Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 3386/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(1220/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.3386/
Ședința publică din data de 14 mai 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 2: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții reclamanți, -, - și recurenții pârâți Ministerul Educației, Cercetării și, Universitatea de Medicină și Farmacie" " - B, împotriva sentinței civile nr.234 din 14 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 25783/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimații pârâți Ministerul Sănătății, Ministerul Finanțelor Publice, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului B, Autoritatea de Sănătate Publică a Municipiului B, Institutul Clinic, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului B, având ca obiect - drepturi bănești.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 07.05.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 14.05.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr. 234/14.01.2009 a Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții, și alții, față de pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice B, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Autoritatea de Sănătate Publică B ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a respins ca prescrisă acțiunea acelorași reclamanți pentru perioada 2001-30.06.2005.
S-a admis în parte aceeași acțiune față de pârâții Ministerul Educației, Cercetării și, Universitatea de Medicină și farmacie " " B, dispunându-se obligarea acestora din urmă la plata către reclamanți a primei de vacanță aferentă perioadei 01.07.2005-2007, inclusiv, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective și la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în cărțile de muncă.
Celelalte pretenții deduse judecății au fost respinse ca neîntemeiate.
Reclamanții și pârâții Ministerul Educației și Cercetării, Universitatea de Medicină și Farmacie " " au declarat recurs împotriva sentinței precitate.
În motivarea recursului reclamanților, s-au exprimat, în esență, următoarele critici:
1. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9. proced. civ.).
Este greșită dispoziția prin care s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2001-01.07.2005;
Dreptul la acțiune al reclamanților s-a născut la data publicării Deciziei nr. XXIII/12.12.2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, adică la data de 15.12.2006;
Această decizie este obligatorie pentru instanțe și produce efecte pentru viitor, repunând reclamanții în termenul de prescripție.
În același sens este și OUG nr. 146/2007 privind acordarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006. Acest act normativ se referă la funcționarii publici, personalul auxiliar din justiție, membrii corpului diplomatic și alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu în baza legilor speciale.
2. Este nelegală și dispoziția de respingere a capătului al doilea de cerere al acțiunii.
discriminarea nu se raportează la criteriul socio-profesional sau la apartenența unei persoane la o anumită profesie, sporurile acordându-se exclusiv în funcție de obligațiile ce le revin și care implică o contraprestație din partea celui căruia îi profită.
Trebuie luate în considerare prevederile art. 5, 6, 8, 39, 40, 154, 155 și 165 din Codul Muncii, dar și Directiva nr. 2000/EC/78.
Deși reclamanții își execută obligația de a desfășura activitatea în condiții de risc și suprasolicitare psihică, în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare care lucrează în aceste condiții, ei nu beneficiază de sporul salarial corespunzător acordat restului personalului contractual din sectorul bugetar, în raport cu care invocă încălcarea principiului constituțional al nediscriminării.
Sistemul de salarizare este guvernat de principiul egalității de tratament. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație comparabilă cu restul personalului din unitățile bugetare, înseamnă că nu pot fi tratați diferit, mai ales că nu există o justificare obiectivă și rezonabilă a excluderii lor de la beneficiul sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. Criteriul acordării acestui spor este unul și același: prestarea muncii în condiții de suprasolicitare neuropsihică.
Doctrina și practica judiciară au statuat unanim și constant că există discriminare în materie de muncă ori de câte ori un spor salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale care întruneau elementul generator al respectivului spor.
Existența acestei discriminări a reclamanților rezultă din prevederile art. 7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, art. 4 din Carta Socială Revizuită, art. 5, 6, 8, 39, 40, 154, 155 și 165, art. 16, 20, 41 și 53 din Constituție.
