Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 5060/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Comentarii

0

DOSAR NR-

Format vechi nr.954/2009

ROMANIA

CURTEA DE APEL B

SECTIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILA NR. 5060/

Ședința publică de la 08 iulie 2009

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE: Rotaru Florentina Gabriela

JUDECĂTOR 2: Cristescu Simona

JUDECĂTOR 3: Uță

GREFIER

*********************

Pe rol fiind pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurenții și - " România" SRL, împotriva sentinței civile nr.7243 din data de 20.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, având ca obiect:"drepturi bănești".

Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 17 iunie 2009 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 24 iunie 2009, 01 iulie 2009 și apoi la data de 08 iulie 2009, când a dat următoarea decizie.

CURTEA,

Prin sentința civilă nr.7243 din data de 20.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, s-a admis, în partea, acțiunea precizată formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta -. România SRL; s-a obligat pârâta la plata către reclamant a următoarelor sume: suma brută de 38,320 RON, reprezentând contravaloarea orelor suplimentare sau a celor lucrate în zilele de sărbători, în zilele libere și a orelor suplimentare de noapte efectuate în perioada ianuarie 2003 - martie 2005; suma brută de 24.429 RON, reprezentând diferența dintre salariul brut plătit efectiv de angajator și salariul minim brut pe ramura transporturi prevăzut pentru funcția de șofer gradul III autovehicule, pentru perioada iunie 2002 - mai 2005; suma de 2397,50 euro, echivalentul în lei la data plății, reprezentând diferențe diurne; s-au respins, ca neîntemeiate, pretențiile reclamantului privind plata orelor suplimentare sau a celor lucrate în zile de sărbători, în zilele libere și a orelor de noapte efectuate în perioada mai - decembrie 2002, a diurnelor aferente anului 2002, precum și a pretențiilor având ca obiect restituirea sumelor reținute abuziv din salarii și diurne, precum și cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor morale.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, potrivit contractului individual de muncă nr.2799/05.08.1999 reclamantul a fost angajat în funcția de șofer gradul III autovehicule în cadrul societății pârâte până la data de 14.07.2005, dată la care prin decizia nr.2, i s-a fost desfăcut contractul individual de muncă pentru motive disciplinare.

S-a constatat că, în timpul derulării raporturilor de muncă, cuantumul salariului acestuia a fost stabilit la suma de 1.522.000 lei, fiind modificat succesiv prin acte adiționale ulterioare, ultimul adițional nr.2/01.01.2005, menționând un salariu în cuantum de 3.100.000 lei.

S-a avut în vedere că la data încetării contractului individual de muncă al reclamantului, pârâta i-a achitat acestuia drepturile bănești cuvenite cu titlu de salariu pentru munca prestată în perioada anterioară, mai puțin sumele pretinse, reprezentând diferența dintre salariul plătit de angajator și salariul minim pe ramură aferent ultimilor trei ani anteriori concedierii.

S-a apreciat că, în conformitate cu prevederile art. 156 din codul muncii, plata salariilor este obligația principală a angajatorului asumată prin semnarea contractului individual de muncă în situația prestării muncii de către salariat.

De asemenea, s-a arătat că potrivit art. 154 alin.1 și alin.2 din codul muncii, salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, pentru munca prestată, fiecare salariat având dreptul la un salariu exprimat în bani, iar potrivit art.156 din norma mai sus menționată, salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorului, nici o reținere din salariu neputând fi operată în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege, conform art.164 alin.1 din codul muncii.

Totodată, s-a reținut că art.161 alin.1 din muncii reglementează că salariul se plătește cel puțin odată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă și s-a ținut seama că potrivit art.IX lit.d) și e din contractul individual de muncă încheiat între părțile in litigiu, angajatorul și-a asumat obligația de a plăti reclamantului drepturile salariale cuvenite pentru munca prestată la zi, în cazul încetării contractului individual de muncă și să respecte toate prevederile legale și pe cele din contractele colective de muncă referitoare la drepturile salariaților.

S-a arătat că potrivit prevederilor art.163 din codul muncii, plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit.

S-a avut în vedere că, reclamantul a solicitat pe calea prezentei cereri diferența dintre salariul plătit de angajator și salariul minim stabilit la nivel de ramură transporturi, considerând că și angajatorului i se aplică contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi pe anii 2002-2004, deși acesta a refuzat sistematic să acorde salariaților diferențele salariale și a refuzat negocierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.

Instanța a arătat că potrivit art.236 codul muncii negocierea contractului colectiv de muncă este obligatorie, cu excepția cazului în care angajatorul are încadrați mai puțin de 21 de salariați și a reținut că art.247 muncii prevede că dacă la nivel de angajator sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

De asemenea, s-a menționat că art.241 codul muncii stipulează că, se aplică contractele colective de muncă pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, contractele colective neputând avea clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective încheiate la nivel superior, iar contractele individuale de muncă nu pot stabili drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă (art.238 codul muncii ).

S-a mai arătat că, în cazul de față, la nivel de unitate nu s-a încheiat un contract colectiv de muncă, astfel că după adoptarea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pentru anii 2002-2004, având în vedere și împrejurarea ca o parte a salariaților a constituit sindicatul șoferilor, componentă a Federației Sindicatelor din România, este incident acest contract colectiv încheiat la nivel superior, salariații beneficiind de prevederile minimale care se regăsesc în acesta.

Ca urmare, în legătura cu întinderea drepturilor salariale cuvenite reclamantului, Tribunalul a reținut că pârâta datorează reclamantului diferențele salariale exprimate în raportul de expertiză efectuat în cauză, în suma de 24.429 RON pentru perioada iunie 2002 - mai 2005, reprezentând diferența între salariul brut plătit de angajator și salariul minim brut pe ramura transporturi menționat în CCM pentru funcția de șofer gradul III.

S-a constatat că, reclamantul a fost angajatul societății pârâte până la data de 14.07.2005, durata timpului de muncă stabilit conform contractului de muncă fiind de 8 ore pe zi, respectiv 40 de ore pe săptămână.

S-a amintit că în conformitate cu prevederile art.109 alin.1 din codul muncii, pentru salariații cu normă întreagă, durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână, repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii fiind de regulă, uniformă de 8 ore pe zi, timp de 5 zile, cu două zile de repaus, iar în funcție de specificul unității sau al muncii prestate, se poate opta pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână (art.110 din codul muncii ).

