Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 2572/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(2010/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR. 2572/
Ședința din ședința publică de la 22.04.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Ceaușescu
JUDECĂTOR 2: Lizeta Harabagiu
JUDECĂTOR 3: Amelia Farmathy
GREFIER - -
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurenții-pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T ca reprezentant al MINISTERULUI FIINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 1595/19.03.2008 pronunțate de Tribunalul Teleorman -Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-reclamanți, (, intimații-pârâți GUVERNUL ROMÂNIEI, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, TRIBUNALUL TELEORMAN și expert CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Nemaifiind cereri formulate, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, având în vedere că părțile au solicitat ca judecata să se desfășoare și în lipsa părților, Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1595/19.03.2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Teleorman - Secția Civilă a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții, ). ), îeorgeta, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul Teleorman, Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de chemat în garanție și cu citarea în calitate de expert a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării; a obligat pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul Teleorman să plătească către reclamanți creșterile salariale prevăzute de OUG nr. 10/2007, astfel cu 5% începând cu data de 1 ianuarie 2007, față de luna martie 2007 și cu 11% începând cu data de 1 octombrie 2007 față de nivelul din luna septembrie 2007, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data când trebuiau acordate și până la plata efectivă.
A obligat chematul în garanție, Ministerul Finanțelor să pună la dispoziția Ministerului Justiției sumele necesare efectuării plății.
În considerente a reținut că potrivit prevederilor art.1 din OG nr.10/2007, în anul 2007, salariile de bază ale personalului contractual din sectorul bugetar, precum și indemnizați personalului care ocupă funcții de demnitate publică, avute la data de 31 decembrie 2006, se majorează în 3 etape astfel:
- cu 5% începând cu data de 01 ianuarie 2007, față de nivelul din luna decembrie 2006;
- cu 2% începând cu data de 01 aprilie 2007, față de nivelul din luna martie 2007;
- cu 11% începând cu 01 octombrie 2007, față de nivelul din luna septembrie 2007.
de bază cuvenite reclamanților nu au fost majorate conform
prevederilor legale precitate, ceea ce face să opereze discriminarea acestora față de categoriile profesionale nominalizate în actul normativ ce reglementează majorările de salarii pe anul 2007, ceea ce contravine principiilor consacrate de art.2 alin.2 din OG nr. 137/2000, art. 16 din Constituție și art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
În ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, instanța a reținut că aceasta este întemeiată întrucât, potrivit (prevederilor art.3 alin.2 din nr.HG208/2005, acest minister are atribuții în derularea procesului legislativ, privind întocmirea proiectelor de buget, pe baza punerilor ordonatorilor principali de credite.
În considerarea acestor motive, instanța a admis cererea.
Împotriva sus menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs recurentul Ministerul Justiției și Direcția Generală a Finanțelor Publice înregistrate pe Înaltei Curți de Casație și Justiție nr-.
În susținerea recursului sau Ministerul Justiției a arătat că un prim motiv de recurs incident în cauză este cel prevăzut de art. 304 pct. 4 din Codul d e procedură civilă, conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
În acest sens, recurentul solicită instanței să constate că soluția dată în cauză de către prima instanță, prin care s-au acordat reclamanților creșterile salariale prevăzute doar pentru alte categorii de salariați, nu reprezintă altceva decât o legiferare a unui drept pe care legiuitorul a înțeles să nu îl mai acorde pentru anul 2007.
Pronunțând această sentință, prima instanță a depășit în mod flagrant limitele puterii judecătorești și a consacrat un drept care nu este prevăzut de legislația în vigoare, arogându-și atribuții de legiferare.
Acordarea pe cale judecătorească a unui drept poate fi făcută în temeiul unei norme existente, fără înfrângerea voinței legiuitorului și încălcarea separației puterilor în stat, principiu consfințit de art. 1 alin. 4 din Constituția României.
În acest sens sunt și prevederile art. 124 alin. 3 din Constituția României, conform cărora "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii".