Încălcând principiul rolului activ al judecătorului, instanța a respins proba cu înscrisuri propusă de reclamanți, în sensul depunerii la dosar al unui Buletin de prin Locului de Muncă, din care să rezulte că activitatea pe care o desfășoară implică o suprasolicitare neuropsihică. Această probă este legală, pertinentă, verosimilă și concludentă, în lipsa ei instanța neputând dispune cu privire la acordarea sau neacordarea acestui spor, deoarece ar fi pusă în imposibilitate de a motiva raționamentul care stă la baza hotărârii pronunțate.
3. Greșit a fost respins și al treilea capăt de cerere al acțiunii, privitor la acordarea sporului de confidențialitate de 15%.
Mai multe categorii de personal contractual, prin diverse acte normative, în calitate de debitori ai obligației de confidențialitate, au fost recunoscuți ca și creditori ai dreptului corelativ, acordându-li-se sporul de confidențialitate.
Deși reclamanții execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, nu li se recunoaște dreptul la sporul respectiv.
Toate persoanele din acest cadru al unităților bugetare, inclusiv reclamanții, sunt părți ale unui raport juridic de muncă guvernat de Codul Muncii, prestând o muncă și ca efect al acestor premise, având obligația de confidențialitate indiferent de categoria socio-profesională. În lumina art. 26 raportat la art. 1 și 295 din Codul Muncii, indiferent de categoria socio-profesională, angajatului îi revine obligația de confidențialitate.
Natura juridică a obligației de confidențialitate este aceea de clauză legală a raportului de muncă al angajatorului cu salariatul, mai precis este o clauză obligatorie și nu facultativă, ca în dreptul comun al muncii.
Obligația de confidențialitate reprezintă cauza juridică expresă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului în sensul art. 155 din Codul Muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți.
Dacă nu ar exista o contraprestație a angajatorului privind plata sporului salarial corespunzător îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, aceasta din urmă ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică.
Instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, a instituit implicit și de drept o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii, obligația de plată fiind implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial. În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată.
Nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă a excluderii reclamanților de la acordarea sporului de confidențialitate.
4. Pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Sănătății și Autoritatea de Sănătate Publică a Municipiului B au calitate procesuală pasivă în cauză, judecata urmând a se desfășura și în contradictoriu cu aceștia.
Calitatea procesuală pasivă a MFP decurge din dispozițiile art. 19 din Legea nr. 500/2002, potrivit cu care acest minister coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea guvernului, cu privire la pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor bugetare, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Conform art. 3 din HG nr. 208/2005, această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară, în lipsa căreia " " B se va afla în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți.
Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Sănătății rezultă din art. 11 din Legea nr. 95/2001, potrivit cu care acest minister este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, precum și din art. 34 care statuează că activitățile de asistență de sănătate publică se finanțează de la bugetul de stat, de la bugetul, de la bugetele locale, etc.
Mai mult, Ministerul Sănătății este parte în Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Sanitară pe anii 2005-2007.
OUG nr. 115/2004 prevede că toate aspectele privind acordarea sporurilor se stabilesc prin regulament aprobat privind ordin al ministrului sănătății.
Ca atare, Ministerul Sănătății are calitate procesuală pasivă în speță, în calitate de reprezentant al guvernului, autoritate națională de sănătate publică, garant al drepturilor angajaților și ordonator de credite.
Și Autoritatea de Sănătate Publică a Municipiului B are legitimare procesuală pasivă, sens în care sunt prevederile art. 12, 17 și 18 din Legea nr. 95/2001, din interpretarea cărora reiese că este instituție deconcertată a Ministerului Sănătății, care aplică pe plan local strategia ministerului și politica guvernului în domeniul asigurării sănătății populației. În plus, este și ordonator secundar de credite.
