Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 5890/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-(4520/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.5890/
Ședința publică din data de 22 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR 2: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 3: Elena
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții-pârâți MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.4325 din 20 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.8836/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, având ca obiect - drepturi bănești, spor de 15%.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 15.10.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 22.10.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.4325/18.05.2009 pronunțată în dosarul nr.8836/3/LM/2009, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții:, -, și în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție și Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect drepturi bănești; a bligat pârâții Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție să plătească reclamanților sporul de confidențialitate de 15%, începând cu luna noiembrie 2004 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a prezentei hotărâri, precum și pentru viitor; a obligat pârâții la plata drepturilor menționate, actualizate cu indicele inflației, începând cu data nașterii dreptului și până la data executării hotărârii judecătorești; a obligat pârâții la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților; a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâții Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice; a obligat Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății sumelor menționate; a respins în rest acțiunea. Nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanții și intervenienții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța de fond a analizat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.
Astfel, conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, s-a statuat că este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.1 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic, art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic), care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu, veniturile salariale, protecția minorilor; secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
S-a apreciat că reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare. însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial. Astfel, conform art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr. 37/2000, art.3 din OG nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din OG nr.19/2006, art.15 alin.1 din OG nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din OG nr.64/2006, art.13 din OG nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate, au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională. într-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța de fond a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii), însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salarale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică, într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmtica profesională de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarala), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). n caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art. 154 din Codul muncii ).
S-a considerat că obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute. Deci reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică, nu doar comparabilă, cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate. Însă, s-a remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar. Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale; cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă șt rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul șl același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, s-a constatat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salaralaăsinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice salarale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nici o relevanță, pârâtul a invocat elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salarale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare In domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate etc).
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții au fost în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare.
S-a concluzionat că reclamanții au fost discriminați în sensul art.2 alin. 1-3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din Convenția Europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Astfel, potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
De asemenea, conform prevederilor OG nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 OG nr.137/2000 arată tribunalul că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc, care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice. La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
De altfel, se reține că potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Pe de altă parte s-a arătat că art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut astfel un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost prestată de reclamanți în condiții de confidențialitate, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea a fost apreciată ca fiind întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța de fond a aplicat, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Cât privește decizia nr.232/29.08.2007 a Consiliului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, prima instanță a reținut că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicare legii), împrejurare confirmată și de art.27 din OG nr.137/2000, conform cărora acțiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares", deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.
S-a statuat că acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă. Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile. În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar. În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 Cod civil. În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale OUG nr.177/2002 și OUG nr.27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța de fond a apreciat-o ca fiind admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. În prezenta cauză s-a apreciat că pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări. Ori, potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Pentru aceleași considerente pârâții au fost obligați și la acordarea pe viitor a acestor drepturi și pe cale de consecință la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă, conform dispozițiilor art. 6, 7 și 8 din Decretul nr.92/1976.
În ceea ce privește însă, calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul apreciat că acesta nu are calitate procesuală pasivă în privința drepturilor salariale solicitate, întrucât sumele privind salarizarea magistraților și a personalului auxiliar de specialitate sunt constituire în bugetul Ministerului Public, ca ordonator principal de credite și în bugetele parchetelor, acestea asigurând plata indemnizațiilor și a salariului, conform normelor legale incidente. Mai mult, între reclamanți, pe de o parte și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu există raporturi de muncă, motiv pentru care acesta nu are obligații salariale față de reclamanți.
Însă, în temeiul art.57 Cod pr.civilă coroborat cu art.131 pct.1 Legea nr.304/2004 și art.19 Legea nr.500/2002, instanța de fond a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice și l-a obligat la alocarea sumelor necesare pentru efectuarea plăților.
Față de aceste considerente, tribunalul a admis în parte acțiunea reclamanților, a obligat pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând spor de confidențialitate în procent de 15% calculat la indemnizația brută lunară de încadrare începând cu luna noiembrie 2004 și în continuare, urmând ca sumele să fie actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective. Totodată, a obligat pârâții la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților. A respins acțiunea față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, însă a admis cererea de chemare în garanție și a obligat Ministerul Finanțelor Publice la alocarea fondurilor necesare efectuării plăților. S-a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal pârâții: Direcția Națională Anticorupție, Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie pentru considerente diferite.