În aceste condiții, recurentul a apreciat că cererea nu putea fi soluționată de către instanța de judecată, care prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare, imixtiune de nepermis în sfera de atribuții a autorității legiuitoare.
Văzând și temeiul acțiunii reclamanților, recurentul solicită instanței să observe că atribuția de a analiza un tratament discriminatoriu instituit prin dispoziții legale aparține altor organe, potrivit dispozițiilor din Constituția României, însă precizăm că nici Curtea Constituțională nu are competenta de a se pronunța asupra lipsei unei reglementări, stabilind constant în jurisprudența sa că "potrivit art. 2 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională nu poate modifica sau completa prevederile legale supuse controlului de constituționalitate. Astfel, Curtea Constituțională nu este legislator pozitiv si nici nu are dreptul de a impune legiuitorului introducerea in textul legii în vigoare a unei alte dispoziții, decât cele existente în cuprinsul acesteia" (Decizia nr. 171 din 28 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 316 din 7 aprilie 2006).
Un alt motiv de recurs care trebuie reținut în cauză este cel prevăzut la punctul 9 al art. 304 din Codul d e procedură civilă, potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
În acest sens, recurentul solicită instanței să aibă în vedere faptul că prezenta situație nu se regăsește printre cele enumerate în definiția discriminării, astfel cum aceasta a fost dată de Ordonanța nr. 137/20001 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, respectiv "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii! folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice."
Potrivit art. 1 alin. 3 din nr.OG137/2000 "Exercitarea drepturilor enunțate în cuprinsul prezentului articol privește persoanele aflate în situații comparabile".
Reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi, în favoarea persoane ori nereglementarea anumitor drepturi excede cadrului legal stabilit prin OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discrimina modificările și completările ulterioare, și nu intră în sfera competenței Consiliului Național Combaterea Discriminării. Din această ordonanță, rezultă că atribuțiile Consiliului și controlul exercitat de acest organ, precum și cel exercitat de către instanțe, pentru că potrivit legii, cel care se discriminat se poate adresa direct instanței de judecată, nu privesc modul de reglementare cuprinse în acte normative, folosindu-se sintagme cum sunt: "exercitarea următoarelor drepturi" - art. 1 "exercitarea drepturilor enunțate" - art. 1 alin. 3, "restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folos exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a du recunoscute de lege" - art. 2 alin. (1), "comportament discriminatoriu", "persoana care se i discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la da putea să ia cunoștință de săvârșirea ei", etc. în mod evident, exercitarea unor drepturi se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi.
Nici un criteriu dintre cele prevăzute de art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000 nu se referă la drepturi și libertăți decât cele recunoscute de lege.
În afara legii, nu se poate vorbi de discriminare, în sensul Ordonanței Guvernului nr.137/2000 cu modificările și completările ulterioare.
Desigur că există organe reglementate de Constituție care au competența discriminarea instituită prin dispoziții legale (Curtea Constituțională) care s-a pronunțat în multe rânduri în sensul constituționalității sau neconstituționalității unor prevederi legale, raportat la art. 16 din privind egalitatea în fața legii. Mai mult decât atât, nici Curtea Constituțională nu are competența de a se pronunța asupra lipsei unei reglementări, stabilind constant în jurisprudența sa că "nu are dreptul de a impune legiuitorului introducerea în textul legii în vigoare a unei alte dispoziții decât cele existente în cuprinsul acesteia" (Decizia nr. 171/2006). Cu atât mai puțin, instanțele nu pot avea competența de a recomanda ori impune adoptarea sau modificarea unui act normativ sau a unor dispoziții legale.
Din toate acestea rezultă cu claritate că nr.OG 137/2000 privește acte sau fapte de discriminare, iar prin hotărârile sale, Consiliul, dar și instanța de judecată se pronunță asupra unor acte sau fapte, acțiuni ori omisiuni prin care se restrânge exercițiul în condiții de egalitate a unor drepturi recunoscute de, iar nu asupra unor reglementări cuprinse în legi sau ordonanțe.