S-a precizat că modul concret de stabilire a programului inegal - potrivit art.113 din codul muncii - va fi negociat prin contractul colectiv de muncă sau prevăzut prin regulamentul intern, programul de lucru inegal putând funcționa numai dacă este specificat expres în contractul individual de muncă.

S-a arătat că, în conformitate cu art.116 din codul muncii, angajatorul are obligația de a ține evidența orelor de muncă prestate de fiecare salariat și de a supune controlului inspecției muncii această evidență ori de câte ori este solicitată.

Tribunalul a reținut și prevederile art.117 alin.1 din codul muncii, potrivit cărora munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută de art.109 este considerată muncă suplimentară, cât și dispozițiile art.119 codul muncii, conform cărora munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acestora, iar în aceste condiții, salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul de lucru.

S-a mai arătat că potrivit contractului individual de muncă, art.IV - orele suplimentare prestate după terminarea programului sau în zilele în care nu se lucrează se plătesc cu un spor de 100%.

Din probele dosarului, (respectiv din evidența intrărilor si ieșirilor din tara, copia pașaportului, foilor de parcurs si registrului de evidenta a foilor de parcurs, precum si din situația deconturilor), tribunalul a reținut faptul că, programul reclamantului se prelungea peste durata celor 8 ore normale de lucru (stabilite contractual) și că exista o solicitare cel puțin implicită a angajatorului în sensul muncii peste durata normală a timpului de lucru, dedusă și din împrejurarea că prevederile contractului individual de muncă permit efectuarea de ore suplimentare, iar salariatul care a îndeplinit funcția de șofer a procedat la întocmirea și comunicarea către societate a foilor de parcurs, fișelor tahograf, cererilor de decontare și că această muncă suplimentară nu a fost remunerată de angajator și nici nu a fost compensată prin acordarea de ore libere plătite în termen de 30 de zile după efectuare.

S-a constatat că din cuprinsul statelor de plată și foilor de pontaj a rezultat că reclamantul nu a beneficiat de compensarea orelor suplimentare prin ore libere, astfel că, în aceste condiții, potrivit art. 120 codul muncii, în cazul reclamantului, compensarea nemaifiind posibilă, reclamantul are dreptul la un spor la salariu pentru munca suplimentară efectuată.

Față de cele mai sus reținute, Tribunalul a constatat pe baza raportului de expertiza efectuat în cauză că societatea pârâtă datorează reclamantului suma de 38.320 RON, reprezentând contravaloarea orelor suplimentare sau celor lucrate în zilele de sărbători, zile libere și orelor de noapte efectuate în perioada ianuarie 2003 - martie 2005, în conformitate cu prevederile art.137 al.2 din codul muncii raportat la prevederile art.IV din contractul individual de munca și respectiv art.41 din CCM, prin aplicarea unui spor la salariul de bază de 100%.

S-a arătat că potrivit art.44 al.2 codul muncii salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare, precum și la o indemnizație de delegare, în condițiile legii sau ale contractului individual de muncă, iar potrivit art.IV din contractul individual de muncă, în situația în care salariatul este trimis în delegație, beneficiază de transport, cazare și diurna decontate.

S-a reținut că potrivit deciziilor existente la dosar, societatea a stabilit nivelul diurnelor pe cursele externe, însă s-a arătat că în contractul colectiv în art.46 se menționează că diurna de deplasare va avea un nivel minim de cel puțin 75% din salariul de bază zilnic, pentru alte funcții urmând a se acorda cel puțin drepturile prevăzute de legislația în vigoare, amintindu-se că în materie, exista însă și un act normativ special HG 518/1995 care stabilește nivelul minim al diurnei în cazul instituțiilor publice, fiind însă singura prevedere legală în acest domeniu.

Continuând raționamentul în sensul că societatea trebuia să aplice în cadrul societății prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, tribunalul a precizat că angajatorul trebuia să respecte și prevederile art.46 din acesta, în sensul că, salariații unităților trimiși în delegație în țară și în străinătate vor beneficia de diurna de deplasare, nivelul minim fiind cel stabilit de legislația în vigoare.

Ca urmare, s-a ținut seama că pe baza foilor de parcurs și a prevederilor enunțate, s-a stabilit de către expertul contabil o diferență de diurnă în cuantum de 2397,50 euro, datorată reclamantului, aferentă perioadei ianuarie 2003 - martie 2005, pârâta urmând a fi obligată și la plata acestei sume.

S-a avut în vedere că pentru perioada aferentă anului 2002 nu s-au putut calcula sumele cuvenite reclamantului pentru orele suplimentare și implicit nici diurna, întrucât nu s-au pus la dispoziția expertului contabil foile de parcurs aferente anului 2002.

Legat de solicitarea reclamantului de obligare a societății pârâte la restituirea sumelor reținute abuziv din salarii și diurne pentru plata serviciilor telefonice și asigurărilor de viață, deși s-au depus la dosar niște înscrisuri si o factura telefonică, tribunalul a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada plății acestor sume, iar din documentele existente la dosar care evidențiază alimentările făcute pe card și statele de salarii nu a rezultat reținerea acestor sume de către societatea angajatoare.

S-a menționat că potrivit art.269 al.1 din codul muncii "angajatorul este obligat în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să-l despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul."

Ca urmare, s-a arătat că acordarea unor daune morale este condiționată de producerea unui minimum de probe și de indicii din care să rezulte atât existența prejudiciului moral adus salariatului, cât și întinderea acestuia, întrucât nu se poate prezuma nici existența, nici întinderea prejudiciului personal nepatrimonial din însăși neacordarea unor drepturi bănești.

Susținerea reclamantului în sensul lezării imaginii și a producerii unor consecințe negative pe plan social, chiar plauzibilă în astfel de situații, nu a fost primită de către Tribunal, în condițiile în care, prin admiterea chiar în parte a cererii de față, salariatul obține repararea prejudiciului material suferit.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termenul legal, atât reclamantul cât și pârâta -. România SRL.

Recurentul reclamant a criticat sentința pentru nelegalitate pentru următoarele motive:

Instanța a respins greșit plata drepturilor cuvenite pentru ore suplimentare și pentru ore lucrate în zile libere (inclusiv sărbători legale) precum și diferența pentru diurna din perioada pentru perioada ianuarie pentru perioada iunie 2002 - decembrie 2002, întrucât reclamantul a solicitat, conform art.172 muncii, depunerea de către pârâtă, căreia îi revenea oricum sarcina probei, conform art.287 muncii, a fișelor de parcurs, care fiind documente justificative contabile, trebuiau păstrate o perioadă minimă de 5 ani, conform Legii 82/1991.

