Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 562/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
România
Curtea de Apel Timișoara
Secția de litigii de muncă și asigurări sociale
Dosar nr-
Decizia civilă nr. 562
Ședința publică din 20 martie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 2: Maria Ana Biberea
Judecător: G
Grefier:
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de către pârâta SC ROMÂNIA SRL (fostă SC România SRL) și de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 3855 pronunțată la 11 decembrie 2008 de către Tribunalul Timiș în dosarul nr-, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns pentru reclamanta recurentă avocat, pentru pârâta recurentă avocat.
Procedura completă.
Recursurile sunt scutite de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamantei recurente a depus la dosar concluzii scrise.
Constatând că nu mai sunt alte cereri sau probe de administrat, instanța consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în fond.
Reprezentantul reclamantei recurente a solicitat admiterea recursului declarat, modificarea în parte a sentinței recurate în sensul acordării integrale a cheltuielilor de judecată efectuate în primul ciclu procesual, respingerea recursului declarat de către pârâtă ca neîntemeiat.
Reprezentanta pârâtei recurente a solicitat respingerea recursului reclamantei, admiterea recursului pârâtei, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii reclamantei.
Instanța
Deliberând asupra recursurilor de față a constatat următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Timiș la 25 iulie 2008 sub nr-, reclamanta a chemat în judecată pe pârâta SC România SRL solicitând instanței ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunța, să oblige pârâta să-i achite sporul de vechime în cuantum de 15-20% din salariul lunar, care i se cuvine potrivit vechimii în muncă, începând cu 25 iulie 2005 și până la pronunțarea hotărârii, indexat și actualizat, precum și în continuare, lunar, pe durata derulării contractului individual de muncă încheiat cu pârâta.
In motivarea acțiunii a arătat că este angajata pârâtei din anul 2000 în baza nr. -/2000 și că în nu sunt stipulate clauze referitoare la sporul de vechime.
Apreciază că este îndreptățită la acordarea sporului de vechime în temeiul art. 40 alin. 3 lit. D din CCM la nivel național pentru anii 2005, 2006, 2007-2010 și că salariul lunar brut stabilit la angajare nu a cuprins și nu cuprinde nici în prezent vreun spor de vechime; că nu se află printre cei 37 de angajați cu privire la care ITM a constatat că au sporul de vechime inclus în salariu și că CCM la nivel de unitate invocat nu produce efecte juridice în condițiile în care nu este înregistrat la
Prin sentința civilă nr. 3855 pronunțată la 11 decembrie 2008, instanța a admis acțiunea reclamantei, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sporului de vechime aferent perioadei 25 iulie 2005 - 1 octombrie 2008, în cuantum total actualizat cu rata inflației de 7593,21 RON, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sporului de vechime în muncă, în continuare lunar, pe durata derulării contractului de muncă încheiat între părți, până la eventuala modificare a raportului juridic dedus judecății, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta este angajată la societatea pârâtă pe perioadă nedeterminată, începând din data de 20.07.2000, după cum rezultă din copia contractului său individual de muncă și a carnetului de muncă. Conform mențiunilor din carnetul său de muncă și concluziilor expertizei efectuate în cauză, la data angajării la unitatea pârâtă reclamanta avea o vechime în muncă de 7 ani, la data de 25.07.2005 (dată de la care se solicită acordarea sumelor pretinse cu titlu de spor de vechime) acumulase o vechime în muncă de 12 ani, 6 luni și 2 zile, iar până la data de 01.10.2008 (data întocmirii raportului de expertiză) - 15 ani, 6 luni și 4 zile.
În contractul individual de muncă încheiat de către părțile litigante nu există clauze care să statueze expres cu privire la includerea în salariul lunar negociat a unei sume, cu titlu de spor de vechime. Dimpotrivă, la art. IV, s-a prevăzut în această convenție doar cuantumul salariului lunar brut, precum și posibilitatea de acordare a unor sporuri pentru munca prestată în afara programului normal de lucru, în zilele în care nu se lucrează ori în zilele de legală.