În esență, cererea reclamanților are ca obiect o acțiune privind obligația de a da, respectiv obligarea pârâților la repararea pagubelor cauzate prin discriminare însă, conform dispozițiilor legale, Ministerul Justiției nu are nici o atribuție în acest sens.
HG nr. 83/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, în art. 1 alin. 1 dispune: Ministerul Justiției este organul de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care asigură elaborarea, coordonarea si aplicarea strategiei si a programului de guvernare în vederea bunei funcționări a justiției ca serviciu public și veghează la stricta aplicare a legii, în conformitate cu principiile democratice ale statului de drept.
Așa cum recurentul a subliniat mai sus, Ministerul Justiției are atribuții de "reglementare și sinteză, prin care se asigură realizarea cadrului normativ și instituțional necesar pentru organizarea și funcționarea întregului sistem al justiției, pe baza strictei aplicări a dispozițiilor prevăzute de Constituție și de celelalte acte normative".
Or, Ministerul Justiției nu are atribuții de legiferare, ci doar de aplicare a legilor în vigoare, singura autoritate legislativă fiind Parlamentul României.
Totodată, recurentul a apreciat că nu se poate reține culpa Ministerului Justiției pe considerentul că dispozițiile legale care reglementează salarizarea și alte drepturi ale personalului auxiliar sunt apreciate de reclamanți ca fiind discriminatorii, știut fiind că activitatea de legiferare aparține Parlamentului.
Fiind singurele categorii profesionale care au beneficiat de creșteri substanțiale atât în anul 2006, cât și în anul 2007, decizia luată de a nu acorda majorări în cursul anului 2007 decât altor categorii din sectorul bugetar cu venituri mai scăzute, în scopul acoperirii creșterii inflației pe o perioadă determinată, nu reprezintă o situație care să fi avut drept rezultat plasarea magistraților într-o stare de discriminare prin nerespectarea dreptului la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
În speță nu se identifică situația în care persoane aflate în situații similare sau cel puțin comparabile sunt tratate diferențiat. Dispozițiile referitoare la acordarea de majorări salariale altor categorii profesionale și neacordarea acelorași majorări salariale și categoriei profesionale din care fac parte reclamanții, în condițiile în care legiuitorul a stabilit sisteme diferite de salarizare pentru diferitele categorii profesionale din sistemul bugetar, și pentru fiecare dintre acestea majorări salariale în mod diferit și de asemenea, în perioade de timp diferite, nu sunt discriminatorii, pretențiile reclamanților sunt nefondate.
Câtă vreme personalul auxiliar și alte categorii de personal nu se află în situații similare și nici comparabile, atât din punctul de vedere al răspunderii, complexității și interdicțiilor specifice, cât și al salarizării, trebuie admis că și suportarea creșterii inflației se răsfrânge în mod diferit asupra acestor categorii din sectorul bugetar.
În acest sens, recurentul solicită instanței să constate că "dreptul la indexare" nu se regăsește printre măsurile de protecție socială garantate de Constituția României, și nici nu este prevăzut în legislația aplicabilă în domeniul salarizării judecătorilor și procurorilor, și în mod greșit prima instanță a reținut că acest drept este inclus în dreptul la salariu, ocrotit prin art. 41 din Constituția României și de art. 154 din Codul muncii.
În anul 2007, grefierii și personalul conex au beneficiat de asemenea indexări în temeiul prevederilor cuprinse în legea specială de salarizare, OG nr. 8/2007 unde să stipuleze că "drepturile de salarizare prevăzute de prezența ordonanță sunt brute și impozabile.
Acestea vor fi majorate prin aplicarea majorărilor acordate în conformitate cu prevederile legale".
Observând procentele în care instanța a obligat la indexarea, în plus față de faptul că Tribunalul exercită rolul său de a exercita atribuțiile specifice doar autorității judecătorești, iar nu pe ale puterii constituite în stat, nu rezultă din "motivarea" instanței de fond care sunt considerentele pentru care intimații-reclamanții sunt mai îndreptățiții să beneficieze de dispozițiile OG nr. 10/2007, iar nu pe majorări în alte procese stabilite pentru alte categorii profesionale. Din acest punct de vedere, recurentul solicite instanței să constate că hotărârea nu cuprinde motive pe care se sprijină, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 pr. civ.
