Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 526/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 526/R/2009
Ședința publică din data de 5 martie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Dana Cristina Gîrbovan Judecător
JUDECĂTOR 2: Laura Dima
JUDECĂTOR 3: Sergiu
GREFIER:
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamanții și alții împotriva sentinței civile nr. 651 din 12 septembrie 2007 Tribunalului Bihor, pronunțată în dosar nr-, precum și recursul pârâtei O declarat împotriva aceleiași hotărâri, având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești.
dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 3 martie 2009, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.651/LM din 12 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Bihora fost admisă în parte acțiunea formulata de reclamantii și, Do-aria, G, B, G,., și și in consecința a fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamanților a urmatoarelor drepturi bănești:
-, G, G, - câte o despăgubire în cuantum de 6 salarii minime brute pe unitate de la data concedierii, aferente anului 2007 și câte o prima de vacanta echivalentă unui salariu minim pe unitate aferente anilor 2004,2005 și 2006.
-, - câte o despăgubire în cuantum de 6 salarii minime brute pe unitate de la data concedierii, aferente anului 2004 și câte o prima de vacanta echivalentă unui salariu minim pe unitate aferent anilor 2004,2005 și 2006.
, B - câte o despăgubire în cuantum de 6 salarii minime brute pe unitate de la data concedierii, aferente anilor 2004 și 2006(în total câte 12 salarii) și câte o prima de vacanta echivalentă unui salariu minim pe unitate aferent anilor 2004,2005 și 2006.
-, - câte o despăgubire în cuantum de 6 salarii minime brute pe unitate de la data concedierii, aferente anului 2006 și câte o prima de vacanta echivalentă unui salariu minim pe unitate aferent anilior 2004,2005 și 2006.
- - la o despăgubire constând in prima de vacanța echivalentă unui salariu minim pe unitate aferent anilor 2004 și 2005.
- - la o despăgubire în cuantum de 6 salarii minime brute pe unitate de la data concedierii, aferenta anului 2004 si la o prima de vacanta echivalentă unui salariu minim pe unitate aferent anului 2004.
- la o despăgubire în cuantum de 6 salarii minime brute pe
unitate de la data concedierii, aferenta anului 2004 si la o prima de vacanta echivalentă unui salariu minim pe unitate aferent anilor 2004 și 2005.
- la o despăgubire în cuantum de 6 salarii minime brute pe unitate de la data concedierii, aferente anilor 2004 și 2007( în total 12 salarii) și la o prima de vacanta echivalentă unui salariu minim pe unitate aferent anilor 2004,2005 și 2006.
- la o despăgubire în cuantum de 6 salarii minime
brute pe unitate de la data concedierii, aferente anilor 2005 și 2006( în total 12 salarii) și la o prima de vacanta echivalentă unui salariu minim pe unitate aferent anilor 2004,2005 și 2006.
Do-aria - la o despăgubire în cuantum de 6 salarii minime brute pe unitate de la data concedierii, aferente anului 2004 și la o primă de vacanță echivalentă unui salariu minim pe unitate aferent anului 2004.
Au fost respinse restul pretențiilor formulate.
A fost obligată pârâta la plata în favoarea fiecăruia dintre reclamanți a sumei de 30 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că otrivit p. prev. art 180 a1.1 din contractul nr.2232/21.09.2004- contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii agriculturii, pisciculturii și pescuitului pe anii 2004 - 2005, " la disponibilizarea colectivă, fiecare salariat, o dată cu primirea deciziei de disponibilizare, va primi cel puțin 6 salarii minime brute pe unitate ".
În temeiul art 74 a1.3 din același contract sus amintit, " prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate se va stabili ca, pe lângă indemnizația de concediu, să se plătească și o primă de vacanță în valoare de ce41 puțin un salariu minim pe unitate, pe baza criteriilor stabilite la nivel de unitate ".
Reclamanții au fost disponibilizați În baza art 65 din muncii la date diferite, după cum urmează: la 07.02.2007, la
16.01.2007, la 15.11.2004, la 16.01.2007, la 13.12.2006, la 30.10.2004, la 31.10.2004, la 09.01.2007, la 15.11.2004, la11.01.2007, la 03.01.2005, Do-aria la31.10.2004, la 31.10.2004, la25.01.2007, la
11.01.2007, G la 30.01.2007, la 04.01.2007, la 17.01.2007, la 08.01.2007, la 18.10.2004, B la 15.11.2004 și apoi 21.09.2006, G la 26.01.2007, la 23.01.2007, la 12.01.2007, la 31.01.2007, la 10.02.2007, la 10.02.2007, la 28.12.2006, la 15.11.2004.