În motivarea recursurilor pârâților Ministerul Educației, Cercetării și și Universitatea de Medicină și Farmacie " " B s-au arătat, printre altele, următoarele aspecte:
- în mod neîntemeiat, instanța a apreciat că reclamanții aveau dreptul la plata primei de vacanță;
- prin OUG nr. 146/2007, s-a aprobat plata primelor de concediu suspendate în perioada 2001-2006, însă în mod greșit instanța aplică acest act normativ personalului didactic;
- ordonanța în discuție se referă la funcționarii publici, personalul auxiliar din justiție, membrii corpului diplomatic și alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu de odihnă în baza legilor speciale;
- OUG nr. 146/2007 nu se aplică personalului didactic din sistemul național de învățământ, fapt recunoscut chiar și de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, în care solicită ca sub acest aspect să se facă o asimilare a lor cu funcționarii publici;
- cu toate acestea, instanța a considerat că pentru personalul didactic prima de vacanță este prevăzută în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură învățământ, fără a reține că este statuat în mod expres faptul că sursa din care se acordă sunt veniturile proprii;
- reclamanții au arătat că sunt personal contractual și că ar trebui să beneficieze de prima de concediu în temeiul Legii nr. 188/1999;
- însă, drepturile și obligațiile cadrelor didactice sunt reglementate de Legea nr. 128/1997;
- mai mult, în Contractul Colectiv de Muncă unic la nivel de ramură învățământ se prevede că personalul din învățământ beneficiază de o primă de vacanță din venituri proprii, în condițiile legii;
- or, Legea nr. 128/1997 nu stipulează acordarea primei de vacanță;
- de altfel, instanța nu a cercetat dacă existau venituri proprii pentru a fi plătite primele de concediu, cu atât mai mult cu cât acestea nu se confundă cu veniturile publice.
Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursurilor declarate de recurenții-persoane juridice.
Recurenta " " și intimata Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului B au solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului reclamanților. Totodată, intimații Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Ministerul Sănătății au formulat întâmpinări în cauză, prin care au cerut respingerea recursului reclamanților și a celui al pârâtului Ministerul Educației, Cercetării și.
Nu s-au propus noi dovezi în cauză.
În baza art. 312 alin. 1 teza a II-a proced. civ. Curtea va respinge ca nefondat recursul formulat de recurenții-reclamanți, iar în temeiul art. 312 alin. 1 teza I și art. 304 pct. 9. proced. civ. va admite recursurile declarate de recurenții-pârâți Ministerul Educației, Cercetării și și Universitatea de Medicină și Farmacie " " B, urmând a modifica sentința atacată în sensul menționat prin dispozitivul deciziei, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În mod greșit, Tribunalul a admis în parte pretențiile deduse judecății și a acordat recurenților-reclamanți prima de vacanță pentru perioada 01.07.2005-2007.
Recurenții-reclamanți sunt cadre didactice universitare, însă această categorie profesională nu are un drept efectiv și concret la prima de vacanță, care să izvorască dintr-o reglementare legală ori convențională incidentă în ce-i privește.
În materia salarizării cadrelor didactice sunt aplicabile prevederile Legii nr. 128/1997. Art. 50 din acest act normativ statuează, printre altele, că personalul didactic beneficiază de prime și de alte drepturi bănești prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă.
Contractele colective de muncă unice la nivel de ramură învățământ au conținut și conțin clauze în sensul că personalul din învățământ beneficiază de o primă de vacanță din venituri proprii, în condițiile legii.
Din conținutul acestor texte legale și convenționale rezultă că personalul din învățământ poate beneficia de prima de concediu doar dacă în bugetul angajatorului (unitatea de învățământ) s-au prevăzut sume cu această destinație - cerință neîndeplinită în speță - ori dacă există venituri proprii ale angajatorului din care să se poată suporta asemenea plăți - condiție, de asemenea, inexistentă în cauză, câtă vreme nu s-a administrat nici o dovadă în acest sens.
Trebuie avut în vedere și faptul că nu există nicio dispoziție legală ori convențională prin care să se stabilească obligația unității de învățământ ori a altor persoane juridice de a plăti prime de vacanță personalului din învățământ, obligație care să fie executată fără a fi prevăzute fonduri în acest sens în bugetul de stat ori local sau în lipsa unor venituri proprii ale angajatorului, din care să fie plătite asemenea drepturi salariale.