În susținerea recursului său Direcția Generală a Finanțelor Publice, in calitate de reprezentant al Ministerului Finantelor Publice a arătat că prin OG nr. 10/2007 au fost stipulate creșteri salariale ce se vor acorda pe parcursul anului 2007 personalului bugetar și celui care ocupă funcții de demnitate publică.
Conform art. 1 salariile de baza ale categoriilor menționate se majorează în trei etape, după cum urmează:
- cu 5% începând cu 01.01.2007, față de nivelul din luna decembrie 2006;
- cu 2% începând cu data de 01.04.2007 față de nivelul din luna martie 2007;
- cu 11% începând cu 01.10.2007 față de nivelul din luna septembrie 2007.
De asemenea instanța a reținut că aceste creșteri salariale nu au fost acordate și intimatelor-reclamante.
Totodată, instanța a reținut ca discriminatorie prevederea legala prin care se acorda creșteri salariale doar anumitor categorii de personal din sectorul bugetar și persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică.
Hotărârea pronunțata este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii ( art. 304pct. 9 Cod procedura civila).
În mod greșit instanța de fond a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei si Finanțelor.
Astfel, prin întâmpinarea depusă la data de 08.02.2008, recurenta a invocat excepția "admisibilității cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, excepție care a fost respinsă de către instanța de fond, ca fiind neîntemeiată. Contrar celor susținute de instanța, așa cum este reglementată în art. 60 - 63 Cod de procedura civila, instituția chemării în garanție reprezintă acea formă de participare a terților la activitatea judiciara care confere uneia dintre părți posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar avea obligația de garanție sau de despăgubire, în ipoteza în care partea respectiva ar pierde procesul, deci această instituție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire.
Cererea de chemare în garanție este o acțiune incidență pe care reclamantul sau pârâtul o poate introduce în procesul civil împotriva unei alte persoane, pentru ca aceasta să participe la apărarea sa, iar în cazul pierderii procesului, pentru a obține, prin aceeași hotărâre, obligarea chematului în garanție la plata sumelor reținute cu titlul de salarii.
Atâta timp cât în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor nu exista nici o obligație de garanție sau de despăgubire, izvorâtă dintr-un contract sau prevăzuta de un act normativ în vigoare, recurenta consideră că reclamanții nu erau în drept să cheme în garanție această instituție.
În mod greșit instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei si Finanțelor în calitate de chemat în garanție, având în vedere următoarele:
Așa cum recurenta a arătat și cum este reglementată în art. 60-63 Cod procedura civila, instituția chemării în garanție reprezintă acea formă de participare a terților la activitatea judiciara care conferă uneia dintre părți posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar avea obligația de garanție sau de despăgubire, în ipoteza în care partea respectiva ar pierde procesul, deci aceasta instituție se întemeiază pe existenta unei obligații de garanție sau despăgubire. Instituția chemării în garanție se întemeiază pe existenta unei obligații de garanție sau despăgubire. Prin chemarea în garanție se urmărește tocmai realizarea unei asemenea obligații cadrul procesului în care cel garantat este amenințat în dreptul său de către o altă persona. În principiu, obligația de garanție revine tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv. Pentru promovarea chemării în garanție, partea interesată trebuie să afirme existența unei obligații legale sau convenționale de garanție ori a unei obligații de despăgubire, situație în care Ministerul Economiei și Finanțelor nu se găsește în cauză de față.
Cererea de chemare în garanție este o acțiune incidentă pe care reclamantul sau pârâtul o poate introduce în procesul civil împotriva unei alte persoane, pentru ca aceasta să participe la apărarea sa, iar în cazul pierderii procesului, pentru a obține, prin aceeași hotărâre, obligarea chematului în garanție la plata sumelor reținute cu titlul de salarii.