Reclamanta nu a fost disponibilizată în baza art 65 muncii, pe baza acordului părților, deci acesteia i se va aplica alt tratament juridic. De asemenea, alți reclamanți și anume, au fost concediați de două ori în baza disp. art 65 muncii la date diferite.
Având în vedere temeiul concedierii și data concedierii, aspecte ce rezultă din copia cametelor de muncă ale reclamanților depuse la dosar, precum și tabelul depus de intimată privind numărul de luni lucrate în anii 2004 -2006 de către reclamanți și nu, în ultimul rând dispozițiile legale sus menționate, instanta a admis în parte acțiunea, conform dispozitivului sentinței.
In speță, s-au aplicat așadar disp. art 80 al. 1 din contractul nr.2232/21.09.2004 și nu disp. art 80 al.2. din același contract după cum au solicitat reclamanții, întrucât societatea pârâtă nu s-a dizolvat,lichidat, reorganizat juridic sau privatizat și în consecință, soluția instanței este de admitere în parte a acțiunii.
De asemenea, la acordarea primei de vacanță s-a avut în vedere timpul efectiv lucrat de către reclamanti.
În baza art 276 pr.ci. obligă pârâta la plata în favoarea fiecărui reclamant a sumei de 30 lei cheltuieli de judecată parțiale reprezentând onorariu avocat, acestea fiind cheltuielile pe care partea care a câștigat le-a dovedit că le-a făcut.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs atât reclamanții și, Do-aria, G, B, G,., și cât și pârâta A
Prin recursul formulat, recurenții au solicitat modificarea în parte a sentinței, în sensul de a se acorda nu numai șase salarii compensatorii pentru fiecare salariat, ci diferențiat conform vechimii, stabilirea acestor sume într-o suma determinată pentru fiecare și obligarea intimatei la cheltuieli de judecată în fond în cuantum de 50 lei pentru fiecare reclamant plus 10% din sumele ce se vor achita fiecăruia, procent ce se va achita direct avocatului ce reprezintă părțile.
În motivarea recursului, reclamanții au arătat că, admițând doar în parte acțiunea, instanța de fond a motivat cu prevederile art.80 alin.1 din nr. 2232/21.09.2004, însă aceste prevederi avea un caracter minimal, iar alin. 2 prevedeau 6,9 sau 12 salarii în funcție de vechime, daca societatea se află în stare de dizolvare, lichidare sau reorganizare judiciară.
În cauza de față disponibilizarea a afectat toți salariații și, deși societatea a fost salvată de la faliment prin admiterea unei căi extraordinare de atac, în realitatea este efectiv falimentară, neexistând nici o posibilitate de redresare.
Pe de altă parte, reclamanții au arătat că dispozitivul sentinței nu poate fi executat, nefiind indicate sumele în mod expres pentru fiecare reclamant, astfel încât executarea sentinței rămâne la latitudinea pârâtei, care are tot interesul să tergiverseze executarea cât poate de mult, pentru a-și lichida tot patrimoniul.
În privința cheltuielilor de judecată, reclamanții au arătat că aceste cheltuieli au constat în onorariu avocat, ce a fost stabilit în suma fixa de 50 lei pentru fiecare și printr-un onorariu de succes reglementat de legea avocaturii, un procent de 10% din cuantumul despăgubirilor.
Prin recursul formulat de pârâta SC SA O s-a solicitat admiterea acestuia și modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii în întregime a acțiunii astfel cum aceasta a fost formulată.
În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că instanța de fond a procedat greșit la acordarea acestor drepturi în condițiile în care societatea nu a desfășurat o activitate eficientă din punct de vedere economic. Procedând astfel, prima instanță a pierdut din vedere faptul că societatea, având profil agricol, desfășoară activitatea sezonieră-în principal din primăvară până în toamnă, situație adusă la cunoștința reclamanților și asumată de aceștia la încheierea contractelor individuale de muncă. Instanța nu a ținut cont nici de situația financiară a societății, având în vedere sumele acordate, care în situația în care vor fi plătite, ar duce la un blocaj financiar, culminând cu încetarea activității și chiar dispariția societății.
Instanța de fond a acordat salarii compensatorii unor reclamanți care au fost ulterior reintegrați și care au beneficiat pe perioada cât au fost disponibilizați de ajutor de șomaj, iar alți reclamanți nu s-au mai prezentat la reîncadrare la invitația societății.
În plus, s-a ajuns la situația în care, în baza acestui contract s-au acordat salarii compensatorii reclamanților intimați pe mai mulți ani consecutiv, altfel spus, un drept prevăzut în contractul colectiv de muncă în cuantum exact s-a acordat de mai multe ori, ceea ce este inadmisibil.
