Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 252/2008. Curtea de Apel Tg Mures

Comentarii

0

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ

SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE

Dosar nr-

DECIZIA NR. 252/

Ședința publică din 12 martie 2008

PREȘEDINTE: Nemenționat

Judecător:

Judecător:

Grefier:

Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,-, sector 5 și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Târgu-M,--3, județul M, împotriva sentinței civile nr. 1566 din 22 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Mureș, în dosarul nr-.

La apelul nominal se constată lipsa părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile sunt declarate si motivate în termenul prevăzut de lege, scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

Se constată că prin încheierea camerei de consiliu nr. 72/CR din 12 martie 2008 s-a admis propunerea de abținere formulată la termenul anterior de doamna judecător.

Instanța invocă din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 1 octombrie 2004 - 1 noiembrie 2004 și reține cauza în pronunțare.

CURTEA DE APEL

Prin sentința civilă nr. 1566/22 noiembrie 2007, Tribunalul Mureșa admis acțiunea civilă, având ca obiect conflict de drepturi, formulată de reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Mureș, Curtea de APEL TÂRGU MUREȘ, Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și, drept consecință:

- a obligat în solidar pârâții la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu data de 01.10.2004 și până la încetarea stării de discriminare a reclamanților;

- a obligat în solidar pârâții la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând majorarea de 5% (raportată la indemnizația de încadrare brută lunară din luna decembrie 2006), începând cu 01.01.2007 și până la data de 31.03.2007, respectiv de 2% (raportată la indemnizația de încadrare brută lunară din luna martie 2007), începând cu 01.04.2007 și până la data de 30.09.2007;

- a obligat în solidar pârâții la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând majorarea de 11% (raportată la indemnizația de încadrare brută lunară din luna septembrie 2007), începând cu 01.10.2007 și până la data încetării de discriminare a reclamanților;

- a dispus că sumele mai sus menționate cuvenite reclamanților vor fi actualizate în funcție de rata inflației, calculată de la data scadenței lunare a fiecărei diferențe salariale și până la data executării efective a hotărârii;

- a obligat pârâtul Tribunalul Mureș să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanților mențiunile corespunzătoare acordării drepturilor bănești mai sus menționate;

- a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății în favoarea reclamanților a despăgubirilor mai sus menționate.

În adoptarea acestei soluții, prima instanță a reținut următoarele:

Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art. 27 alin.1 din G nr.137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrați în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară:, în "Dreptul" nr.1/2001, p. 23 - 30).

Privitor la calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 500/2002, ale nr.HG 208/2005 și ale nr.HG 386/2007, rolul acestuia este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Cu referire la fondul cauzei, tribunalul a relevat, în esență, următoarele considerente:

Reclamanții, în calitate de magistrați ( judecători ), fac parte din categoria personalului unităților din justiție, unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat, iar prin legislația specifică raporturilor de muncă (art.99 lit.d) din Legea nr. 303/2004 și art. 4 alin.1 din Legea nr. 303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic ) le-a fost impusă o obligație profesională imperativă de confidențialitate, care se îndeplinește în cadrul raporturilor de muncă.

În unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial, în acest sens dispunând prevederile art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din G nr. 137/2000, art. 3 din G nr. 38/2003, art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din G nr. 19/2006, art. 15 alin.1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007.

Prin urmare, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.

Deși reclamanții își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acesteia în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar (inclusiv judecătorilor și procurorilor militari).

De asemenea, s-a reținut că persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul muncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare ( art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin.1 lit. a, art. 40 alin.2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003).

Printr-o serie de acte normative (de exemplu nr.OG 10/2007, nr.OG 11/2007, nr.OG 16/2007, nr.OG 27/2007, Legea nr. 232/2007, nr.OG 8/2007, nr.OG 20/2007, nr.OG 23/2007), personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau indemnizațiilor.

Cu toate acestea, reclamanților ( personal salarizat prin nr.OUG 27/2006 ) nu le-a fost acordat, în mod discriminatoriu, adaosul salarial constând în majorările salariale anuale pe anul 2007 omisiune care s-a repercutat mai pregnant asupra acestora, deoarece spre deosebire de majoritatea restului personalului bugetar, reclamanții nu pot obține ( datorită incompatibilităților, interdicțiilor și incapacităților legale ) alte venituri decât cele salariale, care însă, le-au fost erodate de creșterea indicelui prețurilor de consum, la fel ca și în cazul celorlalte salarii bugetare.