Între Ministerul Economiei și Finanțelor și reclamanți nu exista nici o obligație de garanție, iar simplul fapt că ordonatorul principal de credite a fost obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului în cazul în care acțiunea reclamanților a fost admisă, nu îi conferă acesteia nici o garanție legala din partea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru eventualele sume ce ar trebui să le plătească într-un raport de muncă izvorând din contractul de muncă.
Recurenta a considerat că obligația de garanție o are ordonatorul principal de credite, care în cauza de față este Ministerul Justiției.
Ministerul Economiei și Finanțelor cât și Ministerul Justiției sunt ordonatori principali de credite, iar conform art. 47 alin. 4 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, actualizata creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui ordonator de credite.
În aceste condiții, nu sunt aplicabile prevederile art. 60-63 Cod procedura civila. 3. Recurenta consideră că în mod greșit instanța a admis acțiunea reclamanților având în vedere următoarele:
Așa cum reiese din practicaua sentinței atacate, instanța a admis acțiunea intimaților reclamanți având în vedere OG nr. 1, 6, 8 și 10/2007, OUG nr. 27/2006, dispozițiile art. 14 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, OG. nr. 137/2000, precum și prevederile art. 16 din Constituția României.
În prezent, salarizarea intimaților reclamanți se realizează potrivit dispozițiilor OG nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției.
În mod greșit instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor în calitate de chemat în garanție, având în vedere următoarele:
Așa cum recurenta a arătat și cum este reglementata în art. 60-63 Cod procedura civila, instituția chemării în garanție reprezintă acea formă de participare a terților la activitatea judiciară care conferă uneia dintre părți dă posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar avea obligația de garanție sau de despăgubire, în ipoteza în care contrar celor susținute de instanța, potrivit art. 3 alin. 1 din OG nr. 13/2008, " de baza pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea se stabilesc pe baza valorii de referință sectoriala și a coeficienților de multiplicare, pe grade sau trepte profesionale, în raport de funcția deținută, de nivelul studiilor, de vechimea în specialitate, precum și de nivelul instanței sau al parchetului".
Potrivit acestui act normativ, intimații reclamanți au beneficiat de creșteri salariale în anul 2007 prin modificarea coeficientului de multiplicare, așa cum reiese din anexa nr. 1b și Anexa nr. 1c.
Prin urmare, contrar celor susținute de instanța de fond în cursul anului 1007 intimații reclamanți, au beneficiat de creșteri salariale similare celorlalte categorii față de care se considera discriminați, nefiind excluși de la creșterile salariale.
Intimații reclamanții se considera discriminați față de celelalte categorii de bugetari însă, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 2 alin 1 din nr.OG 137/2000 privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare, republicată, neexistând în ceea ce-i privește nicio restrângere sau înlăturare a recunoașterii vreunui drept.
Conform art. 19 alin. 1 lit. c) din OG nr. 137/2000 rep. "Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării are ca atribuții investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare. "
Mai mult, potrivit art. 20 alin. 1 din OG nr. 137/2000 rep. "persoana care se consideră discriminata poate sesiza consiliul în termen de 1 an de la data săvârșiri faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei. "
Potrivit alin. 3 al aceluiași articol prin cererea astfel introdusă "persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării. "
Modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesional în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de către legiuitor a anumite aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin OG nr. 137/2000.
Așa cum rezultă din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, prin discriminare se înțelege "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe baza de rasă, naționalitate - precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efecte restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice ai domenii ale vieții publice. "
Potrivit art. 1 din același act normativ "exercitarea drepturilor enunțate cuprinsul prezentului articol privește persoanele aflate în situații comparabile" este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Nu orice diferență de tratament semnifică discriminare. Conținutul concret atribuțiilor de serviciu ale intimaților reclamanți față de alte categorii profesionale precum și sistemele diferite de salarizare ale diverselor categorii profesionale face să poată fi reținută o situație comparabila între categorii profesionale distincte. Diferența de tratament instituita prin reglementările care guvernează sistemul de salarizare al diverselor categorii profesionale are o justificare obiectivă prin raportare la deosebirile dintre aceste grupuri.