Recurenta pârâtă a mai arătat că intenția legiuitorului a fost aceea de a acorda salarii compensatorii doar salariaților disponibilizați care nu au mai fost reangajați la unitatea care i-a disponibilizat. Din faptul că reclamanții intimați, prin acceptarea de a se reîncadra în unitate în termenul legal după disponibilizare rezultă implicit că au renunțat la salariile compensatorii prevăzute în contractul colectiv de muncă, fiind aberant ca, după doi ani în care au lucrat în societate, să solicite salarii compensatorii.
În ceea ce privește reclamanții intimați care nu au dat curs solicitării societății de a-i reangaja, preferând să solicite salarii compensatorii în loc să fie reangajați și retribuiți în baza muncii prestate, în condițiile în care societatea le-a acordat integral salariile, deși aceștia nu și-au realizat sarcinile de producție și unitatea n-a realizat profit, fapt ce confirmă lipsa de temeinicie a pretențiilor acestora.
Cu privire la prima de vacanță acordată, instanța de fond nu a luat în considerare faptul că în contractul colectiv de muncă pe anul 2004 nr. 2062 din 28.06.2004 înregistrat la. B sub nr. 113/28.06.2004 nu s-a prevăzut acordarea primei de vacanță. Prin urmare s-a acordat nelegal prima de vacanță pentru anii 2004-2005.
În ceea ce privește prima aferentă anului 2006, aceasta trebuia acordată de către instanță doar proporțional cu timpul efectiv lucrat și nu primă de vacanță integrală, în condițiile în care unii reclamanți intimați au lucrat 6-7 luni pe an.
În drept au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7,8,9 Cod procedură civilă.
Analizând recursurile formulate, atât prin prisma motivelor invocate, Curtea de Apel, deliberând, constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
În ceea ce privește primul motiv din recursul reclamanților, cea referitoare la acordarea doar a șase salarii compensatorii pentru fiecare reclamant, acesta este nefondată.
Este adevărat că prin art. 80 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivelul agriculturii, pisciculturii și pescuitului pe anii -, nr. 2232/21.09.2004 s-au stabilit drepturi cu caracter minimal, prevăzându-se că "la disponibilizare colectivă, fiecare salariat, odată cu primirea deciziei de disponibilizare, va primi cele puțin șase salarii brute pe unitate", însă atâta vreme cât nu s-a stabilit printr-un acord ulterior, fie un alt cuantum, fie criterii certe pentru acordarea unei sume mai mari, acest cuantum minim este singurul pe care reclamanții sunt îndreptățiți să îl ceară.
2 al aceluiași articol, invocat de reclamanți în susținerea pretențiilor sale, prevede o situație specială în care numărul salariilor este stabilit în funcție de vechimea persoanei disponibilizate, și anume aceea ca societatea să fie în dizolvare, lichidare, reorganizare judiciară sau privatizare. Fiind vorba de o normă de excepție, aceasta este de strictă aplicare, situațiile în care trebuie să se găsească societatea fiind enumerate în mod limitativ. Ca atare, nu este permis judecătorului ca, pe cale de interpretare - chiar în cazul unei identități de rațiune - să extindă aplicabilitatea acestei norme și în cazul unui faliment de fapt al societății. În concluzie, nefiind așadar îndeplinite condițiile alin.2, singura normă aplicabilă în cauză este cea prevăzută de alin. 1 al art. 80 amintit mai sus, normă reținută și aplicată în mod corect și de instanța de fond.
Cu privire la cea de a doua critică, Curtea reține că o stabilire fixă a cuantumului salariilor compensatorii presupune un calcul ce impune intervenția unui specialist în domeniu prin efectuarea unei expertize contabile, instanța neavând suficiente elemente pentru a verifica corectitudinea sumelor indicate de reclamant. Or, atâta vreme cât o astfel de probă nu a fost solicitată de reclamanți la fond, raportat la prevederile art. 305.pr.civilă, ea este inadmisibil a fi produsă direct în recurs.
Pe de altă parte, o astfel de critică nu privește nici legalitatea, nici temeinicia sentinței atacate, ci doar oportunitatea unei astfel de dispoziții, împrejurare ce nu poate fi supusă instanței de recurs. Nu se poate reține afirmația reclamanților potrivit căruia dispozitivul nu poate fi supus executării silite, în condițiile în care sumele la care pârâta a fost obligată sunt determinabile prin criterii certe și neechivoce.
Referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată, instanța de recurs reține că, potrivit art. 274.pr.civilă, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Temeiul fundamental al acestei obligații se găsește în principiile răspunderii civile delictuale, scopul final fiind așadar acela al reparării prejudiciului cauzat părții care a câștigat procesul de partea care, fără temei, a provocat litigiul. Ca atare, prejudiciul ce trebuie reparat trebuie să se subsumeze cheltuielilor efectiv suportate de parte, cheltuieli provocate de procesul respectiv. Potrivit regulilor răspunderii civile, principiul aplicabil este acela al reparării integrale a prejudiciului suferit, adică atât a daunei efectiv suferite, cât și a beneficiului nerealizat.
Or, cuantumul onorariului de succes nu intră în nici una din cele două categorii ce alcătuiesc prejudiciul, această parte a onorariu nefiind efectiv achitată de reclamanți până în acest moment, astfel încât creanța pretinsă nu are caracterul cert necesar pentru a fi inclus în cheltuielile de judecată.
Este adevărat că Legea avocaturii nr. 51/1995 nu interzice astfel de pacte, însă prevederile contractuale, precum cele prin care avocat s-a înțeles cu clientul său ca un procent din sumele ce se vor acorda să fie achitate de partea adversă direct avocatului, sunt inopozabile acesteia din urmă, contractul producând efecte doarpartes.
În ceea ce privește onorariul fix solicitat de reclamanți, Curtea reține că în recurs nu s-a depus nici o chitanță, dovadă a plății, din care să rezulte un cuantum al onorariul superior celui acordat de instanța de fond, motiv pentru care se reține ca nefondată și această critică a sentinței atacate.
Referitor la recursul formulat de pârâtă, Curtea reține că și criticile aduse de aceasta hotărârii instanței de fond sunt neîntemeiate.
Nu se poate reține interpretarea potrivit căreia intenția legiuitorului a fost aceea de a acorda salarii compensatorii doar salariaților disponibilizați care nu au mai fost reangajați la unitatea care i-a disponibilizat, pentru a se concluziona că, din faptul că reclamanții intimați, prin acceptarea de a se reîncadra în unitate în termenul legal după disponibilizare, au renunțat implicit la salariile compensatorii prevăzute în contractul colectiv de muncă.
În primul rând o astfel de interpretare este lipsită de orice fundament legal. Dacă pârâta desfășura o activitate cu caracter sezonier, avea posibilitatea de a încheia cu reclamanții contracte de muncă pe perioadă determinată, și nu nedeterminată, așa cum s-a întâmplat în speță. Este inadmisibilă a astfel de abordare a problemei ce ar permite oricărui angajator să încheie contracte pe durată nedeterminată, pe care apoi să le desfacă și reîncheie tot pe durată nedeterminată după bunul său plac, sub pretextul caracterului sezonier al activității. O astfel de practică înseamnă a lăsa la bunul plac al angajatorului desfacerea contractului de muncă și a priva angajatul de orice protecție, mai ales sub imperiul insecurității în ceea ce privește încheierea unui nou contract de muncă la începutul unui nou sezon, salariatul neavând la îndemână nici o acțiune pentru a obliga fostul angajator în acest sens.
În al doilea rând, faptul că desfacerea contractelor de muncă - uneori în repetate rânduri - ale reclamanților de către reclamanta pârâta a avut caracterul unor disponibilizări colective este confirmat de actele depuse la dosar. Astfel, din notificarea nr. 206/30.09.2005 rezultă în mod indubitabil că este vorba despre o concediere colectivă, cauzată de dificultățile economice financiare ale societății care nu permit plata salariilor, urmând a fi afectați 63 de salariați calificați. Mai mult, din cuprinsul aceleiași notificări rezultă tocmai faptul că societatea nu desfășura o activitate în esență sezonieră, ci una permanentă, aceasta desfășurându-se în timpul sezonului în sere, reducerea activității în timpul iernii fiind una de circumstanță, determinată de greutățile financiare întâmpinate de societate.
Nu pot fi reținute nici apărările recurentei potrivit cărora instanța nu a ținut cont nici de situația financiară a societății, având în vedere că sumele acordate, în situația în care vor fi plătite, ar duce la un blocaj financiar. O astfel de apărare, privind oportunitatea unei astfel de măsuri, nu putea fi avută în vedere de instanța de judecată, cu consecința încălcării unor drepturi ale salariaților recunoscute prin cap.IX, art. 109 lit.h și cap. VI art 80 din contractul colectiv de muncă, contract însușit de societate prin semnarea actului adițional nr. 2734/24.08.2004 înregistrat la
Ca atare, în mod corect instanța de fond a reținut aplicabilitatea acestor norme, raportat și la prevederile art. 2, art. 14 alin. 3 și art. 80 alin 1din contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură nr. 2232/21.09.2004, ce prevedeau că la disponibilizarea colectivă a fiecărui salariat, acesta va primi, odată cu decizia de disponibilizare, cel puțin șase salarii compensatorii minime brute pe unitate.
