care stabilea competența de la sediul unității a fost implicit abrogat de art. 298 alin 2 din Codul Muncii, astfel cum s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în cazul soluționării unui conflict de competență, prin decizia nr. 3048/23.04.2004 - Secția Civilă. A arătat instanța supremă în motivarea regulatorului de competență că aplicarea prevederilor Codului Muncii se impune atât în raport de împrejurarea că noua reglementare este ulterioara Legii nr. 168/1999, cât și având în vedere dispozițiile art. 298 alin 2 din Codul Muncii, care abrogă implicit art. 72 din Legea nr. 168/1999.
Legat de critica referitoare la greșita respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, se constată că este de asemenea nefondată și că în cauză sunt incidente prevederile art.283 lit. c din Codul Muncii, în conformitate cu care cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale sau a unor despăgubiri către salariat.
În cauză, nu sunt incidente prevederile art.283 lit. a din Codul Muncii, întrucât pretențiile invocate de reclaman ți nu decurg din încetarea contractului individual de muncă și nici prevederile art.283 lit. e din același act normativ, întrucât pretențiile formulate de reclaman ți nu sunt urmarea neexecutării contractului colectiv de muncă ori ale unor clauze ale acestuia.
Ne aflăm, însă, în prezența unor drepturi de natură salarială care devin actuale numai la data concedierii colective operate în cauză, termenul de prescripție de 3 ani începând să curgă de la această dată, astfel încât, contrar susținerilor pârâtei, reclamanții se află în termenul legal prevăzut pentru formularea cererii deduse judecății.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului se observă că în speță conflictul dintre părți privește modul în care pârâta SC SA și-a executat obligațiile care îi reveneau din contractele colective de muncă în calitate de angajator. Cum în baza art.282 alin.1 lit. a Codul Muncii pot a fi părți în conflictele de muncă salariații precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul Codului Muncii, al altor legi sau al Contractelor Colective de Muncă, reclamantul justifică în prezenta cauză calitatea procesuală activă.
În consecință, sub acest aspect, criticile formulate de pârâtă se constată că sunt neîntemeiate, urmând să fie respinse.
Pe fond însă, se constată că susținerile pârâtei sunt fondate, astfel:
Reclamantul a fost salariatul societății pârâte, raporturile de muncă dintre părți încetând la data de 26.06.2006, ca urmare a desființării posturilor ocupate de salariați urmare a disponibilizărilor ce au avut loc în cadrul societății( acordul nr. 224/2006).
Planul Social din 21.04.2005, parte integrantă a Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivelul unității, este aplicabil de la data încheierii sale până la data de 31.10.2010, deci și la data concedierii reclamantului.
Potrivit art. 4 din acest Plan Social, în funcție de vechimea în, angajații vor primi următoarele pachete, parte integrantă a negocierilor finale:
0,5 - 5 ani vechime.8 salarii
5 - 15 ani vechime.12 salarii
Peste 15 ani vechime.15 salarii
S-a făcut mențiune, pentru toate cele 3 intervale, ca pentru anul 2005 salariul mediu brut se va calcula pe baza celui din 2004, majorat pentru anii următori cu același procent ca și salariile.
Din interpretarea acestui articol din Planul Social reiese cu claritate că în anul 2006 pachetele financiare la care face referire se vor calcula raportat la salariul mediu brut aferent anului 2005, majorat în anii următori direct proporțional, cu același procent cu care se majorează salariile prevăzute în contractul colectiv de muncă.
În plus, articolul face referire la salariul mediu brut aferent unui an întreg, or acesta se calculează la terminarea anului, raportat la salariile medii lunare aferente fiecărei luni. Or, salariul mediu anual aferent anului 2006 nu se putea calcula decât la începutul anului 2007, după ce se stabilea salariul mediu din luna decembrie 2006, iar concedierea reclamantului a avut loc în luna iunie 2006 și în mod corect s-a avut în vedere salariul mediu brut aferent anului 2005.
Prin cererea adresată instanței de fond reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând aprovizionare toamnă-iarnă pentru anii 2005 și 2006, pretenții întemeiate pe prevederile art.176 din încheiat la nivel de ramură pe anii 2005-2006.
Criticile pârâtei referitoare la interpretarea greșită pe care instanța de fond a dat-o normelor incidente sunt întemeiate pentru următoarele considerente:
Ajutoarele solicitate de reclamant cu titlu aprovizionare toamnă - iarnă pe anii 2005-2006 sunt reglementate în art.176 din 288/02 din 15.02.2006, la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol și gaze pe anul 2006.
Astfel, potrivit art. 176 alin.1 " Cu ocazia unor evenimente anuale, Paște, ziua meseriei, C, precum și în luna octombrie (pentru aprovizionarea de toamnă - iarnă), salariații vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale, sub forma unui adaos, în sumă fixă.
(2) Fiecare din adaosurile de mai sus va avea un cuantum minim de un salariu minim pe ramură, stabilit conform prevederilor prezentului contract.
(3) Condițiile și criteriile de acordare se vor stabili în contractele colective de muncă încheiate la nivele inferioare.
(4) Cu minimum 15 zile înainte de evenimentul pentru care se acordă oricare din adaosuri vor începe negocierile cu organizațiile sindicale pentru stabilirea valorii concrete ce se acordă.
(5) În contractele colective de muncă încheiate la nivele inferioare pot fi stabilite, cu ocazia altor evenimente, și alte facilități sub formă de adaosuri, stimulente etc.
(6) Fiecare din adaosurile de mai sus se acordă în condițiile în care, prin contractele colective de muncă încheiate la nivel de agent economic, nu s-a convenit introducerea lui în salariul de bază."
Or, începând cu anul 1997, în contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate ( "" " ) s-a stipulat în mod expres faptul că suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă va fi introdusă în salariul de bază astfel că acordarea acestui supliment nu mai apare acordat separat.
În consecință, susținerile recurentei potrivit cărora aceste sume solicitate cu titlu aprovizionate toamnă - iarnă au fost incluse în salariul de bază sunt fondate, fiind dovedite cu actele depuse la dosar, astfel că instanța de fond a apreciat în mod greșit că ele sunt datorate de către societatea pârâtă, reclamantei.
În consecință, în temeiul art.312 alin.2 Cod proc.civ. Curtea va admite ca fondat recursul declarat de pârâta - recurentă SC SA împotriva sentinței civile nr.1432/LM/05.10.2009 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr-. Va modifica sentința atacată în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantul împotriva pârâtei SC SA. Va menține în rest dispozițiile sentinței civile atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta "" B împotriva sentinței civile nr. 1432/2009 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr- și în cosnecință:
Modifică în parte sentința recurată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul.
Menține în rest dispozițiile sentinței recurate.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 11.02.2010.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red. CV, 4 ex.IM 01.03.2010
Jud.fond- A,
Președinte:Carmen FițJudecători:Carmen Fiț, Victor Crețoiu, Nicoleta Vesa