S-a arătat că expertul putea calcula orele suplimentare, pe baza copiilor după pașapoarte, deoarece toate ieșirile din țară au fost efectuate în interes de serviciu (în mod similar cu ieșirile din anii 2003,2004 și 2005), astfel că, întrucât suma de 38.320 RON a fost calculată pentru ore suplimentare / ore muncite în zile libere pentru o perioadă de 28 de luni (ianuarie 2003 - aprilie 2005), pentru cele 7 luni din 2002, valoarea similară ar fi de 9.580 RON.

De asemenea, recurentul reclamant arătat că, întrucât suma de 2.397,50 EUR a fost calculată pentru ore suplimentare / ore muncite în zile libere pentru o perioadă de 28 de luni (ianuarie 2003 - aprilie 2005), pentru cele 7 luni din 2002 (iunie 2002 - decembrie 2002), valoarea similară ar fi de 599,38 EUR, iar preluarea unor valori similare reprezintă și o sancțiune pentru angajatorul care nu a depus foile de parcurs.

S-a susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat pe capătul de cerere privind reținerile abuzive din salariu, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.

Recurentul a adăugat că angajatorul a reținut abuziv contravalorii primelor de asigurare la care angajatorul EUROPA s-a obligat prin contractul de asigurare încheiat cu (15 EURO lunar, cu începere din 1.07.2001, conform fișelor / biletele de calcul eliberate de angajator, în valoare totală de 540 EURO), precum și a contravalorii convorbirilor pe telefonul mobil.

S-a precizat că angajatorul EUROPA era cel obligat prin contractul de asigurare / polița nr. - / 01.07.2001, încheiată cu și deși în caz de deces ca urmare a unui accident sau invaliditate permanentă, beneficiarul poliței era recurentul, totuși acest lucru nu însemna că salariatul s-a obligat să plătească valoarea poliței.

S-a arătat că titularul contractului de prestări servicii de telefonie mobilă era angajatorul România, căruia îi revenea obligația de plată, convorbirile telefonice fiind efectuate în interes de serviciu, astfel încât era normal ca angajatorul să plătească aceste servicii, obligându-se în acest sens față de MOBIL (Operatorul - actual ).

S-a precizat că abia în luna aprilie 2005, după sesizarea Gărzii Financiare despre aceste rețineri abuzive, angajatorul a refacturat recurentului serviciile de telefonie pentru lunile martie și aprilie 2005, conform facturii nr. -/24.04.2005 depusă la dosar.

S-a precizat că în perioada mai 2002 - februarie 2005, recurentului i s-au reținut 34 luni x 65,2 EURO / lună = 2216,8 EURO (pentru telefon) și 540 EURO pentru asigurări, în total rețineri ilegale de 2.756,8 EURO, adică 9.969,70 RON, la un curs valutar de 36.164 ROL / 1 EURO stabilit pentru data de 20 mai 2005 (data depunerii acțiunii).

Hotărârea instanței de fond a fost criticată de către recurentul reclamant și cu privire la daunele morale, motivat de faptul că numărul de ore suplimentare a fost peste numărul de ore maxim admis de art.111 codul muncii, ceea ce face dovada săvârșirii faptei ilicite de către angajator.

În privința cuantumului prejudiciului cuvenit pentru daune morale - afectarea vieții de familie și vieții private prin numărul enorm de ore suplimentare - recurentul reclamant a învederat că aprecierea acestuia reprezintă un element subiectiv pentru instanță de judecată, ceea ce nu înseamnă că acest prejudiciu nu este cert și efectiv suferit.

Recurenta-pârâta -. România SRL, în recursul său a arătat că instanța de fond în mod greșit și netemeinic a interpretat prevederile art. 241 lit.c codul muncii.

S-a arătat că reclamantul nu avea calitatea de sindicalist și nu era îndeplinită nici condiția de reprezentativitate, la data la se solicită plata drepturilor salariale (iunie 2002), această condiție nefiind îndeplinită nici până la acest moment, în sensul art. 17 alin. lit. c din Legea nr.130/1996 republicată, conform căruia "la negocierea contractelor colective de muncă la nivel național, de ramură și de unitate participă organizațiile sindicale care îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiții: c) la nivel de unitate: au statut legal de organizație sindicală; numărul de membri ai sindicatului reprezintă cel puțin o treime din numărul salariaților unității. (2) Îndeplinirea condițiilor de reprezentativitate a organizațiilor sindicale se constată, la cererea acestora, de către instanțele judecătorești, după cum urmează: a) la nivel național și de ramură, de către Tribunalul Municipiului B; b) la nivel de unitate, de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul unității. Potrivit legii, organizațiile sindicale care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: au statut legal de organizație sindicală și numărul de membri ai sindicatului reprezintă cel puțin 1/3 din numărul salariaților unității.

S-a adăugat că potrivit dispozițiilor art.18 alin.3 din Legea nr.130/1996, organizațiile sindicale din unitate sunt reprezentative, dacă îndeplinesc condițiile prevăzute de art.17 alin.1 litera c din acest act normativ, precum și dacă sunt afiliate la o organizație sindicală.

S-a susținut că societatea a respectat în cauză prevederile Contractului de muncă la nivel național cu modificările ulterioare și codul muncii, în ceea ce privește salariul minim pe economia națională.

S-a arătat că la data de 01.02.2005 s-a înființat sindicatul șoferilor, afiliat la Federația Națională a din România la data de 01.03.2005, care a notificat ulterior societatea pentru a iniția și negocia contractul de muncă la nivel de unitate, părțile semnând un pact social, prin care se menținea salariul înscris în contractele individuale de muncă, până la încheierea contractului de muncă la nivel de unitate.

Prin urmare, s-a învederat că instanța de fond nu a ținut cont că până la data de 01.03.2005, nu a fost încheiat contract de muncă la nivel de unitate și nici nu au fost respectate prevederile Contractului de muncă la nivel național cu modificările ulterioare și codul muncii în ceea ce privește salariul minim pe economia națională, nici una din părți nefiind semnatară a contractului de muncă la nivel de ramură, sindicatul nefiind constituit.