În speță nu s-a făcut dovada că ar fi fost negociat în cadrul unității vreun alt contract colectiv de muncă decât cel din anul 2001, depus în extras la dosar, de care se prevalează și pârâta, aceasta recunoscând că actul în discuție nu a fost înregistrat de către Direcția generală de muncă și protecție socială a județului
În cursul anului 2005, Inspectoratul Teritorial d e Muncă Tae fectuat un control în cadrul unității pârâte, concluzionând, prin procesul verbal nr. -/12.12.2005, între altele, că "sporul de vechime este inclus în salariul negociat, motiv pentru care salariul minim în societate este cu 20% mai mare decât salariul minim pe economie".
Raportat la această stare de fapt, instanța a constatat că acțiunea reclamantei este întemeiată.
Astfel, contractele colective de muncă încheiate la nivel național pentru anii 2004-2008 (perioadă pentru care reclamanta și-a formulat pretențiile), prevăd în art. 40 alin. 1, 2 și 3 lit. d că "părțile contractante sunt de acord ca în perioada următoare să acționeze pentru includerea unor sporuri în salariul de bază, care să reprezinte retribuția pentru munca prestată și condițiile de la locul de muncă, astfel încât salariul de bază să aibă pondere majoritară în salariu", că "sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde acestea nu sunt cuprinse în salariul de bază" precum și că în condițiile acestui contract se acordă, printre alte sporuri minime, și cel pentru vechime în muncă, de minimum 5% pentru 3 ani vechime și maximum 25% la o vechime de peste 20 de ani, din salariul de bază"
În mod corelativ, contractele colective de muncă pe ramura electrotehnică, electronică, mecanică fină, utilaje și apărare, din aceeași perioadă stabilesc, prin art. 51 alin. 1 lit. d, că salariații ce activează în unitățile din această ramură beneficiază, printre alte sporuri minime, de un spor pentru vechime în muncă, de minimum 5% pentru 3 ani vechime și maximum 25% la o vechime de peste 20 de ani, conform unui tabel (vechimea în muncă se calculează în total vechime în muncă calculată la salariul de bază și timpul efectiv lucrat), în care sporul este indicat diferențiat, în funcție de vechimea cumulată (de 10% pentru o vechime de 5 până la 10 ani, 15% pentru o vechime de 10 până la 15 ani). De asemenea, se menționează în aceste acte că sporul pentru vechimea în muncă poate fi inclus în salariul de bază negociat, cu acordul părților semnatare, sindicat-patronat.
Coroborând aceste stipulații contractuale, a dedus că, deși la nivel național s-a recomandat ca sporurile minimale (inclusiv cel în discuție) să fie incluse în salariul de bază, la nivel de ramură electrotehnică, electronică, mecanică fină, utilaje și apărare (în care activează părțile litigante) o atare includere reprezintă nu regula, ci excepția, acceptabilă doar atunci când există un acord în acest sens, între sindicat și patronat.
Potrivit art. 11 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, "clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă, respectiv, pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din țară, în cazul contractelor colective de muncă la nivel național". Mai mult, art. 7 alin. 2 din același act normativ, precizează că "contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților", impunându-se, deci, acestora, cu forța legii.
A conchis, că, având caracter obligatoriu pentru părțile semnatare (patronat, pe de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate la negocieri, pe de altă parte), contractele colective de muncă la nivel național și de ramură mai sus citate dau naștere unei obligații în sarcina pârâtei (și în beneficiul reclamantei) de acordare a unui spor de vechime.
Problema care se ridică în speță, raportat la apărările invocate de unitatea pârâtă, este aceea de a determina dacă, în cazul reclamantei, acest spor a fost sau nu inclus în salariul de bază.
Din probatoriul administrat nu se poate, însă reține că susținerile angajatoarei, referitoare la includerea în salariul de bază al salariatei a acestui spor, corespund realității.