Invocând temeiul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod pr.civilă, recurenta Direcția Națională Anticorupție susține în esență, pronunțarea sentinței atacate cu aplicarea greșită a legii. Se arată în dezvoltarea recursului formulat că raportat la dispozițiile OG nr.19/2006 aprobată prin Legea nr.444/2006, reclamanții ce au calitatea de angajați ai recurentei, în calitate de procurori, nu sunt beneficiarii sporului de confidențialitate reglementat de acest act normativ, categoriile socio-profesionale cărora li se acordă acest spor fiind expres enumerate în dispoziția normativă sus menționată. Se arată totodată că de acest spor nu pot beneficia toți angajații instituției recurente chiar dacă dețin certificate ORNIS, întrucât numai ordonatorul de credite este cel care decide categoriile, cuantumul și condițiile de acordare și numai cu încadrarea în bugetul acordat.
Cât privește pretinsa discriminare invocată în acțiune și reținută ca atare și de instanța de fond, susține recurenta că trebuie avute în vedere în acest sens Deciziile nr.818-821/2008 ale Curții Constituționale, prin care s-au admis excepțiile de neconstituționalitate a prevederilor art.1, art.2 alin.3 și ale art.27 alin.1 din ordonanța menționată și s-a constatat că aceste dispoziții sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În motivarea recursului pârâtului Ministerul Finanțelor Publice s-a criticat hotărârea, printre altele, în sensul că în mod greșit s-a dispus obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata drepturilor salariale acordate prin hotărâre, întrucât această instituție nu are calitate procesuală pasivă în cauză, neaflându-se în raporturi juridice de muncă cu reclamanții. Pretențiile deduse judecății reprezintă drepturi de personal ce nu pot fi plătite decât de către angajator, în speță Ministerul Public, acesta având și calitatea de ordonator principal de credite. Din acest punct de vedere trebuie luate în considerare prevederile art.21 din Legea nr.500/2002, cele ale art.1 și 2 din OG nr.22/2002, precum și cele ale art.25 din OUG nr.37/2008.
În conformitate cu art.304 pct.4 Cod pr.civilă, prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și ar duce instituția recurentă la imposibilitatea punerii în executare a acestor hotărâri. Practic, responsabilitatea recurentului se limitează la faza de proiect bugetar.
Nu trebuie neglijat, în susținerea recurentului, că bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlamentul României, ce reprezintă puterea legislativă, prin urmare, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care se impune elaborarea bugetului într-o anumită formă și conținut, decizie luată de puterea judecătorească, reprezintă o implicare în atribuțiile puterii judecătorești, ce ar determina încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României.
În sprijinul acestui motiv se invocă Decizia Curții Constituționale din data de 27 mai 2009, prin care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe de o parte și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României, în temeiul art.146 lit.e din Constituție. Se arată astfel, că prin această decizie Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte.
Prin această Decizie, invocă recurentul, Curtea Constituțională a stabilit cu caracter obligatoriu că Înalta Curte de Casație și Justiție are competența să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României. În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norma juridică cu putere de lege ori să refuze controlul de constituționalitate al acestora.
Raportat la conținutul în date al Deciziei Curții Constituționale, se consideră că mai mult decât atât se înțelege că această soluție este obligatorie tuturor instanțelor judecătorești, respectiv de respectare a principiului separațiilor puterilor în stat consacrat de Constituția României, din moment ce instanța cu cel mai mare grad de jurisdicție trebuie să se supună acestei puteri.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a exprimat următoarele critici în motivarea recursului său:
Reclamanții și-au întemeiat acțiunea și pe prevederile OG nr.137/2000. În legătură cu acest aspect trebuie menționat faptul că prin Decizia nr.821/03.07.2008 a Curții Constituționale s-a statuat că dispozițiile art.2 alin.1 și 11, precum și celelalte ale art.27 din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că instanțele de judecată sunt îndreptățite să desființeze norme juridice instituite prin lege și să creeze alte norme în locul acestora ori să le substituie cu norme cuprinse în alte acte normative.
