Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 450/2009. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,de conflicte de muncă și asigurări sociale
DECIZIA CIVILĂ Nr. 450/ Dosar nr-
Ședința publică din 16 aprilie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nicoleta Grigorescu
JUDECĂTOR 2: Maria Carmen Tică
JUDECĂTOR 3: Anca
Grefier -
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de chematul în garanțieMinisterul Economiei și Finanțelor prin reprezentantul în teritoriu Direcția Generală a Finanțelor Publice B,împotriva sentinței civile nr. 1331 din 28.07.2008 pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 6.04.2009, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților de a formula și depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 13.04.2009, iar apoi pentru astăzi, 16.04.2009.
CURTEA:
Asupra recursului civil de față,
Constată că prin sentința civilă nr. 1331/28.07.2008, Tribunalul Brașova respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Curtea de Conturi a României.
A admis acțiunea formulată de reclamanții:, G, -, R, și de intervenienta în interes propriu, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și în consecință:
- A obligat pe pârâta Curtea de Conturi a României să achite reclamanților contravaloarea sporului de vechime neîncasat, aferent perioadei 31.12.2000-31.12.2003 iar pentru reclamantul sporul de vechime aferent perioadei 14.04.2003 -31.12.2003 sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație de la data plății efective și cu aplicarea dobânzii legale, practicate de BNR.
- a obligat pârâta să achite intervenientei contravaloarea sporului de vechime neîncasat, aferent perioadei 1.03.2003 - 31.12.2003, în cuantum actualizat, cu indicele de inflație de la data plății efective și cu aplicarea dobânzii legale, practicate de BNR.
-A obligat pârâta la efectuarea cuvenitelor modificări în carnetul de muncă al fiecărui reclamant și al intervenientei.
A admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de pârâta Curtea de Conturi a României.
-A obligat pe chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale mai sus -menționate.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Acțiunea reclamanților și a intervenientei din prezenta cauză nu este prescrisă, deoarece pe de o parte dreptul la acțiune al acestora se naște de la data constatării discriminării prin Hotărârea nr.64/27.03.2007 a CNCD și a deciziei nr. XXXVI/7 mai 2007 Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pe de altă parte prin Hotărârea nr. 27/25 aprilie 2007, pârâta recunoaște pretențiile din prezenta cauză.Prin urmare, excepția invocată va fi respinsă.
Cu privire la fondul cauzei, instanța reține că reclamanții și intervenienta fac parte din categoria personalului Curții de Conturi a României- Camera de Conturi B, îndeplinind funcția de controlori, raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
La dosar reclamanții și intervenienta au făcut dovada faptului că pentru perioada pentru care au solicitat plata sporului de vechime au avut calitatea de salariați și nu au avut raporturile de muncă întrerupte sau suspendare.
Este de subliniat și faptul că prin Hotărârile nr. 64/2004 și nr. 134/2007 ale Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării ( 57-79 și 80-84) a fost statuată inadmisibilitatea operării de discriminări reclamanților.
În al doilea rând, în ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de vechime în muncă, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiale. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din Curtea de Conturi, reclamanții prestând muncă alături de funcționarii publici și de personalul contractual din această unitate.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică ( numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului Curții de Conturi.
Toate persoanele din cadru Curții de Conturi, inclusiv reclamanții sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o munca și, ca efect al acestor premise, acumulează o vechime în muncă, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută).Într-adevăr, conform art 16 alin.3 raportat la art 1 și art 295 alin.2 din Codul muncii indiferent de categoria socio-profesionaiă, perioada în care o persoană prestează munca reprezintă vechime în muncă.
Ca atare, vechimea în muncă constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă, și al funcției deținute, în acest sens pronunțandu-se în mod.unanim doctrina juridică și practica judiciară (, "Conținutul conceptului de vechime în muncă", în Dreptul nr.2/2000, pag.82; AL, "Tratat de dreptul muncii", 2007 pag. 389)
Deci reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabila) cu celălalt personal din unitățile Curții de Conturi, ba chiar cu întregul personal din unitățile private și bugetare din țară, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și acumulează, în urma executării acestui raport vechime în muncă, care intra în conținutul dreptului la vechime în muncă.
Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută raportul de muncă și acumulează vechimea în muncă, fiind titulari ai dreptului la vechime în muncă în mod similar cu restul personalului din unitățile de justiție (precum și cele private sau bugetare), totuși pentru aceasta activitate în muncă-și pentru- acest drept nu li se recunoaște sporul salarial de vechime, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului (pentru personalul contractual, obligativitatea acestui spor este consacrată cu putere de lege de Contracte Colective de muncă la nivel național publicate în Monitorul oficial al României; pentru personalul auxiliar de specialitate,obligativitatea acestui spor este stabilită de art 18 alin.3 din Legea nr.50/1996 și de art.13 din OUG nr. 8/2007; pentru funcționarii publici, sunt incidente normele imperative ale art.29 alin. 1 lit b din Legea nr.188/1999). Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege: ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art 155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci. toate persoanei^ care se află în aceeași situație depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al acumulării vechimii în muncă trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de vechime în muncă. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din justiție (și din unitățile private și bugetare) sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al recunoașterii în mod egal și nediferențiat prin lege al aceluiași drept de vechime în muncă la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de vechime.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de vechime este unul și același- efectul dreptului la vechime în muncă garantat în mod egal de lege pentru toți cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminarii, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului pentru vechime în muncă, și anume existența dreptului la vechimea în muncă ( sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată ( sub aspect faptic) iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio - profesionale. Într-adevăr simplul fapt ca o persoana face parte dintr-o categorie socio-profesională (a controlorilor financiari) nu constituie, o justificare obiectivă, si rezonabila, pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege, tuturor profesiilor (dreptul la vechime în muncă)cu, toate- efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesionala este resortul ( obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării, sporului salarial pentru vechime în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio- profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătură cu fundamentarea sporului de vechime.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea, și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază, partea fixă a salariului, nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice-de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi dobândirea unei vechimi în muncă, etc).
De asemenea, nu are nicio relevanță faptul că reclamanților le este recunoscut sporul de vechime în specialitate (prin OUG nr.l60/2000), deoarece, pe de o parte, această vechime nu se confundă cu vechimea în muncă (cele două noțiuni sunt distincte și se aplică în mod simultan și cumulativ). Vechimea în specialitate cuprinde doar vechimea într-o anumită meserie sau funcție, pe când vechimea în muncă se compune din toate perioadele în care a fost prestată o muncă în baza unui raport de muncă (indiferent de natura lui) și din alte perioade asimilate prin lege. Pe de altă parte sporul de vechime în specialitate este recunoscut și restului personalului care lucrează într-o anumita specialitate, acesta beneficiind de sporul de vechime în respectiva specialitate (de exemplu, prin art.16 din G nr. 8/2007).
In concluzie, prin neacordarea sporului de vechime, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existent discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.l -3, art.6 din OUG nr. 137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de vechime nu datorită faptului că nu
ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția vechimii în muncă), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art2 alin.l din OG nr. 137/2000).
Ca atare existența discriminării directe a reclamanților rezultă 1 și
dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală. Drepturilor Omului care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.l4 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art5, art.6, art8, art39 alin.l lit.a, art.40 alin.2 lit. c și f art.154 alin.3, artl65 și art.55 raportat la art. l din Legea nr.53/2003 (care garantează plata.integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art20, artl6 alin.1, art.53 și art41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.l6 alin.l și 2. din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii, și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor OG nr. 137/2000 completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al G nr. 137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite
persoane, pe baza criteriilor prevăzute de alin. 1, fața-de alte persoane, în afara
cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop* sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului Curții de Conturi fiind absurd și de neconceput a se accepta că vechimea în muncă se acumulează doar raportat la o anumită profesie iar la alta nu.
Potrivit art.2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea, în. domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului pentru vechime în muncă nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă.
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului pentru vechime în muncă: vechimea în muncă însăși, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare,- la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal din Curtea de Conturi.
Pactul internațional cu privire Ia drepturile civile și politice stabilește la art. 19 pct3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limite prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice -fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate - aprecia conform considerentelor expuse acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.î din G.nr. 137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale in baza cărora, acțiunea este considerată întemeiată.
De altfel, discriminarea a fost recunoscută și de legiuitor, în expunerea de motive si în preambulul Legii nr.45/2007 care a eliminat discriminarea și restaurat dreptul reclamanților la sporul de vechime,astfel încât pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța va aplica, doar prin analogie, procentele sporului de vechime din acest act normativ ( art.1 pct.1) întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare-la lege ci reprezintă, o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație și cu aplicarea dobânzii legale, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată ca debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauza străina ce nu-i poate fi imputata. In prezenta cauză sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări. In speță nu există o cauza străina, care sa conducă la ideea ca neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până in prezent reclamanții nu au solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite-creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori in speța este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, in mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație precum și aplicarea dobânzii prevăzută de lege.
Față de cele mai sus expuse, având în vedere prevederile legale analizate, instanța a admis acțiunea reclamanților și a obliga t pe pârâta Curtea de Conturi a României la calcularea și achitarea contravalorii sporului de vechime neîncasat în perioada 31.12.2000-31.12.2003.
Pentru reclamantul, având în vedere data angajării, perioada în discuție este 14.04.2003- 31.12.2003. Diferențele de drepturi calculate vor fi indexate cu indicele de inflație de la data plății efective și cu aplicarea dobânzii legale.
A fost admisă totodată și cererea de intervenție în interes propriu, formulată de intervenienta, sens în care va obliga aceeași pârâtă să calculeze și să achite sporul de vechime neîncasat în perioada 1.03.2003- 31.12.2003, sumă ce va fi indexată cu indicele de inflație de la data plății efective și cu aplicarea dobânzii legale.
Curtea de Conturi a României, a fost obligată, în calitate de angajator și deținător al carnetelor de muncă, să efectueze cuvenitele modificări în carnetul de muncă al fiecărui reclamant și al intervenientei.