Astfel, după cum am subliniat deja, o atare includere nu putea opera decât cu acordul mutual al salariaților și angajatorului, care nu a fost probat în speță. Semnarea, în cursul anului 2001, unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate, care precizează expres că a operat această includere nu poate fi reținută ca probă în acest sens, având în vedere faptul că, potrivit art. 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996, "contractele colective de muncă se aplică de la data înregistrării. Părțile pot conveni ca data aplicării clauzelor negociate să fie ulterioară zilei de înregistrare a contractului", dar nicidecum anterioară. În alți termeni, o convenție de acest tip nu produce efecte juridice nici măcar între părțile contractante, anterior înregistrării sale la autoritatea statală corespunzătoare, în speță, Direcția generală de muncă și protecție socială a județului T, deoarece înregistrarea are ca scop, după cum se poate deduce din normele înscrise în art. 26-27 aceleiași legi, tocmai verificarea legalității clauzelor sale și eventuala retractare a acestora.
Alegația potrivit căreia refuzul Direcției generală de muncă și protecție socială a județului T de a înregistra acest contract colectiv de muncă la nivel de unitate nu poate fi reținută, în absența oricărei dovezi, cu atât mai mult cu cât art. 28 din Legea privind contractul colectiv de muncă stabilește dreptul de a reclama în fața instanțelor de contencios administrativ un astfel de abuz.
A apreciat,contrar susținerilor pârâtei, că semnarea acestui contract colectiv de muncă nu dovedește exprimarea unui acord pentru includerea sporului de vechime în salariul de bază, acesta identificându-se cu unul dintre drepturile minimale stabilite și prin contractele colective de muncă la nivel superior, față de care Direcția generală de muncă și protecție socială a județului T era chemată a verifica respectarea nivelului minim negociat, conform art. 8 și 27 alin. 1 din Legea nr. 130/1996.
Cât privește posibilitatea de valorificare a acestui act ca un început de dovadă scrisă, posibilitate de care se prevalează pârâta, a reținut că, potrivit art. 1197 alin. 2.civ. au această valoare probatorie doar acele înscrisuri care provin de la partea căreia îi sunt opuse ori de la reprezentantul acesteia. Or, scriptul depus la dosar nu a fost semnat personal de către reclamantă, deci nu provine de la aceasta. De asemenea, actul nu a fost semnat de către un sindicat reprezentativ, în sensul art. 17 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996, pentru a se putea considera că acesta ar fi fost reprezentantul său la negocierea și semnarea contractului colectiv, în condițiile art. 1 alin. 1 din aceeași lege. Dimpotrivă, actul a fost semnat de câțiva reprezentanți ai salariaților, însă în speță nu se poate verifica dacă aceștia au fost aleși în condițiile art. 20 din Legea nr. 130/12996, pentru a se conchide că reprezentau pe toți salariații unității, deci, implicit, și pe reclamantă.
De altfel, chiar acceptând că acest înscris provine de la reprezentanții reclamantei, întrunind cerințele art. 1197 alin. 2 civ. instanța nu îl poate valorifica în probațiune distinct, ci doar prin coroborarea sa cu proba testimonială ori cu prezumții. Atari probe nu au fost însă, prezentate în cursul procesului, prezumțiile simple neputând fi aplicate, față de argumentele deja expuse.
A înlăturat în cauză și apărările pârâtei, conform cărora reclamanta și-ar fi dat acordul, prin semnarea contractului individual de muncă, la includerea sporului de vechime în salariul de bază negociat. Lăsând la o parte faptul că art. 51 alin. 1 lit. d din contractele colective de muncă încheiate pentru ramura electrotehnică, electronică, mecanică fină, utilaje și apărare în perioada 2004-2007 permite ca această includere să opereze doar cu acordul sindicatului din unitate, iar nu al fiecărui salariat individual, nu se poate constata nici că reclamanta și-ar fi dat consimțământul în acest sens.