Admițând acțiunea intimaților reclamanți așa cum a fost formulată instanța de fond și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativa - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative, respectiv Parlamentul sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive - reprezentate de Guvern.
De altfel, chiar actele adoptate de puterea executiva - ordinele, ordonanțele și hotărârile de guvern - trebuie să fie adoptate, în cele din urma, printr-o lege de către Parlament.
Pentru aceste motive, recurenta solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, în sensul modificării sentinței civile atacate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Intimatii nu au formulat intampinare si in recurs nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât și a dispozițiilor art. 3041.pr.civ. Curtea reține următoarele:
Intimatii au calitatea de personal auxiliar de specialitate in cadrul judecatoriei Videle si prin cererea adresata instantei de fond au solicitat plata unor despagubiri ca urmare a discriminarii create intre acestia si alte categorii de salariati(pentru functionarii publici si alte categorii de personal bugetar) prin creșterile salariale prevăzute de OUG nr. 10/2007.
Cu privire la existenta unei discriminari, Curtea retine dispozitiile art 2 din OG nr 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, potrivit carora "prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, sociale si cultural în orice alte domenii ale vieții publice".
Din analiza textului rezultă că pentru a exista discriminarea se cere ca scopul urmărit sau efectul produs să fie acela de a restrânge, a înlătura folosința sau exercitarea în condiții de egalitate a drepturilor și libertăților fundamentale recunoscute de lege.
Or, cresterile salariale invocate de intimatii-reclamanti, prevazute de legislatie pentru categorii diferite de functionari sau salariati, nu constituie un drept fundamental al omului în nici o reglementare națională sau internațională și nu trebuie confundat cu dreptul la o remunerație rezonabilă în raport de valoarea muncii depuse. În condițiile în care personalul auxiliar nu desfășoară activitățile si atributiile stabilite pentru celelalte categorii de personal nu pot pretinde în mod fundamentat că depun o muncă egală cu cei care îndeplinesc și aceste sarcini, oricum diferite față de cei care nu le au stabilite în fișa postului, nu se poate discuta despre excludere bazată pe vreunul din criteriile menționate mai sus.
Legiuitorul a înțeles să stabileasca drepturi salariale diferite, tocmai pentru ca atributiile si activitatea în discuție este diferită de celelalte activități îndeplinite în mod obișnuit de personalul auxiliar de specialitate.
De asemenea, dispozițiile legale care stabilesc aceste cresteri salariale nu contravin art.6 al.2 din Codul muncii, invocat de intimatii-reclamanți, dispoziție care consacră principiul potrivit căruia pentru muncă egală toți salariații sunt retribuiți în mod egal, întrucât față de specificul muncii diferit și de atribuțiile diferite cele două categorii de personal nu se află în aceeași situație.
Or, în aceste condiții orice discuție despre situații analoage sau comparabile ori despre existența unei discriminări salariale depășește limitele rezonabilului, cu atât mai mult cu cât pretenția concretă a intimatilor-reclamanți constă în solicitarea de a li se acorda un drept pentru simplul considerent ca legea îl prevede pentru alte categorii profesionale deși, pentru a exista discriminare în relațiile de muncă se cere ca scopul urmărit sau efectul produs să fie acela de a restrânge, a înlătura folosința sau exercitarea în condiții de egalitate a drepturilor și libertăților fundamentale recunoscute de lege, nici un drept fundamental al reclamanților nefiind restrâns sau înlăturat prin textele de lege considerate discriminatorii.
În plus, intimatii-reclamanți nu aratacriteriul sau criteriile prevazutede lege si care au avut ca scop sau efect neacordarea, restrangerea ori înlaturarea recunoasterii folosintei sau exercitarii drepturilor prevazute în legislatia muncii.
Cu alte cuvinte, intimatii-reclamanți nu arată care sunt acele criterii de discriminare directă sau indirectă pe care s-au întemeiat faptele si actele care au avut ca scop sau ca efect discriminarea lor.