Pentru aceste considerente, tribunalul a reținut că unul și același element (constând în obligația de confidențialitate, respectiv în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională. Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament ( art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.

Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație (a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, respectiv a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate și indexările salariale anuale. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică ( nu doar comparabilă ) cu restul personalului din unitățile bugetare, sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv, cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate și al primirii unui salariu erodat de inflație, la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate și al adaosului salarial anual pe 2007.

Prin urmare, s-a constatat că reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin.1 - 3, art. 6 din nr.OG 137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate și indexările salariale pe anul 2007 nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor și a acestui adaos ( condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate, respectiv condiția existenței creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației, concomitent cu indexarea indemnizațiilor și salariilor restului personalului bugetar ), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio -profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu ( art. 2 alin.1 din nr.OG 137/2000 ).

Cum acest aspect atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin.1 din nr.OG 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea a fost considerată întemeiată, prima instanță a dispus admiterea acesteia.

În ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.1 din nr.OUG 123/2003, respectiv procentele de majorări prevăzute de art.1 din nr.OG10/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.

Având în vedere considerentele relevate, cererea reclamanților a fost admisă, iar pârâții au fost obligați în solidar la plata drepturilor pretinse, sub acest aspect reținându-se prevederile art. 295 din Codul muncii, raportat la art.1039 din Codul civil, precum și dispozițiile art. 44, 35 și 36 din Legea nr. 304/2004, raportat la cele ale nr.OUG 177/2002 și 27/2006.

De asemenea, ținându-se cont de prevederile art. 1082 din Codul civil și ale art. 161 alin. 4 din Codul muncii, s-a dispus actualizarea prejudiciului conform indicelui de inflație.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Direcția Generală a Finanțelor Publice M, în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, solicitându-se modificarea ei integrală, cu consecința respingerii acțiunii reclamanților.

Pârâtul Ministerul Justiției a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă, respectiv depășirea de către prima instanță a atribuțiilor puterii judecătorești și aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată următoarele:

Prin hotărârea pronunțată, instanța a depășit în mod flagrant limitele puterii judecătorești și a consacrat drepturi care nu sunt prevăzute de legislația în vigoare. Prin această hotărâre a fost încălcat principiul separației puterilor în stat, precum și principiul instituit de art. 124 alin. 3 din Constituția României.

În opinia recurentului legiuitorul este singurul care poate să stabilească categorii de sporuri sau creșteri salariale anuale și în egală măsură să stabilească categoriile socio-profesionale față de care dispune într-un anume sens.

S-a mai arătat că stabilirea printr-o hotărâre judecătorească a unor drepturi în favoarea unor persoane depășește cadrul instituit de nr.OG 137/2000, în sensul în care ordonanța nu se referă la examinarea unor soluții legislative, ci la modul de aplicare a unor dispoziții legale. În acest sens, se conchide că nu se poate vorbi de discriminare în afara legii.

De asemenea, acordarea pentru viitor a unui spor de confidențialitate s-a făcut în mod evident cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și legiferarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică. Susținerile instanței de fond potrivit căreia fiecărei îndatoriri de serviciu îi corespunde un spor nu are niciun temei legal sau doctrinar. Dacă s-ar admite un astfel de punct de vedere ar însemna ca pentru fiecare îndatorire prevăzută de Legea nr. 303/2004, magistraților să le corespundă câte un spor salarial, o primă sau un premiu.

Prin neacordarea sporului de confidențialitate pentru judecători, în opinia recurentului nu poate fi reținută o încălcare a dispozițiilor nr.OG 137/2000, întrucât pentru a putea exista discriminare, fiind necesară protecția în temeiul dreptului la un tratament egal, trebuie să fim în prezența recunoașterii, folosinței sau exercitării unuia dintre drepturile fundamentale ori a unui drept recunoscut de lege.

Recurentul a mai susținut că prevederile art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu sunt incidente în cauză, întrucât dreptul la diverse sporuri nu este în mod evident un drept fundamental apărat și garantat de Convenție.

Pe de altă parte, potrivit Hotărârii 232/2007 a CNCD, diferitele categorii de salariați determină soluții legislative diferite, fără ca prin acestea să se încalce principiul egalității. Existența stării de discriminare în raport cu prevederile nr.OG 137/2000 a fost greșit reținută de instanța de fond, întrucât reclamanții și celelalte categorii socio-profesionale nu se află în situații comparabile. Magistrații reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar, cu statut propriu, cu drepturi și îndatoriri specifice și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special.