O astfel de obligație este necondiționată, fiind independentă de factori precum aceia ca salariatul să nu fie ulterior reangajat de aceiași societate, ca situația financiară a acesteia să permită plata sumelor sau ca angajatul să nu mai fi beneficiat anterior de alte plăți compensatorii de la aceiași unitate. Ca atare, urmează a fi respinse apărările recurentei și sub acest aspect, prevederile contractului fiind opozabile atât pârâtei, cât și instanței de judecată în forma în care acesta a fost negociat și încheiat.
Neîntemeiate sunt și criticile recurentei pârâte privind acordarea primelor de vacanță. Susținerile acesteia potrivit cărora în contractul colectiv de muncă pe anul 2004 nr. 2062 din 28.06.2004 înregistrat la. B sub nr. 113/28.06.2004 nu s-a prevăzut acordarea primei de vacanță, astfel încât acesta nu este justificată, sunt contrazise de prevederile art. 74 alin. 3 din contractul colectiv de muncă nr. 2232/21.09.2004 încheiat la nivel de ramură pe anii 2004-2005, unde se arată că, prin contractul colectiv la nivel de unitate se va stabili ca, pe lângă indemnizația de concediu, să se plătească și o primă de vacanță în valoare de cel puțin un salariu minim pe uniate, pe baza criteriilor stabilite la nivel de uniate.
Faptul că acest drept nu a fost prevăzut într-un contract încheiat la nivel de unitate nu privează angajații de un drept de care se pot prevala direct în temeiul unui contract colectiv încheiat la nivel superior, cu atât mai mult cu cât această normă are un caracter imperativ " se va stabili", și nu unul permisiv " se poate stabili". De asemenea, lipsa criteriilor stabilite la nivel de unitate nu poate fi invocată cu scopul de a se obține exonerarea de obligația acestei plăți, ci aceasta urmează a fi făcută la nivelul minim stabilit prin contractul colectiv încheiat la nivel de ramură, și anume un salariu minim pe unitate.
În ceea ce privește acordarea fracționată a acestui drept, în funcție de timpul lucrat în perioada anilor 2006-2007, o astfel de solicitare este consecința confuziei pe care recurenta o face între indemnizația de concediu și prima de vacanță. Or, cele două noțiuni au un scop, un caracter și o reglementare diferită. Astfel, dacă într-adevăr, art. 47 alin. 1 din nr. 984/29 iunie 2006 prevede că cuantumul indemnizației se stabilește în raport de numărul de zile de concediu, alin. 4 al aceluiași articol nu mai face o astfel de precizare, prevăzând doar că, la nivel de unitate, pe lângă indemnizația de concediu, va fi plătită și o primă de vacanță în valoare de un salariu minim pe unitate aferent lunii în care se solicită concediul. Ca atare, cuantumul primei de vacanță este unul fix, perioada lucrată având relevanță doar la stabilirea numărului zilelor de concediu, și, implicit, a indemnizației de concediu. O astfel de prevedere nu este de loc întâmplătoare, distincția impunându-se tocmai prin prisma naturii juridice diferite a celor două drepturi. Astfel, dacă indemnizația are o natură asemănătoare salariului, fiind firesc să fie stabilită proporțional timpului efectiv lucrat, prima de vacanță are natura unui premiu, dat în considerarea unui eveniment, respectiv concediul, și nu a muncii efectiv prestate.
În consecință, față de ansamblul considerentelor expuse mai sus, Curtea reține că atât criticile reclamanților, cât și ale pârâtei față de sentința atacată sunt nefondate, motiv pentru care, față de dispozițiile art. 312.pr.civilă va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții și, Do-aria, G, B, G,., și și pârâta A împotriva sentinței civile nr.651 din 12.09.21007 a Tribunalului Bihor dosar nr- pe care o va menține în totalitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanțiiși, Do-aria, G, B, G,., și și pârâta A Oîmpotriva sentinței civile nr.651 din 12.09.21007 a Tribunalului Bihor dosar nr- pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 05.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
- - - - - -
GREFIER
Red./
2 ex./16.03.2009
Președinte:Dana Cristina GîrbovanJudecători:Dana Cristina Gîrbovan, Laura Dima, Sergiu