În raport de toate aceste considerente, singura concluzie pertinentă și rezonabilă este aceea că pretenția acestora de a li se acorda cresterile salariale neprevăzute de lege în ceea ce-i privește, pe motiv că legea este discriminatorie, în lipsa arătării criteriilor de discriminare, este lipsită de orice fundament legal, iar prin neacordarea acestora intimatilor-reclamanti nu s-a încălcat principiul salarizarii egale pentru o muncă de valoare egală consacrat de art 23 pct 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art 4 pct 3 din Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată de România prin Legea nr 74/1999 " Dreptul la o salarizare echitabilă".
Aceasta este și practica Curții Constituționale care a reținut că beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, cum este cel pretins în cauză, nu constituie un drept constituțional fundamental și, în consecință, legiuitorul este în drept să le acorde, să le modifice ori să înceteze acordarea lor, precum și să stabilească perioada în care le acordă.
Nu trebuie neglijat totodată, că prin Deciziile nr.818/2008, nr.819/2008 ale Curții Constituționale pronunțate la data de 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr.537/16.07.2008, obligatorie pentru instanțe, s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000, pretinse a fi incidente în cauză, apreciindu-se că aceste dispoziții "sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
Față de aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedura civila, Curtea constată că hotărârea instanței de fond nu este legală și temeinică, urmând să admita recursul formulat de recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, sa modifice în tot sentința recurată, în sensul că va respinge pretentiile formutate in contradictoriu cu paratii mentionati ca neîntemeiate.
In ceea ce priveste cererea de chemare în garanție MINISTERULUI FIINANȚELOR PUBLICE, cerere formulata de reclamanti, Curtea o apreciaza ca inadmisibila, de urmatoarele considerente:
Reclamantii au solicitat citarea acestei parti in proces in calitate de chemat in garantie, asa cum rezulta din actiunea introductiva de instanta.
In primul rand, instanta de fond in mod gresit a admis cererea de chemare in garantie formulata de reclamanti, in conditiile in care a admis si actiunea principala, deoarece, in mod logic, solutia admiterii nu se putea pronunta decat daca actiunea principala ar fi fost respinsa, deoarece doar in acel moment s-ar fi putut pune in discutie o eventuala obligatie de garantie sau de despagubire a chematului in garantie.
In al doilea rand, trebuie avut in vedere specificul raporturilor juridice de munca si calitatea partilor in aceste raporturi. In acest sens, potrivit art.282 din Codul muncii, ot p. fi părți în conflictele de muncă:
a) salariații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;
b) angajatorii - persoane fizice și/sau persoane juridice -, agenții de muncă temporară, utilizatorii, precum și orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile prezentului cod;
c) sindicatele și patronatele;
d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocație în temeiul legilor speciale sau al Codului d e procedură civilă.
Ministerul Fianatelor Publice nu se poate incadra in niciuna ceste categorii.
Mai mult, in litigiile de munca, tocmai de specificul acestora, cererea de chemare in garantie este inadmisibila, neexistand o obligatie de garantie a unui tert de partile raportului juridic de munca in legatura cu obligatiile reciproce dintre acestea. Intre persoana incadrata in munca, parte in litigiu si tertul chemat in garantie nu exista raporturi juridice de munca.
de aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedura civila, Curtea va admite si recursul declarat de recurentul DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T ca reprezentant al MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE si va respinge cererea de chemare in garantie ca inadmisibila.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de către recurenții pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T ca reprezentant al MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.1595/19.03.2008 pronunțate de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, Contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-reclamanți, (, intimații-pârâți GUVERNUL ROMÂNIEI, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, TRIBUNALUL TELEORMAN și expert CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
Modifică în tot sentința recurată, în sensul că:
Respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29.04. 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red:
Tehnored:
2 EX./08.05.2009
Jud. fond:
Președinte:Maria CeaușescuJudecători:Maria Ceaușescu, Lizeta Harabagiu, Amelia Farmathy