De asemenea, situația judecătorilor nu poate fi considerată comparabilă în niciun fel cu cea a personalului militar și cu cea a funcționarilor publici cu statut special, având în vedere următoarele elemente: statutul, instituțiile din care fac parte și categoriile de informații pentru care se acordă acest spor.

Totodată, invocând practica Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, recurentul a concluzionat că discriminarea statuată de instanța de fond nu există, iar pretenția reclamanților este neîntemeiată.

În ceea ce privește majorările salariale anuale, opinia recurentului, este că reclamanții nu se află într-o situație similară sau comparabilă, întrucât fiecare categorie aparținând sistemului bugetar se bucură de un statut aparte, reglementat de legi de organizare diferite și legi proprii de salarizare, iar aplicarea unui tratament nediscriminatoriu nu înseamnă uniformizare în materie salarială.

Pe de altă parte, creșterile salariale acordate magistraților în anii 2006 și 2007 depășesc nu doar rata de inflație, ci și media creșterilor salariale care s-au acordat în sistemul bugetar. În aceste condiții, nu se mai impun alte creșteri salariale, iar decizia legiuitorului nu apare ca neconstituțională.

În ceea ce privește recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice M, în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, se constată că s-au invocat prevederile art. 304 pct. 6 și 9 și art. 304¹Cod procedură civilă, solicitându-se respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată a acestui minister, datorită lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin memoriul de recurs s-a arătat, în esență, că în materia litigiilor de muncă este inadmisibilă chemarea în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor, deoarece între părțile aflate în litigiu și respectivul minister nu există raporturi juridice de muncă.

De asemenea, recurenta a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive în cauză, argumentând această excepție prin aceea că Ministerul Economiei și Finanțelor nu se confundă cu bugetul de stat, rolul acestuia limitându-se la elaborarea proiectului bugetului de stat cu respectarea procedurii reglementate de Legea nr. 500/2002, responsabilitate care nu poate atrage după sine obligarea solidară la plata drepturilor de natură salarială pretinsă de reclamanți. În plus, ministrul economiei și finanțelor este ordonator principal de credite pentru ministerul pe care îl conduce ( astfel cum este și ministrul justiției ) și nu are atribuții în gestionarea bugetelor instanțelor judecătorești.

Învestită cu soluționarea recursurilor, curtea de apel a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 1 octombrie 2004 - 1 noiembrie 2004, având ca obiect sporul de confidențialitate de 15%, această excepție fiind una de fond, abolută.

Examinând căile de atac deduse judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304¹și 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată că acestea sunt întemeiate, însă doar sub aspectul prescripției parțiale a dreptului material la acțiune, astfel cum s-a invocat din oficiu, excepție cu privire la care reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, acesta fiind, conform prevederilor art. 3, raportat la art. 7 din același act normativ - 3 ani de la data când se naște dreptul la acțiune, același termen fiind prevăzut și de art. 283 alin. 2 din Codul muncii.

De asemenea, dispozițiile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, iar textul art. 12 precizează că în cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.

Cum în cauza dedusă judecății s-a solicitat repararea unui prejudiciu constând din însumarea unor adaosuri salariale, prin urmare este vorba de prestații succesive, dreptul la acțiune s-a născut la data încasării de către reclamanți a fiecărui salariu (diminuat cu sporul de confidențialitate pretins), la aceeași dată fiind cunoscute și persoanele vinovate de producerea pagubei invocate.

În acest context, pretențiile reclamanților, cu referire la sporul de confidențialitate, sunt prescrise pentru perioada 1 octombrie 2004 - 1 noiembrie 2004, deoarece acțiunea în justiție a fost promovată la data de 2 noiembrie 2007.

Prin urmare, Curtea constată că, sub aspectul examinat, hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea prevederilor legale anterior enunțate, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1, raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va admite recursurile pârâților și va modifica în parte sentința atacată, în sensul respingerii pretențiilor aferente perioadei menționate, ca prescrise.

În ceea ce privește celelalte dispoziții ale hotărârii primei instanțe, acestea sunt apreciate ca fiind legale, astfel că vor fi menținute pentru considerentele relevate în continuare:

Prin acțiunea formulată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând majorările salariale neacordate cu începere de la 1 ianuarie 2007, prevăzute de nr.OG10/2007, precum și a despăgubirilor echivalente sporului de 15%, reprezentând spor de confidențialitate acordat printr-o serie de acte normative altor categorii socio-profesionale aparținând unor instituții finanțate de la bugetul de stat.