În aceste condiții, s-a arătat că în mod greșit s-a admis cererea prin care să se aplice contractul colectiv de muncă la nivel de ramură pentru o perioadă anterioară înființării sindicatului și îndeplinirii condiției reprezentativității, așa cum este prevăzută în art.17 din legea 130/1996.

Recurenta a susținut că un contract de muncă, fie el și pe ramură, nu poate fi aplicat retroactiv datei înființării sindicatului și afilierii acestuia la o federație sau confederație sindicală ce a participat la negocierea contractului de muncă la nivel național și/sau de ramură, în acest sens stipulează și dispozițiile art. 25 alin.3 din Legea nr. 130/1996, contractul fiind inexistent din punct de vedere juridic.

S-a adăugat că potrivit principiului relativității efectelor juridice ale unui contract/convenții, lucrul convenit între unii nu poate fi nici vătămător, nici de folos altora.

S-a precizat că în lumina prevederilor art. 247 din codul muncii, derogarea contractului colectiv de muncă de la principiul menționat, mai înseamnă, pe lângă extinderea sferei efectelor juridice și asupra salariaților angajați ulterior momentului înregistrării acestor contracte, că în sfera părții legale a contractului individual de muncă va intra în mod obligatoriu, în cazul lipsei contractului colectiv la nivelul unității, atât partea convențională cât și partea legală prevăzută în legislația muncii și cea a securității sociale din contractul colectiv la nivel național.

Altfel spus, derogarea efectelor juridice se va produce atât asupra subiectelor cât și asupra obiectului de reglementare, cu precizarea că izvor al raportului de muncă este doar contractul individual și nu contractul colectiv de muncă.

S-a menționat că în cazul absenței contractului colectiv la nivel de unitate, salariul minim brut negociat, obligatoriu în orice contract individual de muncă, pentru cei încadrați pe funcții pentru care nu se cere o anumită condiție de pregătire s-a stabilit, în temeiul prevederilor art.247 din Codul muncii: începând cu 01.06.2005, la nivelul de 330 lei, potrivit dispozițiilor art. 39 alin. (3) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2005-2006 nr. 2001/2005, față de 310 lei potrivit nr.HG 2346/2004 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe țară.

Prin urmare, s-a arătat că, deși potrivit dispozițiilor art. 159 alin. (3) și art. 160 din codul muncii, "salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabilește prin hotărâre a Guvernului", și "angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară", prin contractele colective de muncă unice la nivel național, se modifică implicit, nivelul salariului minim brut, dobândind astfel semnificația de salariu minim brut negociat "garantat" de angajator.

S-a precizat că nici angajatorul și nici asociația patronală din care face parte angajatorul nu au fost semnatare ale Contractului de muncă la nivel de ramură, iar sindicatul constituit nu este reprezentativ pentru numărul de șoferi angajați ai societății (ceilalți șoferi în număr de peste o sută au fost nemulțumiți de modul de abordare a negocierilor din partea "reprezentanților sindicatului" drept pentru care a fost transmis un memoriu către federația din care face parte sindicatul).

S-a învederat că mărirea salariului la nivelul Contractului de muncă la nivel de ramură presupunea restructurări de personal, diminuarea activității, și o altă organizare a derulării transportului internațional de călători pe curse regulate, activitatea de bază a societății, iar condițiile economice din piața transporturilor nu permit acordarea de salarii mai mari din partea angajatorului, ducând in mod inevitabil la falimentul societății.

Pentru aceste motive inițial s-au făcut propuneri pentru încheierea unui pact social în ceea ce privește salariul, însă ulterior s-au ajuns la cereri de chemare în judecată.

Hotărârea instanței de fond a mai fost criticată de către recurenta pârâtă și pentru admiterea greșită a capătului de cerere privind contravaloarea sporului pentru orele suplimentare și orele efectuate în zile de legală, în baza unui raport de expertiză efectuat doar în baza copiilor pașapoartelor depuse de reclamant, care nu fac dovada unor pretinse drepturi salariale, cu atât mai mult cu cât adresele de la Poliția de frontieră nu au mențiuni corecte și exacte, iar reprezentanții Poliției de frontieră au declarat că listele lor nu sunt opozabile în justiție.

Recurenta a susținut că dat fiind specificul muncii lor, salariaților li s-a asigurat respectarea duratei de conducere, prevăzute de art.112 codul muncii, caietul de sarcini pentru fiecare licență de transport aferentă unei curse internaționale având prevederi clare, care se conformează atât legislației muncii române, cât și acordurilor internaționale în materie la care România este parte, cu atât mai mult Acordul ( Legea nr.101/1994) care face parte integrantă din legislația română.

Astfel, s-a precizat că timpul de repaus a fost asigurat și în conformitate cu art. 8 alin 1 din Acordul R "în fiecare perioada de 24 de ore, șoferul beneficiază de un timp de repaus zilnic, de cel puțin 11 ore consecutive, care ar putea fi redus la un minimum de 9 ore consecutive, cel mult de 3 ori pe săptămână, cu condiția ca un timp de repaus corespunzător să fie acordat prin compensare, înainte de sfârșitul săptămânii următoare. În zilele în care perioada de repaus nu este redusă conform primului alineat, repausul poate fi luat în două sau trei perioade separate în timpul perioadei de 24 de ore, una dintre aceste perioade trebuind să fie de cel puțin 8 ore consecutive. În acest caz durata minimă de repaus ajunge până la 12 ore."

S-a arătat că, în contextul reglementarilor duratei maxime legale a timpului de muncă, este reglementată și situația specială când munca se efectuează în schimburi, iar durata timpului de muncă va putea fi prelungită peste 8 ore pe zi și 48 ore pe săptămână, cu condiția să nu depășească o medie de 8 ore în decursul a 6 luni calendaristice.

S-a menționat că în cazul curselor internaționale se prevedeau în mod obligatoriu la ajungerea la destinație perioade de repaus "în care angajatul dispunea în mod liber de timpul său" și de asemenea beneficia de cazare fără sa plătească nimic și o masa ce era inclusă în diurnă.

Pentru sărbătorile legale, recurenta a susținut că salariaților li s-a asigurat compensarea cu timp corespunzător, în următoarele 30 de zile calendaristice, conform art.119 din Legea nr. 53/2003.

S-a învederat că documentele societății nu au fost menționate în raportul de expertiză, deși din acestea rezultă în mod clar că reclamantului i s-au acordat compensările prevăzute de lege pentru orele prestate peste programul de lucru de 8 ore și în zilele de repaos săptămânal și sărbători legale, această situație fiind stabilită din coroborarea foilor colective de prezență și statele de salarii.