La toate acestea se adaugă și împrejurarea că nu există nici un criteriu legal în funcție de care să se determine, în concret, cuantumul primei de vacanță pentru personalul din învățământ.
Cu alte cuvinte, inexistența fondurilor financiare necesare suportării primei de vacanță pentru cadrele didactice universitare și imposibilitatea stabilirii în concret a cuantumului bănesc al acestui drept, nu pot conduce decât la ideea că pretențiile admise de prima instanță sunt neîntemeiate, astfel că este necesară admiterea celor două recursuri ale pârâților și schimbarea parțială a sentinței în sensul respingerii ca neîntemeiate a acestor pretenții.
Faptul că alte categorii socio-profesionale (de exemplu funcționarii publici, personalul auxiliar din justiție, etc.) beneficiază de prima de vacanță, nu înseamnă că recurenții-persoane fizice ar fi îndreptățiți să li se recunoască și lor acest drept, câtă vreme nu există o dispoziție legală expresă în acest sens. Personalul bugetar căruia i se acordă prima de vacanță, are acest drept în temeiul unor prevederi legale, în cazul funcționarilor publici, de pildă, fiind vorba despre Legea nr. 188/1999 și OUG nr. 146/2007.
Însă, nici aceste acte normative și nici altele nu pot produce efecte în cazul personalului didactic, așa cum au cerut recurenții-reclamanți prin acțiune.
Din acest punct de vedere se impune a releva că în speță sunt întrutotul aplicabile Deciziile Curții Constituționale nr. 818, 819 și 820, pronunțate la 3 iulie 2008, decizii care sunt definitive și general obligatorii, conform art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată. Prin aceste hotărâri, s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 din OG nr. 137/2000, statuându-se că sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Aceste dispoziții au incidență în cauză, întrucât recurenții-reclamanți afirmă că situația discriminatorie în care susțin că se află, a fost creată prin acte normative cu putere de lege. Or, date fiind considerentele și dispozitivul deciziilor respective, nici o instanță de judecată nu este îndreptățită să considere discriminatorii acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Aceasta înseamnă că în situații precum cea din prezenta cauză, instanța este împiedicată să constate existența discriminării.
Neexistând discriminare, nu pot fi luate nici una dintre măsurile prevăzute de art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 republicată, lipsind temeiul necesar pentru a acorda despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit ori pentru a dispune restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare. În consecință, nu se pot plăti nici despăgubirile constând din drepturile bănești la care se face referire în acțiune.
Argumentele ce derivă din conținutul suscitatelor decizii ale Curții Constituționale justifică înlăturarea ca neîntemeiate a criticilor exprimate prin cel de-al doilea și cel de-al treilea motiv al recursului reclamanților.
Atât sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, cât și cel de confidențialitate, au fost acordate unor categorii diferite ale personalului bugetar (însă nu tuturor bugetarilor), în baza unor acte normative cu putere de lege, care nu pot fi aplicate în cazul cadrelor didactice, căci ar însemna să se încalce principiile statuate de Curtea Constituțională prin deciziile premenționate.
Mai mult, nici Legea nr. 128/1997 și nici Contractele Colective de Muncă nu prevăd asemenea drepturi salariale în favoarea personalului didactic, așa încât nu există un temei legal pentru ca această categorie socio-profesională să beneficieze de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică ori de cel de confidențialitate.
Împrejurarea că recurenții-reclamanți desfășoară activități în condiții de risc și suprasolicitare neuropsihică ori de genul celor ce implică păstrarea confidențialității nu justifică acordarea sporurilor respective, câtă vreme nici prin lege și nici prin contractele colective ori individuale de muncă nu s-a stabilit o obligație expresă de plată a unor asemenea drepturi salariale în sarcina angajatorilor.
Apare ca nefondat și primul motiv al recursului reclamanților.