În argumentarea acestor solicitări, reclamanții au invocat prevederile nr.OG137/2000.

Pronunțând hotărârea atacată, instanța de fond a analizat situația reclamanților în raport de celelalte categorii socio-profesionale față de care a fost invocată starea de discriminare, precum și temeiurile care au determinat adoptarea unor soluții legislative diferite.

Cu referire la majorările salariale acordate prin nr.OG 10/2007, instanța a pornit de la o realitate incontestabilă, și anume modul de finanțare al instituțiilor față de angajații cărora au fost dispuse aceste măsuri, constatând întemeiat că respectivele majorări s-au referit la instituții finanțate de la bugetul de stat. În aceeași ordine de idei, instanța a pornit de la premisa comună a acestor acte normative privind majorările salariale, și anume efectele produse de creșterea indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 raportat la anul 2006.

În ceea ce privește sporul de confidențialitate, prima instanță a analizat în detaliu obligația generatoare a acestui spor, respectiv obligația de confidențialitate, constatând în mod absolut întemeiat că această obligație este una expresă, impusa de dispozițiile legale, însă cu toate acestea ea nu se regăsește într-un drept corelativ salarial.

Apreciind asupra acestor constatări, instanța de fond a admis pretențiile reclamanților, obligând pârâții la despăgubiri.

Criticile formulate de recurentul Ministerul Justiției se referă, în esență, la lipsa unui temei legal pentru acordarea acestor drepturi.

În opinia curții, recurentul pornește de la o premisa greșită, care excede obiectului pricinii, în sensul în care acțiunea reclamanților a avut drept finalitate constatarea unei stări de discriminare și, pe cale de consecință, acordarea masurilor reparatorii prevăzute de art. 27 din nr.OG 137 /2007.

Potrivit art. 1 alin. 3 din ordonanță, exercitarea drepturilor prevăzute de acest articol privește persoanele aflate în situații comparabile. Or, reclamanții au solicitat, iar instanța a analizat temeinicia pretențiilor acestora, prin raportare la persoane aflate în situații comparabile.

Despăgubirile acordate prin hotărârea atacată nu echivalează cu o soluție legislativă, cum greșit consideră recurentul, apreciind că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, ci reprezintă soluția judiciară permisă și impusă de prevederile art. 27. din nr.OG 137/2000.

Potrivit aceleiași ordonanțe, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare. Astfel fiind, sunt cel puțin greșite susținerile recurentului potrivit cărora tratamentul discriminatoriu poate fi constatat de alte organe abilitate de lege în măsura în care o dispoziție cuprinsă în lege sau ordonanță vine în contradicție cu art.16 din Constituție. Această susținere nu poate fi primită, întrucât starea de discriminare, poate fi constatată de instanță, fiind în esență o apreciere a unor aspecte de fapt, prin raportare la situații comparabile în care se găsesc anumite categorii de persoane.

Așa cum s-a mai arătat, raționamentul instanței de fond a pornit, în primul rând, de la analiza modului de finanțare a categoriilor examinate, reținându-se în acest sens împrejurarea că modalitatea de finanțare a cheltuielilor de personal este comună, respectiv bugetul de stat.

Astfel, cu referire la majorările salariale întemeiate pe dispozițiile nr.OG 10/2007, instanța de fond a reținut că personalul din sistemul bugetar a beneficiat de majorări salariale pentru anul 2007, majorări acordate prin nr.OG 10/2007, nr.OG 11/2007, nr.OG 16/2007, nr.OG 27/2007, Legea nr. 232/2007, nr.OG 8/2007, nr.OG 20/2007 și nr.OG 23/2007. de motive ale acestor acte normative au avut ca numitor comun necesitatea acordării majorărilor salariale pentru a atenua efectele creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum. Or, prin voința legiuitorului, această măsură a fost aplicată și unor categorii socio-profesionale pentru care nu era necesară dispunerea unei măsuri de protecție socială, cum ar fi demnitarii, personalul asimilat demnitarilor, judecătorii Curții Constituționale, personalul Curții de Conturi ( nr.OG 10/2007, nr.OG 27/2007 ).

În aceste condiții, argumentația instanței de fond este extrem de clară, în sensul în care în baza actelor normative enumerate anterior s-a conturat existența unor măsuri legislative pentru majoritatea personalului salarizat de la bugetul de stat, măsuri care nu au vizat și categoria reclamanților.