Astfel, în legătură cu zilele lucrate de reclamant în perioada ianuarie 2003 - martie 2005, s-a arătat că din datele deținute de societatea recurentă a rezultat că față de zilele normale de lucru din fiecare lună, acesta a lucrat mai puține zile, beneficiind de timp de odihnă și de recuperare pe lângă zilele de concediu acordate conform contractului de muncă.

S-a arătat că, potrivit documentelor societății, în anul 2003, față de 235 zile lucrătoare (261 în tot anul din care s-au scăzut 21 de zile de concediu de odihnă, plus încă 5 zile de - C, Paste, Revelion) reclamantul a lucrat doar 184 de zile, cu 57 de zile mai puțin, în anul 2004 din 234 zile lucrătoare (260 în tot anul din care s-au scăzut 21 de zile de concediu de odihnă plus 5 zile de - C, Paste, Revelion) a lucrat doar 202 zile, cu 32 de zile lucrătoare mai puțin.

S-a adăugat că la numărul de zile în cursă este cuprinsă încă o zi liberă pe care șoferii o aveau la cap de linie (în străinătate) pentru odihnă, în care puteau dispune de timpul lor conform.

Recurenta a susținut că reclamantul a primit drepturile salariale complete în toată această perioadă, aceste zile fiind considerate recuperări pentru zilele lucrate în zilele de sâmbăta sau duminică, element de care expertul ar fi trebuit să țină cont.

S-a solicitat a se avea în vedere că însuși expertul a precizat atât în raportul de expertiză contabilă, cât și în răspunsul la obiecțiunile formulate de către recurenta pârâtă, că nu poate face un calcul clar, în lipsa unor foi de prezență individuale, din care să rezulte numărul de ore suplimentare și zilele libere de care reclamantul a beneficiat.

S-a menționat că în foile de prezență sunt evidențiate în mod clar zilele libere de care a beneficiat reclamantul, dar expertul nu face nici o referire la aceste documente.

Prin urmare, s-a învederat că nu se poate reține că reclamantului i-au fost încălcate drepturile salariale, acesta fiind plătit în conformitate cu munca depusă, pentru un program normal de lucru, ce respecta atât prevederile Codului muncii, cât și prevederile

S-a amintit că potrivit legii, contractul de muncă la nivel de unitate se încheie între angajator, pe de o parte, și salariați, pe de altă parte, așa cum prevede și art. 236 alin 1 din codul muncii, iar contractul colectiv de muncă se încheie în urma negocierii purtate între angajator și salariații reprezentați de către conducerea societății, pe de o parte și reprezentanții salariaților, pe de altă parte.

S-a menționat că nici angajatorul si nici asociația patronală din care face parte angajatorul nu au fost semnatară a Contractului de muncă la nivel de ramură, iar sindicatul constituit nu este reprezentativ pentru numărul de șoferi angajați ai societății ( ceilalți șoferi in număr de peste o sută s-au plâns de modul de abordare a negocierilor din partea "reprezentanților sindicatului", drept pentru care a fost transmis un memoriu către federația din care face parte sindicatul).

S-a amintit că nu există acte adiționale la contractul de muncă, care să prevadă aplicarea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură retroactiv, din anii 2002 -2003, or nu pot fi cerute drepturi salariale atâta timp cât nu a existat contract colectiv de muncă la nivel de unitate, nu a existat sindicat înființat, nu s-a dovedit a fi reprezentativ la nivel de unitate și nici nu s-a solicitat încheierea unui astfel de contract.

S-a invocat Decizia Înaltei Curți de Casație si Justiție nr. 7 din 21 ianuarie 2008 privind condițiile de reprezentativitate a organizațiilor sindicale constituite la nivel de unitate, prin care s-a statuat că organizațiile sindicale din unitate sunt reprezentative dacă îndeplinesc în mod alternativ, fie condițiile prevăzute de art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, fie condiția prevăzută de art. 18 alin. (3) teza finală din lege.

Recurenta pârâtă a mai arătat că lipsa unor foi de parcurs este justificată de neobligativitatea păstrării acestora mai mult de 2 ani, obligația legală fiind de 12 luni, conform art.10 pct.3 din Legea nr.101/1994, cât și anexa nr.2 a caietului de sarcini pentru liniile regulate emis de către ARR.

S-a învederat că expertul și-a exprimat punctul de vedere prin calcularea unor sume de bani pe bază de grafice de timp, rezultate din caietele de sarcini, prin asimilări cu alte curse, astfel că nu se poate considera că sumele sunt certe, lichide și exigibile, metoda asimilării neputând fi acceptată.

Hotărârea primei instanțe a fost recurată de către recurenta pârâtă și pentru capătul de cerere privind diferența dintre diurna acordată și cea prevăzută de către nr.HG518/1995, act normativ care are caracter imperativ doar pentru personalul aflat în subordinea organizațiilor de stat și nu pentru salariații unei societății cu răspundere limitată, fiind amintit că art. 17 alin 1 al acestui act normativ stipulează că se recomandă agenților economici, alții decât cei prevăzuți în art. 16 alin 1, precum și fundațiilor și asociațiilor și altor asemenea să aplice în mod corespunzător prevederile prezentei hotărârii.

S-a precizat că societatea recurentă a stabilit sumele cuprinse între 25-31,25 Euro, ce reprezintă diurna acordată în funcție de statul/ statele în care se efectuează transportul internațional de călători, incluzând și micul dejun a fost asigurat tot de societate, fiind emise pentru fiecare an Decizii prin care se stabilea în mod clar diurnele pentru fiecare destinație.

S-a menționat că diurna s-a acordat începând cu ieșirea din țară a salariaților, fiind calculată pentru perioada efectiv petrecută în afara țării, iar nu și pentru perioada cuprinsă de la momentul plecării autocarului și până la ieșirea din țară, or în cererea de chemare în judecată dedusă judecății s-au pretins sume care nu corespund atât din punct de vedere temporar cât și al cuantumului acesteia, fără a se ține seama de prevederile contractului individual de muncă aplicabil.

S-a amintit că din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că reclamantul nu a întocmit în mod corespunzător foile de parcurs, cu toate că avea această obligație, fiind instruit în acest sens la fiecare plecare în cursă despre prevederile legale art.10 pct.l lit.c din Legea nr. 101/1994 (dacă, datorită depărtării de vehicul, membrii echipajului nu au fost în măsură să folosească aparatul, ei trebuie să adauge de mână, folosind simboluri grafice adecvate, pe foaia de înregistrare, diverșii timpi corespunzători activităților lor profesionale în perioada când ei nu erau în vehicul).