Având în vedere data introducerii acțiunii (01.07.2008) și prevederile art. 166 și 283 lit. c din Codul Muncii, în mod corect prima instanță a constatat că în ce privește pretențiile anterioare datei de 30.06.2005 a intervenit prescripția extinctivă a dreptului la acțiune.
În materie de drepturi salariale, acestea pot fi pretinse conform art. 166 din Codul Muncii în termen de cel mult de 3 ani de la data la care erau datorate. Deci, dreptul la acțiune al recurenților-reclamanți s-a născut pentru fiecare dintre sporurile pe care le solicită la data la care acestea trebuiau plătite. Cum sporurile sunt elemente componente ale salariului în sensul art. 155 din Codul Muncii, iar salariul se plătește cel puțin o dată pe lună conform art. 161 alin. 1 din același cod, înseamnă că drepturile salariale la care se face referire prin acțiune puteau fi pretinse pe o perioadă de cel mult trei ani anterior momentului formulării cererii de chemare în judecată.
Cu alte cuvinte, date fiind prevederile art. 166 din Codul Muncii, în cazul conflictelor de muncă, orice drept salarial se prescrie în termen de 3 ani de la data la care trebuia achitat, ceea ce înseamnă că prin acțiune pot fi pretinse doar acele drepturi (în speță sporuri) care trebuiau plătite într-un interval de timp de 3 ani dinaintea depunerii acțiunii, pentru celelalte intervenind sancțiunea prescripției extinctive. La aceeași concluzie se ajunge și prin interpretarea dispozițiilor art. 283 lit. c din Codul Muncii.
Cât privește deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție la care fac referire recurenții-persoane fizice în primul motiv de recurs, acestea nu au valoarea juridică a unor acte întrerupătoare de prescripție în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958, neînscriindu-se în niciuna dintre categoriile de acte de dispoziție prevăzute de acest text legal. Mai precis, ele nu pot fi asimilate unor acte de recunoaștere a dreptului pretins care să emane de la debitor (cel în folosul căruia curge prescripția), adică de la angajatorul autorilor acțiunii, nu sunt cereri de chemare în judecată și nu au caracterul unor acte începătoare de executare.
În sfârșit, și ultimul motiv de recurs este neîntemeiat. Întrucât prin acțiune s-a solicitat plata unor drepturi salariale pretins cuvenite unor cadre didactice universitare, calitate procesuală pasivă puteau avea în cauză doar " " B - persoana juridică ce are calitate de angajator și este obligat în mod direct să achite drepturile salariale cuvenite angajaților săi - și Ministerul Educației, Cercetării și, ca instituție cu rol de coordonare, organizare și control al unităților de învățământ și ordonator principal de credite în acest domeniu.
Nici Ministerul Finanțelor Publice, nici cel al Sănătății și nici Autoritatea de Sănătate Publică a Municipiului B nu au legitimare procesuală pasivă în speță, neavând calitatea de angajatori și neaflându-se în raporturi juridice de muncă cu recurenții-reclamanți, astfel că nu pot sta în judecată ca pârâți în procese precum cel de față, procese care fac parte din categoria conflictelor de muncă. În acest sens sunt relevante și prevederile art. 282 din Codul Muncii, în conținutul cărora se definește noțiunea de părți în conflictele de muncă.
Ca atare, vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate, întrucât nu există temeiuri pentru reformarea lor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți împotriva sentinței civile nr. 234/14.01.2009 a Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în contradictoriu cu intimații-pârâți Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice B, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Autoritatea de Sănătate Publică
Admite recursurile formulate de recurenții-pârâți Ministerul Educației, Cercetării și, Universitatea de Medicină și Farmacie " " B împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în parte hotărârea recurată.
Respinge ca neîntemeiate pretențiile privind plata primei de vacanță aferentă perioadei 2005-2007.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 14.05.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
TEHNORED//2 ex./03.06.2009.
Jud.fond:,
Președinte:Elena Luissa UdreaJudecători:Elena Luissa Udrea, Liviu Cornel Dobraniște