În aceste condiții este necesar a se face aplicațiunea în cauză a dispozițiilor art.31 din Legea nr.47/1992 republicată referitoare la caracterul general obligatoriu al deciziilor prin care Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea unor texte dintr-o lege sau ordonanță în vigoare.
Prima instanță a dispus în mod nelegal obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea de salarizare a magistraților și personalului auxiliar de specialitate.
Practic, instanța a adăugat la dispozițiile OUG nr.27/2006, ale Legii nr.567/2004 și ale OUG nr.8/2007.
Discriminarea invocată de reclamanți în raport cu alte categorii de personal este utilizată printr-un raționament juridic speculativ. Nu poate exista discriminare decât în condițiile în care, în sfera acelorași dispoziții imperative ale unui act normativ, două persoane aflate în aceeași situație primesc un tratament juridic diferit, fără ca această diferențiere să poată fi susținută de argumente obiective.
Reclamanții nu se află în aceeași situație cu categoriile de personal bugetar la care fac referire dispozițiile Legii nr.656/2002, Legii nr.444/2006 ori ale OG nr.19/2006, neavând calitatea de personal militar, funcționar public cu statut special, etc. Ele au funcționat în cadrul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, făcând parte din sistemul autorității judecătorești.
În mod nelegal s-a dispus plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o sumă fără bază legală pentru cheltuiala respectivă.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2009 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea nr.18/2009, care nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata drepturilor salariale acordate de instanță.
Din analiza dispozițiilor art.14, 29 și 47 ale Legii nr.500/2002 reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță reprezintă stabilirea în sarcina acestor instituții a unei obligații imposibile.
Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând actualizarea cu rata inflației putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
Aplicarea indicelui de inflație nu se justifică în speță, ea apărând ca un mijloc de constrângere, ce reprezintă pentru debitor o amenințare spre a îl determina să-și execute obligația. În cauză, pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamanți, eventuala obligare a acestora la plata actualizării fiind lipsită de cauză juridică.
Recurentul critică sentința atacată și pe capătul de cerere privind obligația pârâților să opereze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă, cu motivația că potrivit dispozițiilor art.11 alin.2 din Legea nr.92/1976, singura categorie de drepturi bănești care se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta. Ori, dreptul solicitat de reclamanții-intimați este un drept salariale ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se include în aceasta, deci sporurile și adaosurile salariale reprezintă o categorie de drepturi bănești ce nu poate face obiectul transcrierii în carnetele de muncă.
Se critică hotărârea instanței de fond și pentru modul de soluționare a capătului de cerere privind acordarea pe viitor a drepturilor salariale solicitate, prin aceasta adăugându-se la legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate, numai legiuitorul putând stabili acordarea sau neacordarea acestor drepturi.
Nu s-au administrat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept incidente în cauză, Curtea constată următoarele:
Astfel, referitor la recursul formulat de Ministerul Finanțelor Publice trebuie arătat că în mod greșit Tribunalul a dispus obligarea și a acestui pârât la plata către intimații-reclamanți a sumelor de bani pretinse prin acțiune.
Aceste sume reprezintă despăgubiri pentru drepturi cu caracter salarial neplătite autoarelor cererii de chemare în judecată și deci puteau fi solicitate doar de la angajator ori de la persoana asimilată acestuia, întrucât obligația de plată a drepturilor salariale revine doar angajatorului sau celui asimilat în temeiul art. 40 alineatul 2 lit. c și art. 295 alineatul 2 din Codul Muncii. În speță, calitatea de angajator asimilat aparține Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instituție care s-a aflat în raporturi juridice de muncă cu intimații-persoane fizice în perioada pentru care s-au pretins drepturile bănești deduse judecății. În consecință, doar de la această persoană juridică putea fi cerută plata contravalorii sporului de confidențialitate de 15% din salariul de bază brut lunar ori din indemnizația de încadrare brută lunară.
Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice nu a avut raporturi de muncă ori de serviciu cu intimații-reclamanți și de aceea nu poate fi debitor al obligației de plată a vreunui drept salarial față de acestea.
Ca atare, el nu are legitimare procesuală pasivă în cauză sub acest aspect, așa încât recursul său va fi admis, iar hotărârea atacată va fi modificată în sensul respingerii acțiunii față de acest pârât ca fiind introdusă contra unei persoane fără calitatea procesuală pasivă.
Criticile formulate de recurentul Ministerul Finanțelor Publice sunt neîntemeiate.
Într-un prim motiv de recurs al acestui recurent se invocă faptul că o hotărâre judecătorească poate fi casată pentru aceste motiv atunci când instanța săvârșește nu exces de putere, adică atunci când fie pronunță o hotărâre fără o competență în acea materie, fie atunci când ea săvârșește un exces de putere, adică atunci când fie pronunță o hotărâre fără nici o competență în acea materie, fie atunci când ea săvârșește orice alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanțelor prin lege. Cu alte cuvinte, o asemenea ipoteză este realizată atunci când există o incursiune a autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, așa cum este cunoscută de Constituție.
Acest motiv de recurs nu subzistă.
În aceste limite recurentul invocă faptul că, prin pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la alocarea de fonduri de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, ce reglementează procedura bugetară prin impunerea elaborării bugetului într-o anumită formă și conținut, decizie ce reprezintă în fapt o implicare în atribuțiile puterii legislative.
Această dispoziție a instanței de alocare de fonduri Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu înseamnă crearea unui act normativ, ce ar face aplicabilă în speță în Decizia Curții Constituționale din 27 mai 2009 (ce instituie obligația instanței supreme și implicit a celorlalte instanțe judecătorești să respecte în pronunțarea hotărârilor lor principiul fundamental al separației puterilor în stat și în acest sens să nu poată institui, modifica sau abroga norme juridice cu putere de lege), ci doar eventual o eronată interpretare și aplicare a legii existente, aceasta însă pune problema cenzurării hotărârilor instanței de fond din perspectiva art.304 pct.9 Cod pr.civilă, aspect ce va fi analizat în cadrul motivului doi de recurs.
Prin al doilea motiv de recurs recurentul critică sentința primei instanțe, față de dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă, susținând că este nelegală, pe considerentul că instanța de fond a aplicat greșit legea.
În limitele acestui motiv de recurs, Curtea notează că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, fie atunci când nesocotește o normă de drept substanțial, fie atunci când interpretează greșit o normă juridică aplicabilă. Prin urmare, instanța ar fi culpabilă când ignoră o lege ce este în vigoare la data judecății sau când recurge la texte de lege aplicabile litigiului, le dă o greșită interpretare.
Această critică de recurs este, de asemenea, neîntemeiată. Se va avea în vedere că raportat la prevederile art.20 din Legea nr.500/2002, chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice acordă anual ordonatorului de credite Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sumele necesare acoperirii salariilor, neavând relevanță pe acest aspect că nu există raporturi de muncă între reclamanți și chematul în garanție. De asemenea, aceste sume sunt transferate prin intermediul direcțiilor județene de finanțe publice fiecărui parchet în parte, inclusiv Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În aceste condiții, evident că prima instanță a realizat o corectă interpretare și aplicare a normei de drept substanțial, aplicabilă cauzei, respectiv a art.50 din Legea nr.500/2002 sus menționată.
Cât privește criticile exprimate în motivarea recursului pârâtului Direcția Națională Anticorupție și Ministerului Public,se vor reține următoarele:
Criticile recurentei Direcția Națională Anticorupție cât și primul și cel de-al treilea motiv de recurs ale recurentului Ministerul Public vor fi înlăturate, ținând seama de faptul că prin Decizia nr. 46/15.12.2008 pronunțată în dosarul nr. 27/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al României și a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. (1) și (2) din Codul deontologic al magistraților, și ale art. 78 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul deontologic al acestora, "judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar. "
Această decizie este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești din România, sens în care sunt prevederile art. 329. proc. civ.
Dat fiind conținutul acesteia, ea are deplină aplicabilitate în speță, având în vedere că prin acțiune s-au solicitat despăgubiri pentru neachitarea sporului de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar. În condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat în sensul sus amintit problema de drept privitoare la acordarea sau neacordarea sporului în discuție categoriilor profesionale menționate, iar intimatele-reclamante au făcut parte dintr-una dintre acestea în perioada la care fac referire prin cererea de chemare în judecată, concluzia care se impune este aceea că soluția Tribunalului este legală și temeinică.
Este adevărat că prin Decizia nr.821/03.07.2008 a Curții Constituționale s-a statuat că dispozițiile art.2 și art.27 din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că instanțele de judecată sunt îndreptățite să desființeze norme juridice instituite prin lege și să creeze alte norme în locul acestora ori să le substituie cu norme cuprinse în alte acte normative. Însă, această ultimă hotărâre nu se referă în mod special la problema de drept având ca obiect acordarea sporului de confidențialitate către magistrați și personalul auxiliar de specialitate. Ca atare, ea nu are incidență în cauză, cu atât mai mult cu cât dacă s-ar admite teza contrară (adică dacă ar fi luată în considerare), ar însemna să se ajungă la situația încălcării dispozițiilor imperative ale art.329 Cod pr.civilă.
conflict creat între acest ultim text legal și cel al art.31 din Legea nr.47/1992 republicată - ce prevede printre altele că "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie" - ambele norme având caracter obligatoriu, urmează a fi rezolvat prin aplicarea cu prioritate a art.329 Cod pr.civilă, având în vedere caracterul special al acestora și faptul că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție soluționează strict chestiunea privitoare la dreptul magistraților și personalului auxiliar de specialitate la plata sporului de confidențialitate. Cu alte cuvinte, prevederile art.31 din Legea nr.47/1992 republicată urmează a fi luate în seamă în orice alte situații în care nu sunt aplicabile dispozițiile art.329 Cod pr.civilă, respectiv în acele cazuri în care nu sunt incidente decizii pronunțate de ÎCCJ în interesul legii.
Din decizia Curții Constituționale nr.838/27.05.2009, prin care se constată existența unui conflict de natură constituțională, între autoritatea judecătorească pe de o parte, și Parlamentul și Guvernul României pe de altă parte" rezultă că instanțele nu au competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, respectiv de a efectua controlul de constituționalitate, indiferent dacă normele controlate sunt sau nu în vigoare, nu legitimează o soluție diferită.
Astfel, în cuprinsul deciziei Curții Constituționale menționate, se statuează expres că decizia pronunțată în soluționarea conflictului constituțional nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii. Prin urmare, decizia obligatorie pentru instanțe, pronunțată de instanța supremă își va produce pe mai departe efectele, nefiind antamată de decizia Curții Constituționale care, în virtutea valabilității "ex nunc" nu poate viza decât actele, acțiunile, inacțiunile ori operațiunile ce urmează a se înfăptuii în viitor de autoritățile implicate în conflict.
Rezultă așadar, că prima instanță nu a săvârșit un exces de putere pronunțând hotărârea atacată.
Nici cel de-al patrulea motiv de recurs al pârâtului Ministerul Public nu este întemeiat, instanța de fond procedând legal atunci când a dispus actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor bănești acordate prin hotărâre.
Ținând seama de faptul că prin acțiune s-a solicitat acoperirea prejudiciului cauzat prin neplata unor drepturi salariale, în speță sunt întrutotul aplicabile dispozițiile art.154-156 din Codul Muncii, și mai ales cele ale art.161 alin.ultim din același act normativ, potrivit cu care neachitarea salariului dă dreptul angajatului să solicite daune interese pentru repararea pagubei ce i-a fost pricinuită în acest mod. Or, doar prin actualizarea cu rata inflației a sumelor de bani cuvenite intimatelor-reclamante cu titlu de drepturi salariale restante, se asigură realizarea exactă și întocmai a obligației în discuție, conform principiului prevăzut de art.1073 Cod civil, principiu care se aplică și în speța de față dat fiind caracterul de drept comun al dreptului civil față de ramura dreptului muncii, decurgând din prevederile art.295 din Codul Muncii
Este adevărat că Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor prevăzute de lege, însă aceasta nu înseamnă că el nu poate fi obligat la actualizarea cu rata inflației a sumelor de bani datorate intimatelor-persoane fizice, câtă vreme există un text legal ce permite o astfel de măsură, fără a crea o situație de favoare pentru debitorii care au calitatea de instituții bugetare. Fără îndoială că la momentul punerii în executare a hotărârii recurate, Ministerul Public va fi în posesia fondurilor bănești necesare achitării sumelor de bani autoarelor acțiunii, fonduri pe care le va obține în urma unei operațiuni de rectificare bugetară.
Oricum, inexistența unor alte surse de finanțare nu putea conduce la respingerea acțiunii ca neîntemeiată, fiind o problemă care nu ține de legalitatea și temeinicia sentinței atacate, ci de faza punerii în executare a acesteia.
Nu se justifică însă acordarea sporului salarial și pentru viitor, legală fiind soluția primei instanțe pe acest aspect. Se va avea în vedere în acest sens că ulterior momentului promovării prezentei decizii obiectul cererii de chemare în judecată nu este reprezentat de o creanță certă, lichidă, exigibilă și totodată că situația în speța dedusă judecății nu este similară celei privind plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, acordat prin Decizia nr.XXI din 10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, întrucât dispozitivul și considerentele acesteia stipulează expres că "au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice".
Numai că pentru sporul în discuție dispozitivul Deciziei nr.46/15 decembrie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite nu stipulează acordarea și în continuare, cu atât mai mult cu cât pretențiile reclamanților nu își au izvorul ca în precedenta decizie într-un act normativ, despre care Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că este în vigoare, în ciuda unor abrogări succesive, considerate însă inaplicabile, datorită neregularității modului în care au fost adoptate. Dimpotrivă, în speța dedusă judecății pretențiile reclamanților izvorăsc din discriminarea în raport cu alte categorii socio-profesionale, constatată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secțiile Unite și nu dintr-un act normativ despre care instanța supremă a decis că este în vigoare în ciuda mai multor abrogări succesive.
Apare ca nefondat și ultimul motiv de recurs. Pretenția privind obligarea la efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea de muncă a reclamanților are caracter accesoriu capătului principal de cerere, având ca obiect plata sporului pentru confidențialitate. În condițiile în care acest capăt principal a fost admis, accesoriul său trebuie să urmeze aceeași soartă.
Cât privește textele din Decretul nr. 92/1976 indicate de recurentul-pârât, acestea trebuie considerate ca fiind abrogate implicit prin intrarea în vigoare a Legii nr.19/2000. Această lege statuează prin art.2 lit.e principiul fundamental al contributivității ce stă la baza organizării și funcționării sistemului de asigurări sociale de stat, principiu potrivit cu care drepturile de asigurări sociale se cuvin pe temeiul contribuțiilor de asigurări sociale plătite.
Or, în cazul personalului din sistemul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, cota contribuției de asigurări sociale ce este datorată și trebuie plătită potrivit Legii nr.19/2000, se calculează în raport de întregul venit brut lunar, venit în care este inclus și sporul pentru confidențialitate. Acesta este motivul pentru care în carnetul de muncă trebuie făcute mențiuni și cu privire la achitarea lunară a acestui spor, căci și el intră în baza de calcul a CAS pe temeiul căreia se stabilesc și se plătesc drepturile de asigurări sociale.
Dacă nu s-ar face o asemenea înscriere în cartea de muncă, intimatele-reclamante s-ar afla în situația în care nu ar putea dovedi, în caz de nevoie, plata corespunzătoare a CAS datorată, potrivit legii, la nivelul veniturilor sale lunare brute, cu consecințe negative pentru ele pe planul determinării drepturilor de asigurări sociale și al cuantumului acestora.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă se va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții-pârâți Direcția Națională Anticorupție, Ministerul Finanțelor Publice, se va admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, se va modifica în parte sentința atacată în sensul că vor fi respinse ca neîntemeiate pretențiile privind acordarea sporului de confidențialitate pentru viitor. Totodată, vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții-pârâți DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.4325 din 20 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.8836/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații-reclamanți ,.
Admite recursul declarat împotriva aceleiași sentințe de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Modifică în parte sentința atacată în sensul că:
Respinge ca neîntemeiate pretențiile privind acordarea sporului de confidențialitate pentru viitor.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 22.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./12.11.2009
Jud.fond:;
Președinte:Liviu Cornel DobranișteJudecători:Liviu Cornel Dobraniște, Petrică Arbănaș, Elena