S-a menționat că la stabilirea atât a salariilor cât și a diurnelor, societatea a ținut cont de prevederile legale în materie de transporturi, respectiv art. 11 pct.3 din Legea nr. 101/1994 (este interzisă remunerarea șoferilor salariați, chiar prin acordarea de prime sau prin majorarea salariilor, în funcție de distantele parcurse și/sau de volumul de mărfuri transportate, în condițiile în care aceste remunerații sunt de natura a compromite securitatea rutieră), pentru a nu crea o dorința de efectua cât mai multe curse în vederea unor câștiguri materiale, în detrimentul atât a șoferului cât și a securității pasagerilor.

Recurenta a susținut că daunele morale nu pot fi acordate reclamantului, deoarece nu se poate dovedi un prejudiciu concret, în condițiile în care codul muncii nu prevede dezdăunarea în cazul unor prejudicii nepatrimoniale, fiind prevăzute în mod expres despăgubiri doar pentru dauna patrimonială suferită.

S-a menționat faptul că practica judecătorească în litigii similare a fost în sensul respingerii acțiunilor ca neîntemeiate.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta - România SRL, a solicitat respingerea recursul declarat de recurentul, ca nefondat.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate de către recurentul reclamant, încadrate pe dispozițiile art.304 pct.5 și 9 pr.civ. cât și din oficiu, conform art.304¹pr.civ. Curtea reține următoarele:

Recurentul reclamant, angajat în funcția de șofer gradul III autovehicule, în baza contractului individual de muncă nr.2799/5.08.1999, a solicitat primei instanțe obligarea recurentei pârâte -. România SRL la plata orelor suplimentare,a celor lucrate în zilele de sărbători, în zilele libere și a orelor suplimentare de noapte efectuate în perioada iunie 2002 - martie 2005; diferența dintre salariul brut plătit efectiv de angajator și salariul minim brut pe ramura transporturi prevăzut pentru funcția de șofer gradul III autovehicule, pentru perioada iunie 2002 - mai 2005; diferențe diurne pentru perioada iunie 2002 - mai 2005, restituirea sumelor reținute abuziv din salarii și diurne, precum și daune morale.

Prima critică adusă hotărârii recurate este nefondată, întrucât foile de parcurs nu sunt documente justificative contabile, ce trebuie arhivate o perioadă de minim 5 ani, conform legii contabilității nr. 82/1991.

România a aderat la Acordul european privind activitatea echipajelor vehiculelor care efectuează transporturi rutiere internaționale (), inclusiv la anexele acestuia, încheiat la Geneva la 1 iulie 1970, prin Legea nr. 101 din 12 noiembrie 1994, iar potrivit art.10 pct.3 din acest act normativ, foile de înregistrare se păstreazăcel mult 12 luni.

De asemenea, potrivit art.4 din Anexa 2 de sarcini al licenței de transport rutier public - Autoritatea Rutieră Română, operatorul de transport rutier are obligația să dețină la sediu firmei evidența foilor de transport emise sau evidența pentru fiecare cursă a diagramelor tahograf pentru o perioadă de 2 ani, astfel că nu se poate reține o culpă în sarcina angajatorului pentru nedepunerea acestora la dispoziția expertului referitor la orele suplimentare și ore lucrate în zile libere (inclusiv sărbători legale) precum și diferența pentru diurna din perioada pentru perioada ianuarie pentru perioada iunie 2002 - decembrie 2002.

Susținerea recurentului reclamant potrivit căreia expertul putea calcula orele suplimentare, pe baza copiilor după pașapoarte, nu poate fi primită de către C, întrucât aceste înscrisuri nu probează efectuarea orelor suplimentare ori a orelor în zilele libere.

Curtea constată ca fiind nefondat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, întrucât instanța de fond s-a pronunțat cu privire la capătul de cerere privind reținerile abuzive din salariu, indicând în considerentele hotărârii recurate, în conformitate cu prevederile art.261 alin.1 pct.5 pr.civ. argumentele de fapt și de drept avute în vedere la soluționarea cauzei.

Astfel, instanța de fond a arătat că reclamantul nu a făcut dovada plății serviciilor telefonice și asigurărilor de viață, în condițiile în care din documentele existente la dosar care evidențiază alimentările făcute pe card și statele de salarii nu rezultă reținerea acestor sume de către societatea angajatoare.

Faptul că angajatorul EUROPA a încheiat contractul de asigurare încheiat cu, prin care în caz de deces ca urmare a unui accident sau invaliditate permanentă, beneficiarul poliței era recurentul reclamant, nu face dovada reținerilor abuzive din salariu a primelor de asigurare.

De asemenea, încheierea de către angajatorul EUROPA a contractului de telefonie mobilă, nu probează reținerea lunară a contravalorii convorbirilor în interes de serviciu pe telefonul mobil din salariul recurentului reclamant.

În privința daunelor morale, Curtea reține netemeinicia acestora, nefiind îndeplinite în cauză cerințele prevăzute de art.269 muncii, având în vedere faptul că nu s-a probat în cauză existența și întinderea prejudiciului moral adus salariatului prin fapta ilicită a angajatorului, recurentul reclamant nearătând în concret în ce a constat atingerea personalității sale sau a altor drepturi nepatrimoniale ale acestuia.

Pentru toate considerentele, Curtea va respinge ca nefondat recursul formulat de către recurentul reclamant, în temeiul prevederilor art.312 pr.civ.

Examinând recursul formulat de către recurenta pârâtă EUROPA, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.8 și 9 pr.civ. Curtea reține următoarele:

Recurentul reclamant a încasat drepturile salariale conform clauzelor stipulate în contractul individual de muncă nr.2799/5.08.1999 și în actele adiționale la acesta.

Prin cererea dedusă judecății, recurentul reclamant, fără solicita în prealabil anularea clauzei contractuale referitoare la salariu, care este unul din elementele esențiale ale contractului individual de muncă, stabilit de părți prin negociere, a cerut direct instanței de fond plata diferențelor drepturilor salariale raportat la clauzele Contractului colectiv de muncă la nivelul Transporturi pentru anii 2002-2004, prin care sunt prevăzute drepturi salariale superioare celor negociate individual în unitatea intimată recurentă.