Susținerile recurentului, potrivit cărora aceste măsuri au avut natura unor măsuri de protecție socială nu pot fi primite, prin prisma celor arătate anterior, cum de altfel nu poate fi acceptat argumentul potrivit căruia în anul 2007 veniturile salariale ale reclamanților au fost majorate substanțial prin efectul Legii nr. 45/2007. Majorarea salarială despre care se face astfel vorbire nu a avut în vedere altceva decât înlăturarea unei stări precedente de discriminare, a acoperit o nevoie obiectivă și firească a modalității de salarizare și nu a avut în niciun fel ca finalitate înlăturarea efectelor produse de creșterea indicelui de inflație. Această din urmă măsură legislativă nu a fost astfel fundamentată și deci, nu putea produce astfel de efecte.

Prin urmare, instanța de fond a concluzionat în mod temeinic că reclamanților nu le-au fost acordate aceste despăgubiri salariale pe anul 2007 nu datorită faptului că nu ar îndeplini condițiile de acordare (salariile reclamanților nu ar fi afectate de creșterea indicelui prețului de consum) ci, sub simpla motivație că aparțin unei anumite categorii socio-profesionale, criteriu discriminatoriu potrivit art. 2 alin.1 din nr.OG 137/2000.

În ceea ce privește sporul de confidențialitate, instanța de fond a procedat în același mod, analizând dacă reclamanții se află în situații comparabile cu persoanele beneficiare ale acestui spor.

În esență, s-a pornit de la aceeași premisă, respectiv, au fost analizate celelalte categorii socio-profesionale salarizate, ca și reclamanții, de la bugetul de stat.

Pornind de la acest prim element, instanța a analizat caracterul sinalagmatic al raporturilor de muncă (tipice sau atipice ) în care sunt părți persoanele beneficiare ale sporului de confidențialitate.

Din acest punct de vedere, situația reclamanților a fost corect apreciată ca fiind identică cu a celorlalte categorii de personal, în sensul în care și reclamanții se supun unei obligații legale de confidențialitate, însă fără a beneficia de o contra prestație salarială îndeplinirii acestei obligații.

Recurentul susține că nu pot fi puse în discuție situații comparabile, întrucât categoria socio-profesională a reclamanților este una aparte, cu un statut specific, reglementat de Legea nr. 303/2004, cu drepturi și îndatoriri specifice și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special. Datorită specificului acestei categorii socio-profesionale, aceasta nu poate fi comparată, în opinia recurentului, cu nicio altă categorie profesională salarizată de la bugetul de stat, întrucât fiecare dintre acestea au statute proprii și legi de salarizare distincte.

de la care pornește recurentul este din nou greșită, întrucât din argumentația instanței de fond arătată anterior, rezultă cu claritate elementele care au fost determinante în stabilirea stării de discriminare, și anume: modalitatea de salarizare (de la bugetul de stat), obligația legală de confidențialitate (legile și statutele care guvernează organizarea și funcționarea fiecărei instituții), caracterul raporturilor de muncă (tipice sau atipice) în care se află categoriile socio-profesionale examinate (sinalagmatice).

Pornind de la aceste elemente, raționamentul instanței de fond este corect, în sensul în care a constatat că, pentru una și aceeași obligație legală, efectele se produc diferit, singurul criteriu fiind, și de această dată, apartenența la o anumită categorie socio-profesională.

O altă critică formulată de recurent are în vedere aplicabilitatea nr.OG 137/2000 în cauza de față, în sensul în care se susține că acest act normativ se referă strict la modul de aplicare a legii și nu la examinarea soluțiilor legislative.

Curtea va înlătura această critică pornind de la definiția legală cuprinsă în art.2 din nr.OG137/2000, în sensul că legiuitorul a definit discriminarea ca fiind orice deosebire,excludere și restricție sau preferințăpe bază de (.) categorie socială, (.) precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a - drepturilor recunoscute de lege, în domeniul - economic - sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Pornind de la această definiție, recurentul a arătat că reclamanții ar putea să considere că sunt discriminați dacă drepturile asupra cărora poartă prezentul proces suntrecunoscute de lege. O atare susținere nu poate rezulta decât drintr-o interpretare trunchiată a definiției date de legiuitor. Pentru a exista discriminare, este necesar să existedeosebiri, excluderi, restricții sau preferințe, întemeiate pe orice criteriu care are ca scop sau efect înlăturarea recunoașterii, înlăturarea folosinței sau a exercitării drepturilor omului și a libertăților fundamentalesaua drepturilor recunoscute de lege în orice domeniu al vieții publice. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a impus, pentru constatarea stării de discriminare, existența unei prevederi legale ca punct de plecare pentru analizarea elementelor definitorii ale acesteia. De altfel, situația sporului de vechime pentru magistrați a fost similară, fiind vorba de un drept neacordat în mod discriminatoriu magistraților, drept față de care a fost apreciată ca existentă starea de discriminare atât de către CNCD, cât și de către instanțe, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, prin soluția dată în recursul în interesul legii și instanțele judecătorești, prin hotărârile irevocabile pronunțate.

De asemenea, Curtea reține că, referindu-se la prevederile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a apreciat în mai multe cauze (prin hotărârile Freding c/a Suediei din 23 iunie 1993, Hoffman c/a Austriei din 28 septembrie 1995, și Scalambrino c/a Italiei din 22 octombrie 1996, și alții c/a Regatului Unit) că statele contractante dispun de o marjă de apreciere pentru a determina în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament aplicabile. De asemenea, printr-o altă hotărâre, respectiv Thlimmenos c/a Greciei, curtea a arătat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile.

În situația de față, dreptul garantat prin art.14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a fost încălcat, statul, prin puterea sa legiuitoare tratând în mod diferit,fără justificări obiectiveșirezonabilepersoane aflate în situații analoage. Prin urmare, curtea reține că pretențiile reclamanților sunt justificate, iar hotărârea pronunțată de instanța de fond în temeiul dispozițiilor art.1, 2 și 27 din nr.OG 137/2000 este legală și temeinică.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, se constată că acesta vizează modalitatea de soluționare de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive.

Cu privire la această excepție, instanța de control judiciar constată că acest minister are, potrivit Legii nr. 500/2000, responsabilitatea întocmirii proiectului bugetului de stat, materializat ulterior în legea bugetară anuală. Proiectul bugetului de stat are la bază proiectele de buget ale ordonatorilor principali, printre care se numără și Ministerul Justiției. Cheltuielile de personal reprezintă un capitol distinct al proiectelor de buget întocmite de fiecare ordonator. În activitatea sa, așa cum chiar recurentul invocă, în caz de divergență între Ministerul Economiei și Finanțelor și ordonatorii principali de credite, guvernul este competent să ia decizii în acest sens. Cu toate acestea, responsabilitatea întocmirii proiectului bugetului de stat aparține în exclusivitate pârâtului, calitatea sa procesual pasivă derivând din această obligație legală și nu, cum în mod greșit apreciază recurentul, din raporturi de muncă. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art. 3 din nr.HG 208/2005 și art. 3 din nr.HG 386/2007.

Pe de altă parte, se observă că, având în vedere competențele legale ale acestui pârât în materie bugetară, prima instanță a stabilit în sarcina sa obligația de aalocafondurile necesare plății drepturilor bănești stabilite prin hotărârea atacată. Cu privire la acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 24 martie 2005, publicată în 1048/2005, a apreciat calitatea Ministerului Economiei și Finanțelor, ca fiind aceeade garant legalal acestor categorii de obligații.

Prin urmare, în mod greșit se susține că Ministerul Economiei și Finanțelor este lipsit de calitate procesuală pasivă în cauze precum cea supusă examinării.

Pentru considerentele expuse, recursurile suspuse examinării vor fi admise doar sub aspectul constatării prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile având ca obiect sporul de confidențialitate pentru perioada 1 octombrie 2004 - 1 noiembrie 2004, astfel cum s-a relevat anterior în considerentele prezentei decizii, celelalte dispoziții ale hotărârii atacate urmând a fi menținute, ca legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Direcția Generală a Finanțelor Publice M, în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 1566/22 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.

Modifică în parte hotărârea atacată, în sensul că respinge ca prescrise pretențiile aferente perioadei 1 octombrie 2004 - 1 noiembrie 2004, având ca obiect sporul de confidențialitate de 15%.

Menține restul dispozițiilor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 12 martie 2008.

Președinte,	Judecător,	Judecător,
Grefier,

Red.

Tehnored.

2 exemplare

14.04.2008

Jud.fond.;

Asist.jud.;

Președinte:Nemenționat
Judecători:Nemenționat

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 251/2008. Curtea de Apel Tg Mures