Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 3410/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 1186/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 3410R
Ședința publică de la 15 Mai 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Comșa Carmen Georgiana
JUDECĂTOR 2: Ignat Silvia Georgiana
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol judecarea cauzei privind cererea de recurs formulată de recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.387 din 02.12.2008, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații, Ministerul Public -Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, având ca obiect-drepturi bănești spor de 50%.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care
Curtea constatând cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare, având în vedere că s-a solicitat judecarea pricinii în lipsa părților.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.387 din 02.12.2008, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, a fost respinsă, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor Publice, invocată de acesta, și a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea civilă formulată de reclamanții, ina, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Teleorman, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cu sediul în B, - în calitate de expert.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, în cazul neacordării sporului de fidelitate personalului auxiliar în procentul stipulat pentru magistrați nu poate fi reținută o încălcare a dispozițiilor nr.OG137/2000, întrucât nu ne aflăm în fața unui drept recunoscut și protejat de lege pentru personalul auxiliar de specialitate.
Personalul auxiliar de specialitate reprezintă o categorie aparte de salariați, chiar dacă funcționează ca și magistrații, în sistemul justiției au un statut specific reglementat de Legea nr.567/2004, cu drepturi și îndatoriri specifice și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv nr.OG8/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr.247/2007.
Situația personalului auxiliar de specialitate nu poate fi considerată comparabilă cu cea a magistraților, statutul acestora, drepturile și îndatoririle fiind diferite, diferența de tratament între cele două categorii fiind justificată de atribuțiile diferite exercitate de cele două categorii profesionale.
Prin modul de fidelizare al magistraților față de cel al personalului auxiliar, s-a avut în vedere de legiuitor importanța funcției magistratului într-un stat de drept, rolul complex al acestuia în înfăptuirea actului de justiție, responsabilitățile acestuia în ceea ce privește aplicarea și interpretarea corectă a legii.
Dispozițiile nr.OG137/2000, pretinse a fi nesocotite în cauză, prevăd ca exercitarea drepturilor enunțate în cuprinsul acestui articol să privească persoane aflate în situații comparabile. întrucât atribuțiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate au un conținut diferit față de cel al magistraților, se poate conchide că nu există o situație comparabilă între categorii profesionale distincte, respectiv între aceea a magistraților și personalului auxiliar de specialitate din cadrul autorităților judecătorești, conținutul diferit al atribuțiilor de serviciu, importanța și complexitatea funcției de magistrat față de aceea de personal auxiliar și sistemele diferite de salarizare ale acestor categorii profesionale determină să nu poată fi reținută o situație comparabilă între magistrați și personalul auxiliar de specialitate.
de vechime în specialitate este diferit, respectiv vechimea efectivă în funcția auxiliară de specialitate și vechimea numai în funcția de magistrat sau personal asimilat magistraților. în consecință, diferențierea nu este arbitrară, ci este justificată de conținutul concret diferit al funcției ocupate, pregătirea profesională diferită, responsabilitățile fiecăreia dintre cele două categorii profesionale. în acest context, nu poate fi reținută, cum eronat a statuat tribunalul, o încălcare a dispozițiilor art.5 și 6 Codul muncii și nr.OG137/2000, a art.23 pct.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, întrucât nu s-a dovedit existența unei legături de cauzalitate între diferența de tratament și criteriile de discriminare interzise de lege, cu atât mai mult cu cât, deși se susține că legea de salarizare a personalului auxiliar este discriminatorie, nu se individualizează criteriile de discriminare, fiind lipsite de temei legal pretențiile intimatei de acordare a sporului de fidelitate în procentul prevăzut pentru magistrați.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs, în termenul legal, pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului recurentul Ministerul Finanțelor Publice, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.7 și 9 pr.civ. a arătat că eși a reținut ca Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuala, dar nu de obligat principal si solidar cu parații - angajatori, ci numai in raport de obligațiile acestui minister de elaborare a proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, instanța a admis cererea de chemare în garanție, obligându-l la "alocarea fondurilor necesare".
S-a mai arătat că argumentele prezentate de către instanța nu pot fi considerate ca o motivare a hotărârii, in sensul pe care aceasta noțiune îl are potrivit art. 261 alin.1 pct.5 Cod proc.civ. -"Hotărârea se dă în numele legii si va cuprinde 5) motivele de fapt si de drept care au format convingerea instanței, cum si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."
Simpla enumerare a unor articole din actele normative prin care a fost reglementata organizarea si funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, precum si din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, nu poate fi considerata o motivare a hotărârii, respectiv a soluției de admitere a cererii de chemare in garanție.
Recurentul a mai susținut și faptul că este inadmisibilă cererea de chemare în garanție formulată de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție aspect ce rezultă din dispozițiile art.60 alin.1 din pr.civ. în conformitate cu care, partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea in pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire.
S-a mai arătat și faptul că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, în speță, întrucât nu există identitate între persoana chematului în garanție și persoana celui împotriva căruia s-a îndreptat intimatul-pârât.
S-a mai arătat și faptul că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție are calitatea de ordonator principal de credite, iar în conformitate cu dispozițiile art.21 din Legea nr.500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierahic inferioare.
Recurentul a făcut referire și la dispozițiile art.111 alin.1 din OUG nr.75/2008 și la Ordinul comun nr.3774/22.08.2008 privind modalitatea de eșalonare a plații sumelor prevăzute în titlurile executorii emise pana la intrarea in vigoare a Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.75/2008 privind stabilirea unor masuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, prin care fost reglementată modalitatea de executare a hotărârilor obținute de personalul din justiție.
Prin recursul său, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.4 și 9 și art.3041pr.civ. recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că efectele aplicării deciziei nr.21/10 martie 2008 au încetat după data de 3 februarie 2007, iar conform acestei decizii art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, nu a fost abrogat prin art. 1 pct.42 din Ordonanța de Guvern nr.83/2000, art.47 fiind aplicabil și după data de 1 octombrie 2000, data intrării în vigoare a nr.OG 83/2000.
Raportat la cele enunțate, raționamentul reclamanților este corect, dar numai pentru perioada 1 octombrie 2000 - 3 februarie 2007, această dată fiind momentul intrării în vigoare a Ordonanței Guvernului nr.8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, act normativ care prin art.30 abrogă în mod explicit întreaga Lege nr.507/1996, deci și art.47.
În condițiile în care Legea nr. 50/1996 a fost abrogată prin Ordonanța Guvernului nr. 8/2007, aprobată prin Legea nr.247/2007, toate dispozițiile acestui act normativ și-au încetat aplicabilitatea, fiind înlocuite de prevederile cuprinse în actul normativ de abrogare. Nu se poate susține că art.47 este singurul care își mai găsește aplicarea, în condițiile în care chiar legea din care face parte a fost abrogată în totalitate.
De altfel art.30 alin.1 lit.a din Ordonanța Guvernului nr.8/2007 prevede că "la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe se abrogă Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 18 noiembrie 1999, cu modificările și completările ulterioare".
Deci, nu se face referire la o eventuală neabrogare sau aplicare în continuare doar a articolului 47.
S-a mai arătat că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata și în continuare a drepturilor salariale solicitate, adăugând la legea specială de salarizare a personalului auxiliar și conex, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi și că aceasta a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, cu aplicarea dobânzii legale, în situația în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2008 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr. 388 din 31 decembrie 2007, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând dobânda legală - nu se justifică.
Neaplicarea dobânzii legale se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice, "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".
Totodată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin.3 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limitșm^ creditelor bugetare anuale aprobate.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor invocate și ținând seama de dispozițiile art.3041pr.civ. Curtea constată următoarele:
Criticile recurenților vizând greșita aplicare a legii de către instanța de fond fapt ce atrage incidența în speță a dispozițiilor art.304 pct.9 pr.civ. se impun a fi reținute, întrucât, reclamanții nu au făcut parte din categoria personalului auxiliar de specialitate, fiind angajați ca șoferi și încadrați inițial ca personal contractual, până la modificarea art.3 alin.3 din Legea nr.567/2004 prin Legea nr.7/2006, când au fost incluși în categoria personalului conex, alături de aprozi și agenți procedurali.
Prin urmare, recurenții-reclamanți nu au beneficiat niciodată de sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, reglementat prin art.47 din Legea nr.50/1996, modificată și completată.
În acest sens, sunt și dispozițiile Deciziei nr.XXI/2008, obligatorie pentru instanțe în conformitate cu dispozițiile art.329 pct.3 din Codul d e procedură civilă, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, în sensul că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți,precum și personalul auxiliar de specialitateau dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr.83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001.
Numai categoriile profesionale expres menționate în decizia instanței supreme au avut un drept salarial de care au fost lipsite prin abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996, personalul conex nefiind menționat în categoria beneficiarilor acestui spor.
Dispozițiile Legii nr.567/2004, modificată prin Legea nr.17/2006, nu sunt de natură să dea temei juridic pretențiilor reclamanților, în condițiile în care sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică nu a fost niciodată reglementat în beneficiul personalului conex.
Cum Decizia nr.XXI/2008, obligatorie pentru instanțe privește doar situația judecătorilor, procurorilor, magistraților existenți, precum și a personalului auxiliar de specialitate ce au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică nu și pe cea a recurenților care au calitatea de personal conex, precum și faptul că, deși pe grila care stabilește coeficienților de multiplicare din anexa OG nr.8/2007, personalul conex figurează alături de personalul auxiliar, această împrejurare nu echivalează cu asimilarea lor în ceea ce privește drepturile salariale, în lipsa unei dispoziții exprese a legii, pretențiile acestora apar ca neîntemeiate.
Față de cele mai sus reținute, având în vedere dispozițiile art.304 pct.9, raportate la dispozițiile art.312 pr.civ. se vor admite recursurile se va modifica, în tot, sentința recurată, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate, și, consecință a acesteia a cererii de chemare în garanție ca rămasă fără obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.387 din 02.12.2008, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații, Ministerul Public -Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.
Modifică, în tot, sentința recurată, în sensul că:
Respinge acțiunea, ca neîntemeiată.
Respinge cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 15.05.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact. /2ex
08.06.2009
Jud. fond.:;
Președinte:Comșa Carmen GeorgianaJudecători:Comșa Carmen Georgiana, Ignat Silvia Georgiana