Contractul colectiv de muncă invocat în cauză de către recurentul reclamant este încheiat la nivel de ramură, astfel că efectele acestuia, potrivit art. 241 alin.1 lit.c din codul muncii și art.11 alin.1 lit. c din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, vizează doar salariații încadrați în unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă, spre deosebire de contractul colectiv de muncă la nivel național, ale cărui clauze contractuale sunt aplicabile tuturor salariaților încadrați în toate unitățile din țară.

În fiecare contract colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură de activitate, potrivit art.13 alin.1 din Legea nr.130/1996, părțile care negociază clauzele acestuia au obligația să stabilească și să precizeze unitățile în cadrul cărora se aplică clauzele negociate.

Or, în speță, în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul Transporturi pentru anii 2002-2004 publicat în partea a Va Monitorului Oficial al României, părțile care au participat la negocierea acestuia nu au nominalizat și unitatea recurentă pârâtă între unitățile în care este aplicabil contractul amintit.

Prin urmare, în lipsa unei astfel de nominalizări, efecte acestui contract la nivel de ramură nu se răsfrâng și asupra contractului individual de muncă al recurentului reclamant pe perioada în litigiu, deși unitatea la care acesta era încadrat făcea parte din ramura transporturi, în cauză fiind obligatorii doar clauzele contractul colectiv de muncă unic la nivel național.

Împrejurarea că, ulterior semnării și publicării contractului colectiv la nivel de ramură transporturi menționat, s-a înființat la data de 1.02.2005 Sindicatul, care s-a afiliat la Federația Națională a din România, cu începere din 01.03.2005, nu creează drepturi și obligații între recurent și angajator, cu efect retroactiv, pe perioada anterioară datei înființării acestui sindicat și afilierii acestuia la federația sindicală, atâta timp cât societatea recurentă pârâtă, al cărui membru de sindicat este reclamantul, nu a fost semnatară a Contractului colectiv de muncă la nivelul Transporturi și nici nu a fost nominalizată expres în anexa acestuia între unitățile în care este aplicabil acest contract.

Curtea reține că recurenta pârâtă, după ce a fost notificată de către Sindicatul, s-a conformat prevederilor înscrise de art.236 alin.2 muncii și art.3 al.1 din Legea nr.130/1996 republicată, fiind inițiate în acest sens negocieri cu privire la încheierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.

Conform textelor de lege amintite rezultă că doar negocierea colectivă la nivel de unitate este obligatorie, iar nu și încheierea contractului colectiv de muncă, sarcina părților de a negocia fiind numai o obligație de diligență, nu de scop.

Prin urmare, prima instanță a interpretat greșit prevederile legale incidente în cauză, atunci când a dispus obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale, prin raportare la salariul minim stipulat în Actul Adițional la contractul de muncă unic la nivelul ramurii transporturi pe anii 2002-2004 înregistrat la Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, în condițiile în care acesta nu era aplicabil în cauză, fiind astfel întemeiat în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. invocat de către recurenta pârâtă.

Pentru aceleași considerente, Curtea reține că dispozițiile art.46 lit.a din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi 2002 - 2004 referitoare la diurna plătită de unitățile bugetare, la care face referire prima instanță, nu sunt incidente în cauză.

HG nr.518/1995 privește nivelul diurnei și al costului cazării și transportului pentru personalul român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, iar potrivit art.1 raportat la art.4 din acest act normativ, rezultă că personalul la care se face referire este acel personal din instituții publice, deci personal bugetar (ministere, organe de specialitate ale administrației publice, alte instituții publice), al cărui salariu este stabilit pe baza normelor legale, iar nu prin negociere, cum este cazul dedus judecății.

În condițiile în care prevederile contractului colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi nu sunt aplicabile în speță pentru considerentele deja expuse în prezenta hotărâre, iar la nivelul unității recurente pârâte nu s-a încheiat un contract colectiv de muncă prin care să se dispună altfel, nivelul diurnei cuvenite recurentului reclamant este cel negociat cu angajatorul său.

Ca atare, prima instanță greșit a dispus obligarea pârâtei la plata diferențelor de diurnă prin raportare la prevederile contractului de muncă la nivel de ramură, care nu este incident în cauză, fără a ține seama de deciziile nr.87/1.07.2000, nr.160/1.03.2002, nr.170/1.04.2003, nr.282/1.04.2004 depuse la dosarul cauzei, prin care recurenta pârâtă a stabilit plafonul diurnelor pe cursele externe pentru administratorul firmei, personalul angajat cu funcții de conducere și/sau personalul din domeniul dezvoltării și promovării turismului, cât și pentru celelalte categorii de personal angajat, criticile formulate de către recurenta pârâtă fiind întemeiate și sub acest aspect.

În privința orelor suplimentare, a orelor efectuate pe timp de noapte și în zilele de legală, Curtea reține că din probele administrate în cauză nu a rezultat faptul că angajatorul a solicitat reclamantului recurent să efectueze muncă suplimentară peste durata normală a timpului de muncă, conform art.118 alin.1 muncii sau în zile de legală, pentru care nu s-a putut asigura compensarea prin ore libere plătite, în următoarele 30 de zile după efectuarea acestora, în conformitate prevederile art.119 alin.1 și art.132 muncii.

Raportul de expertiză efectuat în cauză omologat de către instanța de fond nu constituie o probă absolută, în condițiile în care concluziile sale nu se coroborează cu alte mijloace de probă, fiind întocmit doar în baza foilor de parcurs, care furnizează acele informații cu privire la traseul pe care îl urmează un autocar în circuitul internațional, deși autoturismul recurentului reclamant era dotat cu echipament special (tahograf), având ca scop indicarea, înregistrarea și stocarea, în mod automat sau semiautomat, a datelor privind deplasarea acestui vehicul și a anumitor perioade de lucru ale conducătorului auto care îl conduce.

De altfel, însuși expertul a menționat în raportul de expertiză faptul că nu pe toate foile de parcurs era trecută data și ora trecerii frontierei de stat a României și că vina pentru neprecizarea orei și datei trecerii frontierei de stat a României pe foile de parcurs revine în principal a persoanei care avea această obligație (șoferul).

Expertul a precizat ca la stabilirea sumelor datorate de către recurenta pârâtă a luat în considerare ca oră, ora plecării/sosirii din /ultima localitate din țară a recurentului reclamant, or un astfel de mod de calcul nu poate fi reținut ca fiind cel corect.