Legat de cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de pârâta Curtea de Conturi, instanța a găsit- întemeiată sens în care a admis-
Astfel, potrivit Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar, precum și la pregătirea proiectelor legilor de rectificare bugetară.
De asemenea, răspunderea acestui minister rezultă și din prevederile art. 3 din HG nr.208/2005 și ale art.3 din nr. 386/2007.
Împotriva sentinței a declarat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor prin DGFP B, solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție.
În motivarea cererii de recurs, se arată că, în mod greșit, prima instanță a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă Curtea de Conturi a României.
Se invocă încălcarea dreptului la apărare al recurentului prin necomunicarea în primă instanță a cererii de chemare în garanție.
Totodată, se evidențiază faptul că între Ministerul Economiei și Finanțelor și Curtea de Conturi a României nu există nicio obligație de garanție. Ministerul Finanțelor publice și președintele Curții de Conturi sunt ordonatori principali de credite, în conformitate cu art. 23 alin. 3 din Legea nr.72/1996 privind finanțele publice.
În ce privește fondul cauzei se arată că nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în buget dacă nu există o bază legală pentru aceasta și că stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept și nu o obligație a legiuitorului.
Este criticată, de asemenea, acordarea dobânzii legale și reactualizarea debitului cu indicele de inflație.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 alin. 1 pct. 9 și art. 3041Cod procedură civilă.
Examinând sentința în raport cu actele, lucrările dosarului și cu motivele de recurs, Curtea reține următoarele:
Primul motiv de recurs privind încălcarea dreptului la apărare al recurentului ca urmare a necomunicării cererii de chemare în garanție va fi respins, întrucât Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ a dispus în ședința publică din data de 5.01.2008 comunicarea către recurentă a cererii de chemare în garanție, iar aceasta a depus întâmpinare, la data de 27.02.2008, în care se menționează expres primirea cererii de chemare în garanție.
Cu privire la fondul cauzei se rețin dispozițiile deciziei XXXVI a ICCJ, pronunțată în ședința din 7.05.2007, în recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că dispozițiile art. 33 din Legea nr.50/1996, în raport cu prevederile art. 1 pct. 32 din OG nr. 83/2000 și art. 50 din OUG nr.177/2002 și art. 6 alin. 1 din OUG nr.160/2000 se interpretează, în sensul că judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați, precum și persoanele care au funcția de judecător financiar, procuror financiar sau controlor financiar în cadrul Curții de Conturi a României, beneficiau de sporul pentru vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege.
Având în vedere dispozițiile art. 329 alin. 3 teza finală din Codul d e procedură civilă, stabilesc că dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie, pretențiile formulate de reclamanți sunt întemeiate.
Din dispozitivul sentinței de fond rezultă că recurentul a fost obligat numai să vireze fondurile necesare efectuării plăților, astfel încât este lipsită de relevanță apărarea potrivit căreia între recurent și reclamant nu sunt raporturi de muncă, conform atribuțiilor stabilite prin lege, acesta are numai abilitarea de a face propuneri pentru formarea bugetului de stat. Tocmai în temeiul acestei atribuții, instanța de fond a procedat la obligarea recursului de a vira fondurile necesare efectuării plăților, fonduri, pe care urmează să le aibă în vedere cu ocazia elaborării proiectelor de buget sau în cadrul rectificărilor bugetare.
Criticile privind acordarea simultană atât a actualizării, cât și a dobânzii legale pentru același debit vor fi înlăturate, întrucât există două daune distincte, având cauze diferite: una are ca temei juridic art. 188 alin. 1 Cod civil, celălalt art. 998 Cod civil.
Astfel, pe lângă dobânda legală ca daună moratorie, creditorul poate pretinde și alte daune ce au caracter compensatoriu și care sunt menite să acopere prejudiciul cauzat prin erodarea creanței datorită inflației, după ce a ajuns la scadență. Valoarea acestui din urmă prejudiciu ar consta în diferența dintre valoarea nominală a creanței și valoarea sa reală la data executării. Actualizarea în funcție de rata inflației este fundamentată pe natura și scopurile diferite ale celor două instituții: dobânda este prețul lipsei de folosință, iar actualizarea cu rata inflației urmărește păstrarea valorii reale a obligației bănești.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor prin DGFP B împotriva sentinței civile nr.1331/28.07.2008 a Tribunalului Brașov.
Se reține faptul că în recurs,intimații reclamanți nu au solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată efectuată în această etapă procesuală.
O astfel de cerere a fost formulată pentru prima dată în cuprinsul concluziilor scrise, depuse după amânarea pronunțării hotărârii (de avocata - ), care nefiind semnate nici de intimați, nici de reprezentanta convențională a acesteia, nu vor fi luate în considerare.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor prin DGFP B împotriva sentinței civile nr. 1331/28.07.2008 a Tribunalului Brașov.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16.04.2009.
Președinte, - - | Judecător, - - - | Judecător, - |
Grefier, - |
Red./6.05.2009
Tehnoredact./07.05.2009/ 2 ex.
Jud. fond,
Președinte:Nicoleta GrigorescuJudecători:Nicoleta Grigorescu, Maria Carmen Tică, Anca