Simplul fapt că în art. IV din contractul individual de muncă încheiat de părțile litigante se face referire la "salariul lunar", iar nu la "salariul de bază" acordat, nu constituie un argument în acest sens. Astfel, termenul de "salariu lunar" nu este definit legal și nu există nici o dispoziție legală, nici măcar cea din art. 155 Codul muncii, invocată de pârâtă, care să permită o distincție între acesta și cel de "salariu de bază". Într-adevăr, Codul muncii include în sfera noțiunii de "salariu" atât salariul de bază, cât și sporurile de orice natură, precum și orice "alte adaosuri". Cu alte cuvinte, chiar sporurile care nu au caracter permanent intră în această sferă, salariul reprezentând o sumă a tuturor sumelor achitate ca o contraprestație pentru munca depusă de salariat în baza contractului individual de muncă. Or, acceptând această definiție, invocată de către pârâtă, nu se poate explica de ce termenul de "salariu lunar", utilizat în contractul individual de muncă al reclamantei, pe care reclamanta tinde a-l echivala cu cel definit în art. 154 alin. 1 și art. 155 Codul muncii, ar include doar salariul de bază și sporurile permanente, iar nu și pe cele care nu au un astfel de caracter, dar care au fost menționate distinct în convenție.
A considerat că termenul utilizat în convenția semnată de părți are un înțeles echivoc, ce nu poate fi echivalat cu definiția legală stabilită în art. 154 alin. 1 și art. 155 Codul muncii, sensul acestuia trebuie interpretat, potrivit doctrinei în materie,in favor prestatoris, adică în favoarea celui care prestează munca, tocmai datorită faptului că acesta se află în raport de subordonare față de angajat, iar nu pe poziție de egalitate juridică (ori măcar economică) față de acesta. Aplicând această regulă, a conchis că, prin semnarea contractului individual de muncă, având menționat expres un salariu lunar, iar nu și un spor pentru vechimea în muncă, reclamanta nu și-a dat acordul pentru includerea în salariul de bază a sporului în discuție.
De asemenea, contrar susținerilor pârâtei, nu se poate reține că, prin semnarea în această formă a contractului individual de muncă, reclamanta ar fi acceptat să beneficieze doar de suma lunară negociată, iar nu și de un spor de vechime, determinat distinct. O atare interpretare ar conduce la concluzia că reclamanta ar fi renunțat la plata unui drept recunoscut de lege, o atare convenție fiind nulă absolut, potrivit art. 38 Codul muncii.
A apreciat că principalul argument pentru înlăturarea tuturor apărărilor pârâtei îl constituie faptul că acesta nu a invocat în speță, și cu atât mai puțin a dovedit, că salariul de bază al reclamantei (în care se pretinde a fi fost inclus și sporul pentru vechime în muncă) ar fi fost modificat la data la care aceasta a acumulat 10 ani vechime, trecând astfel la o tranșă superioară a acestui spor, față de cea aplicabilă la data angajării, când avea doar 7 ani vechime (căci, așa cum am arătat, în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, acest spor este stabilit diferențiat, prin aplicarea unor procente diferite asupra salariului de bază, de 10% între 5 și 10 ani vechime, respectiv, de 15% între 10 și 15 ani vechime).
O atare diferențiere ar fi trebuit să rezulte din mențiunile făcute în carnetul de muncă al reclamantei, la data cumulării de către aceasta a unei vechimi de 10 ani, în cursul anului 2002. Or, în perioada 01.12.2001-01.05.2003 nu apar înscrise în carnet modificări de salariu, care să corespundă trecerii la o transă superioară a sporului de vechime, rezultând astfel că salariul astfel acordat nu este diferențiat în funcție de vechimea în muncă, astfel cum impune contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.
Față de această constatare, a înlăturat și apărările pârâtei potrivit cărora chiar Inspectoratul Teritorial d e Muncă al județului T ar fi constatat că sporul de vechime cuvenit salariaților ce activează în unitatea pârâtă ar fi fost inclus în salariul de bază. Aceasta deoarece o atare constatare nu poate împiedica instanța să cerceteze ea însăși respectarea de către angajator a cerințelor impuse prin contractele colective la nivel național și de ramură. De altfel, împrejurarea că salariile din unitate sunt cu 20% mai mari decât salariul minim pe economie nu conduce automat la concluzia că acestea includ și sporul de vechime în muncă, existând posibilitatea ca salariile de bază negociate să fie pur și simplu superioare acestui nivel, ori ca sumele convenite să cuprindă alte sporuri minime, dintre cele prevăzute în art. 40 alin. 3 din Contractele colective de muncă la nivel național, respectiv, în art. 51 alin. 1 din contractele colective de muncă încheiate la nivel de ramură. În plus, această constatare nu se bazează pe verificarea și compararea nivelului de salarizare al diferiților angajați care cumulează vechime diferită, ci are natură generală, astfel încât nu poate crea instanței convingerea că salariile de bază din unitate sunt sporite în conformitate cu disp. art. 51 alin. 1 lit. d din contractul colectiv aplicabil în această ramură a industriei, adică, proporțional cu vechimea acumulată.
Instanța a concluzionat că în speță sporul de vechime la care reclamanta este îndrituită nu i-a fost acordat acesteia inclus în salariul de bază și nici distinct, de vreme ce nici una din părți nu a susținut acest fapt. Astfel fiind, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumelor datorate cu acest titlu apare întemeiată și urmează a fi admisă.
Acest spor nu reprezintă, însă, procentul de 15-20% din salariul lunar, așa cum a pretins inițial reclamanta, ci este datorat diferențiat, în funcție de vechimea cumulată, ca o sumă reprezentând un procent între 5% și 25% din salariul de bază. Astfel fiind, se constată că acțiunea promovată apare întemeiată doar în forma în care a fost precizată prin concluziile scrise depuse la dosar, întrucât reclamanta a acumulat abia după introducerea acțiunii vechimea în muncă de peste 15 ani, astfel încât i se cuvine, eventual, un spor de 10% pentru vechimea de 5 până la 10 ani, acumulată în timpul activității la societatea pârâtă și de 15% pentru vechimea între 10 și 15 ani pe care o avea la data introducerii acțiunii. Vor fi validate, deci, concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, referitoare la vechimea în muncă a reclamantei și la procentele din salariul de bază care echivalează cu sporul de vechime cuvenit acesteia, urmând ca pârâta să fie obligată la plata sumei pretinse prin precizarea de acțiune, de 7593,21 lei, reprezentând sporul de vechime aferent perioadei 25.07.2005 - 01.10.2008 (data realizării raportului de expertiză), actualizat cu rata inflației până la data pronunțării prezentei sentințe.
A constatat a fi întemeiate și pretențiile reclamantei de obligare a pârâtei la plata și pe viitor a unor sume calculate lunar, cu titlu de spor de vechime în muncă, de vreme ce dispozițiile legale și convenționale supuse analizei nu au fost modificate până la data pronunțării hotărârii, rezultând astfel că drepturile și obligațiile părților litigante se vor păstra neschimbate și după data adoptării sentinței.
Este însă evident că, în măsura în care elementele raportului juridic de muncă dedus judecății se vor modifica (prin adoptarea altor clauze ale contractului individual de muncă, a contractelor colective de muncă ori a unor dispoziții legale care constituie izvor al drepturilor și obligațiilor care intră în conținutul acestui raport), starea de fapt și de drept avută în vedere la pronunțarea acestei sentințe fiind diferită, hotărârea nu mai poate produce efectele juridice de care beneficiază în prezent. Așadar, vor fi înlăturate apărările pârâtei din întâmpinare, potrivit cărora nu ar fi posibilă obligarea sa la plata sporului de vechime și pe viitor, căci, pe de o parte, efectele produse de prezenta hotărâre se extind în timp doar până la modificarea stării de fapt și de drept avute în vedere la data pronunțării sale, iar, pe de altă parte, în același interval de timp, în condiții de menținere a dispozițiilor legale și contractuale analizate în speță, se poate reține că refuzul pârâtei de achitare a sporului pretins de reclamantă este culpabil. Ca atare, va fi obligată pârâta la plata către reclamantă a sporului de vechime in muncă, și în continuare, lunar, pe durata derulării contractului de muncă încheiat între părți, dar numai până la eventuala modificare a raportului juridic dedus judecății.
Având, însă, în vedere, valoarea pretențiilor reclamantei, precum și volumul redus de muncă pe care l-a presupus promovarea și susținerea acțiunii, în baza art. 274 alin. 3 pr.civ. a redus suma pusă în sarcina pârâtei, pentru plata de către reclamantă a onorariului avocațial, la 400 RON.
De asemenea, având în vedere pretențiile reclamantei din concluziile scrise depuse la dosar, precum și nota de calcul a onorariului cuvenit expertului judiciar, a pus în sarcina pârâtei suma de 500 RON, pentru onorariul achitat expertului introdus în cauză
In termen legal, împotriva sentinței civile menționate mai sus, au declarat recurs reclamanta și pârâta SC România SRL (fostă SC România SRL), recursuri înregistrate la Curtea de Apel Timișoara sub nr-.
Prin recursul declarat, reclamanta a solicitat modificarea în parte a sentinței recurate în sensul obligării pârâtei la plata integrală a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.928 RON.
Arată că instanța de fond a greșit stabilind un onorariu parțial câtă vreme nu a avut vreo culpă pentru promovarea acțiunii, iar prin sentința acțiunea a fost admisă în totalitate.
Mai arată că onorariul avocațial a fost achitat în totalitate, dovada a fost depusă la dosar, cauza a durat 5 luni; că lipsirea lui de posibilitatea de a recupera o cheltuială de 1000 RON echivalează cu sancționarea lui cu o penalitate de 20%.
Prin recursul declarat, pârâta SC România SRL (fostă SC România SRL) a solicitat modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii reclamantei.
Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 3041cod procedură civilă.
În motivarea cererii de recurs se arată că instanța de fond a acordat greșit reclamantei sporul de vechime, atâta timp cât prevederile art.40 alin.3 lit.d din contractul colectiv de muncă unic la nivel național precizează doar limita minimă și cea maximă a sporului de vechime ce poate fi stabilit, urmând ca determinarea lui între aceste limite să fie făcută, prin negociere, între angajator și angajat.
Instanța de fond a făcut o interpretare restrânsă a prevederilor art.40 alin.3 lit.d din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, ignorând dispozițiile alineatului doi al acestui articol, care prevăd că "sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde acestea nu sunt cuprinse în salariul de bază"; precum și pe cele ale alineatului 1, potrivit căruia numai în măsura în care sporurile nu sunt astfel absorbite în salariu, ele se pot acorda în mod aparte și suplimentar. Prin urmare, conform art.40 alin.2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național și art.51 alin.6 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură electrotehnică, electronică, mecanică fină, utilaje și apărare, regula, în domeniu, este reprezentată de absorbția sporului de vechime în salariu, excepția fiind reprezentată de situația în care sporul de vechime se acordă separat.
Un alt motiv de recurs privește eronata interpretare dată de instanța de fond punctului IV din contractul individual de muncă al reclamantei, ca urmare a confundării salariului lunar cu salariul de bază.
Recurenta a mai arătat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra unor mijloace de probă, și anume: procesul-verbal de control al ITM T nr.15359/12.12.2005, confom căruia "sporul de vechime este inclus în salariul negociat, motiv pentru care salariul minim negociat în societate este cu 20% mai mare decât salariul minim pe economie", și contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul unității pe anii 2001-2003, care la art.27.2 prevede că sporul de vechime este inclus în salariul de bază negociat și care, deși nu a fost înregistrat, poartă semnătura părților ce l-au negociat și trebuie privit ca un început de dovadă scrisă, posibil a fi completat cu alte mijloace de probă.
De asemenea, a susținut că, prin raportare la dispozițiile art.283 alin.1 lit.e din Codul muncii, în mod greșit prima instanță a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei pentru perioada ce depășește cele 6 luni anterioare introducerii acțiunii pendinte.
Reclamanta intimată a depus concluzii scrise prin care solicită respingerea recursului declarat de către pârâtă ca nefondat, arătând că hotărârea recurată este temeinică și legală în ce privește acordarea sporului de vechime și admiterea recursului reclamantei, cu consecința acordării integrale a cheltuielilor de judecată.
Analizând recursul pârâtei prin prisma motivelor de recurs invocate, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor art. 304 pct.9 coroborate cu cele ale art.304 ind.1 din Codul procedură civilă, instanța constată că este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
În conformitate cu dispozițiile art.241 alin.1 lit.c din Codul muncii și ale art.11 alin.1 lit.c din Legea nr.130/1996, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, indiferent dacă angajatorul respectiv a participat sau nu, direct ori prin reprezentare de către o federație sau confederație patronală la negocierea și încheierea unor asemenea contracte colective.
Art.238 alin.2 din Codul muncii prevede că: "contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă". Astfel, orice contract individual de muncă se încheie nu numai în considerarea prevederilor legii, ci și în considerarea clauzelor contractelor colective ce îi sunt aplicabile salariatului în cauză. Potrivit art.247 din Codul muncii, "în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior". Prin urmare, dacă la nivelul angajatorului sau, eventual, a grupului de angajatori nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură.
Aceste prevederi se întemeiază pe natura juridică a contractului colectiv de muncă, și anume aceea de izvor de drept, precum și pe împrejurarea că un asemenea contract reprezintă o excepție de la principiul relativității efectelor contractelor, așa cum rezultă din ansamblul dispozițiilor legale în materia contractelor colective de muncă.
Recurenta susține că prima instanță nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de probă, și anume: contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul unității pe anii 2001-2003, care la art.27.2 prevede că sporul de vechime este inclus în salariul de bază negociat și care, deși nu a fost înregistrat, poartă semnătura părților ce l-au negociat și trebuie privit ca un început de dovadă scrisă, posibil a fi completat cu alte mijloace de probă.
Conform art.25 alin.3 din Legea nr.130/1996, "contractele colective de muncă se aplică de la data înregistrării". Pe cale de consecință, un contract colectiv de muncă neînregistrat în condițiile prevăzute de lege este inaplicabil părților semnatare, fiind inexistent din punct de vedere juridic, astfel încât nu poate fi privit ca un început de dovadă scrisă, posibil a fi completat cu alte mijloace de probă,
Întrucât, în speță, nu există contract colectiv de muncă încheiat la nivel de angajator sau la nivel de grupuri de angajatori, reclamantei îi sunt aplicabile prevederile contractelor colective de muncă la nivel de ramură electrotehnică, electronică, mecanică fină, utilaje și apărare, aflate în vigoare în perioada 14 iunie 2003 - 14 iunie 2006.
Deși art.40 alin.3 lit.d din contractul colectiv de muncă unic la nivel național precizează doar limita minimă și cea maximă a sporului de vechime ce poate fi stabilit, urmând ca determinarea lui între aceste limite să fie făcută, prin negociere, între angajator și angajat, prima instanță nu a depășit prerogativele puterii judecătorești și nu a intrat într-un domeniu rezervat exclusiv negocierii, așa cum susține recurenta, deoarece art.51 alin.1 lit.d din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură electrotehnică, electronică, mecanică fină, utilaje și apărare prevede sporurile minime de vechime ce se acordă în condițiile acestui contract după cum urmează: spor de 5% pentru o vechime în muncă de 3-5 ani; spor de 10% pentru o vechime în muncă de 5-10 ani; spor de 15% pentru o vechime în muncă de 10-15 ani; spor de 20% pentru o vechime în muncă de 15-20 ani și un spor de 25% pentru o vechime în muncă de peste 20 de ani. Ori, în cauză este aplicabil acest contract, conform art.247 din Codul muncii. Față de prevederile art.238 alin.1 din Codul muncii, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură poate conține dispoziții mai favorabile salariaților decât cel încheiat la nivel național.
Din cuprinsul contractului individual de muncă al reclamantei nu rezultă că sporul de vechime cuvenit reclamantei, potrivit art. art.51 alin.1 lit.d din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură electrotehnică, electronică, mecanică fină, utilaje și apărare și vechimii în muncă a acesteia, este conținut în salariul negociat de părți.
Procesul-verbal de control al ITM T nr.15359/12.12.2005, depus la dosar după prima zi de înfățișare și care reține că "sporul de vechime este inclus în salariul negociat, motiv pentru care salariul minim negociat în societate este cu 20% mai mare decât salariul minim pe economie", nu indică temeiul pe baza căruia s-a ajuns la o asemenea concluzie, astfel încât nu poate justifica apărarea pârâtei, cu atât mai mult cu cât art.287 din Codul muncii prevede că sarcina probei, în conflictele de muncă, revine angajatorului, care este obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.
Având în vedere probele administrate în cauză, și anume: înscrisurile, reprezentând contractul individual de muncă al reclamantei, contractele colective de muncă la nivel național și de ramură, precum și raportul de expertiză judiciară, Curtea apreciază că instanța de fond a stabilit în mod corect că reclamanta este îndreptățită la aplicarea sporului de vechime pe perioada 14 mai 2003-14 iunie 2006, acest drept fiind prevăzut de dispozițiile art. 40 alin. 3 lit. d din contractul colectiv de muncă la nivel național coroborate cu dispozițiile art. 51 alin. 1 lit. d din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, prevederi aplicabile în cauză în temeiul art.236 și următoarele din Codul Muncii.
Din cele expuse anterior rezultă că hotărârea recurată este temeinică și legală, nefiind incident niciunul din motivele de recurs invocate de către pârâta-recurentă
În considerarea celor de mai sus, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, urmează a se respinge recursul declarat pârâta-recurentă ca neîntemeiat.
Analizând recursul declarat de către reclamantă prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 3041cod procedură civilă, instanța a apreciat recursul întemeiat, urmând a-l admite cu următoarea motivare:
Cuantumul onorariului de avocat achitat de reclamantă nu a fost contestat în fața instanței de fond de către pârâtă și nici instanța nu a pus în discuția părților reducerea onorariului de avocat pe motiv că ar fi disproporționat de mare în raport cu valoarea pretențiilor reclamantei.
Reprezentantul reclamantei a redactat acțiunea, a formulat obiective pentru raportul de expertiză, a studiat raportul de expertiză și a formulat concluzii scrise, s-a prezentat la toate termenele de judecată, situație în care onorariul în cuantum de 1428 de lei este justificat de activitatea acestuia desfășurată pe parcursul celor 5 luni cât a durat procesul în fața instanței de fond.
Față de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, va admite recursul declarat de reclamantă și va modifica în parte sentința recurată în sensul obligării pârâtei la plata integrală a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1928 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de către pârâtă SC România SRL (fosta SC România SRL) împotriva sentinței civile nr. 3855 pronunțată la 11 decembrie 2008 de către Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Admite recursul declarat de către reclamanta împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în parte sentința recurată în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1928 lei.
Menține în rest dispozițiile sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, 20 martie 2009.
Președinte, Judecător, JUDECĂTOR 3: Gheorghe
G
Grefier,
Red. MB/dact. MB
2 ex.
12.06.2009
Primă instanță:
, - Tribunalul Timiș
Președinte:Florin DogaruJudecători:Florin Dogaru, Maria Ana Biberea, Gheorghe