De asemenea, expertul nu a determinat orele efectuate în mers și orele staționate în autocar în cursă, deși a reținut că în cursă plecau mai mulți șoferi, care conduceau vehiculul de transport prin rotație.

Curtea mai constată că expertul a întocmit expertiza pe bază de prezumții, în condițiile în care a efectuat unele calcule pe baza înscrisurilor din foile de parcurs, pornind de la premiza că reclamantul a fost permanent în autovehicul și nu a avut pauze sau opriri pentru odihnă.

De asemenea, concluziile raportul de expertiză sunt formulate în mod generic, de exemplu, expertul menționează că în majoritatea cazurilor, orele lucrate de reclamantul recurent sunt de 4 și 9 ore, care eventual pot reprezenta orele de condus efectiv conform foilor tahograf, iar nu orele efectiv lucrate.

Astfel, expertul nu precizează în mod clar dacă, în speță, în raport de documentele analizate, au fost respectate prevederile art.6 din Legea nr.101/1994, conform cărora "urata totală de conducere a vehiculului cuprinsă între două repausuri zilnice sau între un repaus zilnic și un repaus săptămânal, numită în continuare perioadă de conducere zilnică nu trebuie să depășească 9 ore. Poate să fie prelungită până la 10 ore, de două ori pe săptămână. După maximum 6 perioade de conducere zilnică, șoferul trebuie să ia un repaus săptămânal ca cel stabilit în paragraful 3 al art. 8. Perioada de repaus săptămânal poate fi mutată la sfârșitul celei de a șasea zi, dacă durata totală de conducere a vehiculului în cursul celor 6 zile nu depășește perioada maximă corespunzătoare celor șase perioade de conducere zilnică a vehiculului." și nici dacă șoferul a menționat natura și motivul abaterii de la acordul european privind activitatea echipajelor vehiculelor care efectuează transporturi rutiere internaționale (R), pe foaia de înregistrare a aparatului de control sau în registrul său de serviciu.

Curtea constată că deși expertul a consemnat în raportul de expertiză faptul că nu a avut o evidență clară a orelor lucrate de reclamant, cu indicarea orelor suplimentare și compensarea acestora cu timpul liber plătit, totuși a calculat sumele reprezentând contravaloarea acestor ore, prin raportare la salariul minim brut pentru funcția de șofer, conform grilei de salarizare anexă la Contractul colectiv de muncă unic la nivel de Transporturi, contract care nu este aplicabil în cazul dedus judecății pentru considerentele deja expuse.

Curtea mai reține că instanța de fond nu a ținut seama de mențiunile înscrise în foile de prezență colectivă, care evidențiază durata timpului de lucru, respectiv numărul de ore efectiv lucrate pe zi în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, precum și zilele libere acordate salariatului, or aceste înscrisuri administrate de către angajator, conform art.287 muncii sunt relevante pentru a verifica dacă perioada de timp în care recurentul a muncit s-a încadrat în durata normală de muncă, convenită prin contractul individual de muncă sau s-a depășit această durată.

Mențiunile din pașaportul reclamantului, aplicate de Poliția de Frontieră, la care face referire prima instanță, nu sunt relevante în cauză întrucât acestea, astfel cum se rezultă și prin adresa nr.1961/8.11.2005 emisă de către Ministerul d e Interne Inspectoratul General de Frontieră, atestă doar intrările și ieșirile din România.

De asemenea, Curtea apreciază că nici adresa nr.1/27.02.2006 emisă de către Ministerul d e Interne Inspectoratul General de Frontieră nu prezintă utilitate în cauză, întrucât prin aceasta se evidențiază doar intrarea/ieșirea din România a recurentului reclamant prin punctul de frontieră Nădlac în perioada 2002-2005, or aceste elemente, fără menționarea orei de intrare sau ieșire în țară, destinația transportului internațional și coroborarea cu înregistrările tahograf și foile de prezență colectivă, nu sunt suficiente pentru determinarea orelor suplimentare.

În plus, în acest înscris sunt unele neconcordanțe între ieșirile și intrările în țară a recurentului reclamant (de exemplu, două ieșiri și nici o intrare).

La interogatoriul propus de către pârâta recurentă, recurentul reclamant a recunoscut că a beneficiat de instructaj cu prevederile legale în ceea ce privește transportul internațional și că avea obligația de completa foile de parcurs și fișele tahograf în timpul efectuării curselor internaționale.

Prin urmare, de vreme ce vehiculul era dotat cu aparat de control, în conformitate cu prevederile art.10 din Legea nr.101/1994, recurentul reclamant în cazul în care, datorită depărtării de vehicul, nu a fost în măsură să folosească aparatul, trebuia să adauge de mână, folosind simboluri grafice adecvate, pe foaia de înregistrare, diverșii timpi corespunzători activităților lor profesionale în perioada când nu era în vehicul.

Pentru toate considerentele arătate, în baza dispozițiilor art.312 din pr.civ. Curtea va admite recursul formulat de recurenta-pârâta - România SRL, va modifica, în parte, sentința recurată, în sensul că va respinge, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind: contravaloarea orelor suplimentare, a celor lucrate în zilele de sărbători, în zilele libere și a orelor suplimentare de noapte efectuate în perioada ianuarie 2003 - martie 2005; diferența dintre salariul brut plătit efectiv și salariul minim brut pe ramură transporturi pentru funcția de șofer grupa III autovehicule, pentru perioada iunie 2002 - mai 2005; diferențe diurne.

Curtea va menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții, împotriva sentinței civile nr.7243 din data de 20.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-.

Admite recursul formulat de recurenta - " România" SRL, împotriva aceleiași sentințe.

Modifică, în parte, sentința recurată, în sensul că:

Respinge, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind: contravaloarea orelor suplimentare,a celor lucrate în zilele de sărbători, în zilele libere și a orelor suplimentare de noapte efectuate în perioada ianuarie 2003 - martie 2005; diferența dintre salariul brut plătit efectiv și salariul minim brut pe ramură transporturi pentru funcția de șofer grupa III autovehicule, pentru perioada iunie 2002 - mai 2005; diferențe diurne.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 08.07.2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

- - - - -

-

GREFIER

Red.:, Dact.: AC/2ex.

24.08.2009, Jud. fond.: a;

Președinte:Rotaru Florentina Gabriela
Judecători:Rotaru Florentina Gabriela, Cristescu Simona, Uță

Vezi şi alte speţe de drept civil: